de Răzvan Voncu

Tony şi Susan, un best-seller al regretatului scriitor american Austin Wright, apărut în 1993 şi reeditat, cu mare succes, în 2010, ne prilejuieşte o lectură în acelaşi timp pasionantă şi incitantă.
Autorul lui a fost profesor emerit de literatură engleză la Universitatea din Cincinnati, excelent istoric literar şi teoretician şi un fin cunoscător al tehnicilor narative, despre care a scris studii amănunţite. Acestea vor fi abil întrebuinţate în Tony şi Susan, un roman complex, în care se îmbină fără să se contopească două poveşti, şi din care concluziile lipsesc, fiind lăsate la latitudinea cititorului.
Susan Morrow, unul dintre cele două personaje principale, este soţia unui doctor, mamă a trei copii şi profesoară universitară de engleză. Ea primeşte într-o zi o cerere ciudată de la fostul ei soţ, Edward Sheffield. Acesta o roagă să citească manuscrisul unui roman scris de el. Cum căsătoria lor se destrămase tocmai din cauza ambiţiei lui devorante de a deveni scriitor, iar lui Susan îi place să citească, eroina se vede captivă între ispita de a vedea ce a ajuns fostul ei soţ, ca scriitor, şi resentimente.

Lectura manuscrisului relevă însă o naraţiune ciudată, halucinantă, aflată între romanul poliţist şi Kafka. Tony Hastings, personajul principal al romanului-manuscris (intitulat, misterios, Animale nocturne), călătoreşte cu soţia sa Laura şi cu fiica Helen, către est, pe o şosea din Pennsylvania. Plecau în vacanţă, spre cabana lor din Maine. Călătoria se va transforma însă într-un coşmar, din cauza unei decizii intempestive a Laurei, care îi cere lui Tony să nu oprească la motel, la căderea nopţii, ci să meargă mai departe. O maşină, venită cu viteză din urmă, îi va forţa să oprească, iar Tony va fi separat de Laura şi Helen, care vor fi răpite şi vor dispărea la un moment dat din raza lui vizuală, fiind duse într-o altă direcţie. Tony va merge singur în noapte, până la prima aşezare, iar dimineaţa va primi la motel vestea că maşina sa a fost găsită abandonată într-un râu, dar nici urmă de Laura şi Helen. Tony va fi nevoit să refacă, din memorie, drumul parcurs până la locul în care străinii misterioşi îl liberaseră, iar acolo poliţiştii care îl însoţeau vor găsi cadavrele soţiei şi fiicei sale.

Tot acest roman din roman, să precizăm, este narat direct, iar noi îl citim odată cu Susan. Efectul de lectură al acestei simultaneităţi este înrt-adevăr remarcabil, chiar dacă spre final povestirea devine tot mai violentă şi mai absurdă.

Descoperirea celor două cadavre este momentul în care dialogul cu cartea fostului ei soţ se transformă, pentru Susan, într-o dureroasă implicare în povestea lui Tony Hastings şi, totodată, într-o reinterogare a propriilor opţiuni în viaţă. Ea trece graniţa, metaforic vorbind, dintr-o ficţiune în alta, întrucât descoperă că este legată într-un mod straniu de Tony: plăcerea ei de lectură depinde în mod direct de nefericirea lui, de inevitabilitatea morţii soţiei şi fiicei sale. Susan se întreabă, de asemenea, cum de reuşise Edward – de care nu mai ştia nimic de 20 de ani – să scrie o asemenea carte, sângeroasă şi plină de ură, de vreme ce el însuşi era la antipodul lumii imaginate în Animale nocturne. Finalul acestui roman-manuscris, în care Edward Sheffiled introduce un detectiv răzbunător al dublei crime, complică povestea şi accentuează caracterul întunecat, radical al romanului Tony şi Susan.

Este remarcabilă măiestria cu care Austin Wright îşi poartă cititorii printre hăţişurile a două romane, a două lumi, îmbinând intriga poliţistă cu autoscopia. Totodată, avem de-a face cu o carte sensibilă şi inteligentă despre o temă de care adesea fugim în viaţă: alegerile pe care le facem, efemeritatea lor şi, până la urmă, ponderea uriaşă pe care o joacă hazardul.
Un roman excelent, minunat transpus în româneşte de Gabriel Stoian.

de Bedros Horasangian

E liniște. Nu se aude nici un zgomot. Nimic. Nici vecinii care mereu fac baie între două și trei noaptea sau au ceva de tăiat, precum dl Micu de la etajul opt. La patru s-a mutat un oltean din Calafat, care ciocăne și bocăne ca fost Erou al Muncii Socialiste – nimeni nu mai vorbește cu ei, sărmanii oameni. E liniște acum, la doi stă un marocan, nu știi cîți copii are exact, parcă în fiecare săptămînă mai apare cîte unul, e bine să creacă populația României. Nu visa Cioran pentru români populația Chinei și destinul Franței? Cam așa. Nici măcar apa din conductele pentru calorifer nu se mai aude, o stare de prosteală după atîta mîncare. E liniște. Nu se aude nici vreun cîine lătrînd la cine știe ce bețiv care se ceartă cu dna Sandu de la parter care face borș, nici vreun pensionar motociclist înrăit care tot meșterește ceva la motor.
Nimic.
Nimic.
E liniște. E bine. Doar tu, fără să știi exact despre ce este vorba. Au amuțit cu toții. Cerul închis, cenușiu, apatic, cumva murdar. Așa e la București după sărbători. Sau la Paris, iarna.Totul e cenușiu, dacă nu e frig sau ninge sau sună sirena vreunei ambulanțe. Exiști. Oarecum. Poate nu este vorba de tine, ci de altcineva. Nimeni. E clar că liniștea asta e suspectă, dacă ești obișnuit cu trepidațiile orașului. Cu pîrîitul tobelor de eșapament ale motocicletelor, cu zgomotul lăsat în urma lor de gunoieri, cu sunetele greu de calificat ale vrăbiilor sau ciorilor. Uneori îți place, alteori devine sinitru. Noaptea. Sau ziua. Ceva ciudat se petrece. Sub un cer inchis, cenușiu, pustiu. Ceva. Se întîmplă. Cu tine. Ca și cu întregul oraș. Nu-ți pasă nici de soarta doctorului Arafat, nici de cîinii comunitari. Oamenii la noi demonstrează mai lesne pentru dobitoace decît pentru oameni. Poate nu este așa, dar așa pare. Orașul. Oamenii. Murdar. Lîncezești în casă, te învîrți prin bucătărie, te sucești prin sufragerie, faci un duș, mănînci ceva fără chef, să nu mai auzi de mancare, bei o cafea, parcă nu are nici un gust de cînd a plecat ea. Auzi cînd și-a găsit și ea să plece de acasă…
O femeie. Absentă acum.
Bucureștiul fără nimeni lîngă tine e gol.
Închizi-deschizi televizorul fără să te intereseze nimic. Ziare nu mai cumperi de multă vreme. Nu-ți pasă nici de noul copil al lui Sarkozy, nici de viitorul lui Strauss Khan. Auzi cum îl cheamă pe președintele Algeriei, Abdelaziz Bouteflika. Ce nume. Ha. Fel de fel de nume, asta e lumea. Putin e mai ușor de reținut. Fel de fel de oameni. O să fie din nou ales președinte. Ăsta îți taie un picior fără să clipească. Ei și ? E clar, o zi proastă. Nu-ți găsești nici locul, nici rostul. Ce-o mai fi și asta? Nimic. Ceva în plus pe lîngă ce este.
Ce este? Greață, lene, plictis, oboseală. Ei, aș, aiureli. Poate ai mincat prea mult în ultima vreme. Sau să fie de la băutură. Sau de la cafea. Sau de la nimic. A plecat ea și atît.
O iubeai?
Da.
Te iubea ?
Da. Nu știu adică, dar îmi dădea să înțeleg că este ceva. Zicea că ține la mine. Tu ce înțelegi prin asta?
Vă înțelegeați ?
Nu prea.
Și atunci?
Atunci a plecat. Urma să mergem la Grand Palais să vedem expoziția Picasso-Cezanne-Matisse a fraților Stein… Abia aștaptam să o vedem… Dar a plecat, așa…

Cum așa? Simplu, a chemat un camion, a luat tot ce era al ei și gata. Mi-au povestit vecinii. Mi-a lăsat doar cărțile. Cumva ostentativ, știa bine că țin mult la ele. Uneori era geloasă pe faptul că eram prea atașat de cărți. Acum a plecat, nu se mai poate face nimic. Fără să lase un bilet, un telefon.
Nu.
Și tu ce-o să faci? Ce să fac. Trăiesc. O să trăiesc, nu am de ales. Fac un duș în plus și o să fumez ceva mai mult decît de obicei. Da, toate trec. Așa e, trec.
Nu e greu să dai explicații acolo unde nu explicațiile fac viața ta.
Cine?
Tu.
Ești. Sau mai puțin. Mare scofală că ești. Tu. Eu. El. Ea. Ea a plecat. Mare scofală, poate mai bine așa, O țigară nu are nici un efect. Nimic. E clar, o zi proastă. Uneori vin și se duc. Le uiți, se șterg, se risipesc în alte zile. Mai bune. Mai cum ? Mai bune. Ei, alta acum. Toate sunt la fel. Bune, rele. Ce contează.
 Zile.
Și tu prin ele. Pe lîngă. Pe deasupra.
Nicăieri. Imagini. Sunete. Gînduri disparate. Îți trec prin cap fel de fel.
Uite, de exemplu: An gazier, ce expresie idioată, auzi, an gazier, de la gaze, gaze naturale. Poate să existe așa ceva? Da, pe un act emis de guvern. Ce limbă o mai fi și asta? Puah, idioți peste tot.
Așa.
Fără nici o finalitate. Fina cum? Finalitate. Ei, alta acum, ce de vorbe aiurea. Cam toate sunt aiurea.Vorbe și atît. Ar putea ieși pe afară, să se ducă undeva, la cineva, la cinema, cumva, de ce nu.
Hm, la ce bun?

Se intînde în pat și închide ochii. Da, e bine, lumea e a ta. Ai iubit-o. Acum a plecat. Canarul galben.Vremuri. Moni Bordeianu si Phoenix. I-ai descoperit abia acum. Ca și cum ai vrea să trăiești într-un timp trecut din care nu ai făcut parte. Ce cauți tu la Paris: Știi oare unde te afli? Pe ce lume, cu cine? Deschiz televizorul și ești peste tot. TU nu mai ești. Doar știrile șI buletinul meteorologic. Euro stă bine încă.
Vezi că vine o mașina în viteză spre tine. Și parcă nu știi ce să faci. Începi să strigi, Nuuuu!
Te trezești, ai broboane de tranpirație pe frunte, ea e lingă tine și te întreabă ce s-a întîmplat. Abia acum realizezi că iar ai mîncat mult, ai visat urît, toate sunt la locul lor, Camelia îți zimbește. Te-ai speriat ca un prost că te-a părăsit. Ha, ce chestie. Surîzi. Suride și ea. Nu auzi cînd iti vorbesc? Ți-am spus să nu mai mănînci atît de mult înainte de culcare. Eu spun, eu aud. Nu mă mai iubești… Asta e!
El se scoală, tace, surîde, buimac, se duce la baie să se spele pe față. Puțină apă rece nu strică niciodată. Ha, ce chestie, ce vis, Camelia nu a plecat nicăieri. Ea are mereu dreptate. De data asta nu. N-a mîncat nimic seara.
Și atunci ce se întîmplă. Nimic. Așa e după sărbători.

de Răzvan Voncu

Cartea lui Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, este mai mult decât o colecţie bine documentată de biografii ale principalelor figuri care au animat maşina de război a regimului nazist. În fapt, avem de-a face cu o cercetare transversală, incisivă şi extrem de sugestivă, a tipologiilor de acoliţi dictatorului, tipologii care depăşesc cadrul istoric al Germaniei naziste din perioada 1933-1945, prezentând similitudini cu cele întâlnite în alte state totalitare şi în alte epoci istorice.

Aşadar, avem de-a face cu o cercetare ce vizează nu atât identificarea criminalilor de război – pe aceasta a făcut-o deja Tribunalul de la Nürnberg –, ci a spiritului totalitar, în esenţa sa ultimă. Căci militarii ale căror biografii sunt urmărite în carte (Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris) sunt reuniţi nu numai ca urmare a împrejurării de a-l fi slujit pe Hitler, ci mai ales datorită complicităţii lor la construirea şi susţinerea mitului Führer-ului, „salvator genial al naţiunii germane”.

Cei şase generali a căror carieră, de pe băncile şcolilor militare prusace şi până în ruinele fumegânde ale celui de-al Treilea Reich, este urmărită în carte nu ilustrează toţi acelaşi mod de a-l servi pe dictator. Guido Knopp, savant din noua şcoală istorică germană, împreună cu colaboratorii săi (citaţi la finalul Cuvântului înainte), a găsit câte o formulă definitorie pentru fiecare din ei.

Erwin Rommel, bunăoară, este Idolul, pentru că a fost singurul conducător militar căruia propaganda nazistă i-a construit un adevărat cult al personalităţii, rivalizând, la un moment dat, cu cel al lui Hitler însuşi. Dar şi pentru că, amestecat în complotul din 20 iulie 1944, a fost împins la sinucidere, ilustrând sinistru, prin moartea sa, opera preferată a Führer-ului, Amurgul zeilor.

Wilhelm Keitel, şef al Marelui Stat Major german, este Sluga: încă din anii norocoşi ai începutului războiului, când incompetenţa sa era acoperită de victoriile armatelor germene, subalternii îl porecliseră, totuşi, Lakaitel, lakai însemnând în germană tocmai lacheu.

Erich von Manstein este Strategul, întrucât a pus o impresionantă competenţă strategică în slujba unei maşini de război cinice şi criminale, dar şi  din cauză că destinul său a dovedit că, pentru a fi om, nu este suficient să fii un bun profesionist: e nevoie, înainte de toate, de conştiinţă morală. Care lui Manstein, artizan al războiului de exterminare purtat împotriva Uniunii Sovietice, i-a lipsit.

Friedrich von Paulus, pe de altă parte, este Prizonierul. Şi aceasta, nu numai pentru că a fost luat prizonier la Stalingrad, pecetluind astfel, simbolic, pierderea războiului de către Germania. Cu multă subtilitate, Knopp arată că prizonieratul lui Paulus a constat în altceva: ca şi Manstein, Paulus a fost prizonierul obedient al spiritului agresiv şi militarist prusac, prizonierat care i-a amorţit conştiinţa morală şi l-a dus până în pragul dezastrului.

Ernst Udet, marele as al aviaţiei germane, este în carte Aviatorul. El ar fi putut fi un Rommel, dacă aviaţia germană ar fi fost atât de bună pe cât se spunea şi dacă regimul nazist n-ar fi mizat pe obedienţă şi propagandă. Excelent pilot, Udet a fost un extrem de slab şef al sectorului tehnic al aviaţiei, post care presupunea solide cunoştinţe inginereşti şi experienţă industrială, nu acrobaţii aeriene. Incompetenţa sa, împreună cu slăbiciunile de caracter, l-au împins la sinucidere, iar Goering, copărtaş la dezastrul aviaţiei germane, i-a aruncat, postum, în cârcă toată responsabilitatea înfrângerii.

În sfârşit, Canaris, de departe cel mai enigmatic personaj al Germaniei naziste, este Conjuratul. Conjuratul şi nu Rezistentul, deoarece, în ciuda miturilor care s-au vehiculat după război, comploturile lui Canaris nu au vizat niciodată înlăturarea regimului nazist. De altfel, şeful spionajului german nu a mers până la capăt în nici una din conjuraţiile în care a fost amestecat, nici măcar în cea din 20 iulie 1944, din cauza căruia avea să îşi piardă funcţia şi, într-un final, viaţa. Şi în cazul lui, micile informaţii pe care le strecura Aliaţilor nu acoperă complicitatea la marile crime ale regimului nazist, de care, probabil, era informat (prin natura funcţiei sale) la fel de bine ca Hitler.

Cercetarea lui Guido Knopp ese importantă pentru înţelegerea resorturilor umane care animă regimurile totalitare, întrucât coboară din zona informaţiei istorice aride către psihologiile celor implicaţi. Scrisă alert, ea se citeşte ca un roman istoric, cu toate că este solid documentată şi nu se abate nici un moment de la adevărul dovezilor incontestabile.

de Răzvan Voncu

Romanul de debut al scriitorului Abraham Verghese, intitulat atât de inspirat, în traducere românească, Să tai în piatră vie, este construit pe un masiv fundal autobiografic.

Născut în Etiopia, din părinţi aparţinând comunităţii creştine din Malabar (India), scriitorul – medic de profesie, actualmente profesor la Stanford University din Statele Unite – a fost şi rămâne ceea ce se numeşte un multiplu minoritar. Mai întâi, datorită unei istorii familiale învolburate: părinţii erau originari din Malabar, comunitate creştină indiană străveche, întemeiată, conform tradiţiei, de Sfântul Apostol Toma. Copilul Abraham se naşte, însă, la Addis Abeba, în Etiopia, unde părinţii săi lucrau ca profesori. Deşi se simte etiopian, schimbările care se produc ca urmare a loviturii de stat din 1974 (când împăratul Haile Selassie este înlăturat, fiind înlocuit cu un regim care în 1977 va deveni marxist) îl vor obliga să îşi conştientizeze diferenţa, întrucât familia sa va fi obligată să părăsească Etiopia. Noii lideri ai ţării, îmbinând marxismul cu ura rasială, i-au silit să plece nu numai pe albi, ci pe toţi cei pe care îi considerau ne-etiopieni.

O adevărată obsesie a rupturii şi a iubirii imposibile animă, aşadar, magistralul roman Să tai în piatră vie. Aşadar, nu datele autobiografice concrete, ci sentimentele profunde ale autorului întreţin naraţiunea. Doi fraţi gemeni, Marion şi Shiva, se nasc la Addis Abeba dintr-un tată englez, de profesie chirurg, şi o mamă indiană, soră medicală la acelaşi spital. Mama moare la naştere, lăsându-i pe cei doi fraţi cu o primă traumă. Relaţia cu tatăl va fi una de iubire/ ură: chirurgul englez dispare într-o zi, lăsându-i pe copii la mâna destinului, dar şi cu o devorantă pasiune comună pentru medicină.

Adolescenţa celor doi se consumă în paralel cu evoluţiile politice tot mai dramatice din Etipoia, care vor culmina cu lovitura de stat din 1974. Însă nu doar aceste tulburări politice îl vor sili pe Marion să plece, ci şi o poveste de dragoste tristă: îndrăgostit de aceeaşi fată (Genet, o luptătoare marxistă radicală pentru independenţa Eritreei) ca şi fratele său, Marion se va simţi trădat când Shiva va face dragoste cu Genet şi, nemaiavând nimic care să-l lege de locul natal, va pleca în Statele Unite.

Nici aici, traiectoria personajului principal nu seamănă punct cu punct cu cea a autorului, însă reţine sensul general al acesteia din urmă. Marion va începe să lucreze într-un spital mizer din Bronx, unde va resimţi din nou condiţia sa de dublu minoritar, privit cu suspiciune, ca imigrant, chiar şi de minoritarii americani. Povestea sa tristă este cea a dezrădăcinării totale: chiar dacă America îi oferă lui Marion un refugiu şi posibilitatea de a-şi face meseria la un nivel mult mai înalt decât o făcuse în Etiopia, el nu se simte nici împlinit, nici fericit.
Prozatorul mai introduce, cu abilitate, o temă secundară, care amplifică tensiunea şi conflictul narativ. Marion se îmbolnăveşte de o hepatită B galopantă (contractată de la aceeaşi Genet, reîntâlnită acum în America), iar boala îl sileşte să să întoarcă la cele două mari trădări care i-au marcat existenţa: la tată, regăsit în Statele Unite ca unicul chirurg care îl putea trata, şi la fratele său Shiva, singurul donator de ficat compatibil. Romanul se transformă pe nevăzute, dintr-o poveste despre înstrăinare, exil şi trădare, într-una despre încredere, regăsire şi iertare.

Un roman complex, excepţional scris, despre câteva dintre chestiunile fundamentale ale existenţei umane.

de Răzvan Voncu

Scriitoarea franco-engleză Tatiana de Rosnay este deja un fenomen în literatura universală, şi aceasta nu numai datorită uriaşei ei popularităţi.
În primul rând, uimeşte capacitatea ei de a scrie la fel de bine şi de complex atât în franceză (limba tatălui ei), cât şi în engleză (limba mamei). Opt romane în franceză şi două în engleză, toate bucurându-se de acelaşi succes de public şi de critică, atestă această neobişnuită abilitate a Tatianei de Rosnay de a crea universuri ficţionale originale în două limbi diferite.

În al doilea rând, este la fel de uimitoare capacitatea scriitoarei de a se adresa, concomitent, mai multor categorii de cititori. Fostă jurnalistă la Elle şi la Psychologies magazine, Tatiana de Rosnay ştie să construiască poveşti care să satisfacă deopotrivă curiozitatea cititorului obişnuit şi interesul pentru subtilităţi psihologice şi carcaterologice al cititorului rafinat. Avem de-a face cu o autoare populară, dar nu cu un scriitor de consum.

Romanul Vieţi secrete face parte dintre cele scrise în engleză. Titlul original, A Secret Kept, transmite foarte bine starea de aşteptare sub imperiul căreia se desfăşoară acţiunile din care se alcătuieşte povestea. Autoarea stăpâneşte la perfecţie arta revelaţiei, romanul începând ca o simplă poveste de vacanţă, pentru a se transforma ulterior într-un roman al misterului şi al analizei psihologice captivante. Antoine Rey îi face cadou surorii sale, Mélanie, o scurtă vacanţă în insula Noirmoutier, aflată în Oceanul Atlantic, lângă coasta Vendeei. Intenţia lui Antoine a fost aceea de a îi oferi o revedere a locului în care familia obişnuia, înainte de moartea mamei, să îşi petreacă vacanţele de vară. Insula trezeşte însă şi altceva decât amintiri frumoase, şi anume unele secrete, crezute uitate, despre mama lor. Când Mélanie se pregăteşte, pe drumul de întoarcere către Paris, să îi spună deschis lui Antoine în ce constă trecutul negru al mamei, ea pierde controlul volanului şi se produce un accident.

Aici, Tatiana de Rosnay deschide cu iscusinţă un al doilea „sertar” al revelaţiei, căci, încercând să îşi revină, Antoine o cunoaşte pe Angèle, medic legist, care îl învaţă, încetul cu încetul, să analizeze înţelesurile vieţii sale de până atunci. Secretul familiei – legat de mama Clarisse – este completat de umbrele relaţiei lui Antoine cu copiii şi familia sa. El îşi descoperă astfel o triplă slăbiciune: în relaţia cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul, fiindu-i puse la încercare abilităţile de frate, soţ şi tată.

Practic, Vieţi secrete este un roman profund despre fiecare din noi, căci viaţa adevărată înseamnă, în spatele gesturilor şi acţiunilor de zi cu zi, asemenea zone de penumbră, în care se ascund, de fapt, sensurile iubirii, vieţii şi morţii. Iar reînvăţarea lor, după cum ne arată Antoine, presupune efort, auto-cunoaştere şi adaptare. Secretul romanului Vieţi secrete, până la urmă, constă în acest adevăr fundamental: dramele interioare ale conştinţei, ale vieţii de familie şi ale relaţiilor umane sunt la fel de grave şi de spectaculoase ca şi războiele sau cataclismele naturale.

Marele talent al Tatianei de Rosnay este acela de a aduce în faţa ochilor cititorului cazuri contemporane, în care acesta îşi regăseşte propriile nelămuriri, îndoieli şi fantasme, şi de a le da o rezolvare profundă şi complexă, în măsură să dea de gândit tuturor. Asta şi explică, de fapt, uriaşa popularitate a autoarei, care în 2010 a fost plasată de Le Figaro pe locul al cincilea în topul celor mai vânduţi autori, înaintea unui Michel Houellebecq sau Fred Vargas.

de Bedros Horasangian

Pe vremea cînd românii trăiau după datinile strămoșești și nu ca acum după buletinele de știri de la CNN și BBC World News, apropierea Crăciunului ( căci Nașterea pruncului Iisus Hristos era mult mai importantă decît îmbulzeala de azi pe la mall-uri pentru îmbuibarea și distracția de  Anul Nou ), postul și praznicul lui aveau multiple semnificații. Renunțarea parțială la voluptățile și satisfacțiile trupești presupuneau și o anume reapropiere de sufletul și mintea fiecăruia. Puțină meditație și visare întru lăuntrul fiecăruia. Nu neapărat rugăciune, cat mai ales o anume stare de liniște și pace, melancolii și rememorări, visări de bine și frumos, de bucurie de a trăi. Pare pueril și vag ridicol astăzi să mai pomenim de așa ceva. Sau nu e timp, sau nu sunt bani, sau nu avem stare pentru așa ceva. Și la urma urmelor, la ce bun? Cumpărăturile pentru mesele festive ce se țin lanț ne obligă la o anume frenezie, atunci cînd plecările intempestive spre destinații exotice nu ne incită imaginația. Sigur că un Crăciun petrecut cu schi nautic și dansuri vioaie-virile Caraibe sau Dubai are alt parfum decît cel consumat lîngă zidurile Dragomirnei, în dangătul clopotelor de la Bistrița sau pe Valea Izei în Maramureș. Păi ce e mai frumos pe lumea asta decat locul unde te-ai născut ? Sigur că o partie de schi – de 24 de milioane de euro, oare ce-o fi avînd așa cu moț de a costat atîtea parale? – inaugurată de Elena Udrea la Poiana Brașov poate bucura mulțimea de turiști ce au dat buzna în stațiunea de langă Brașov. Sigur că niște frumoase și scumpe cadouri pot atrage zîmbete de admirație și chiote de bucurie. ”Vai, Mihai, ce cercei frumoși mi-ai luat, sunt de la Tiffany sau Van Cleef ? Dragul, de el, nu mă uită niciodată!” Țoc, Țoc, se lasă cu pupăceală și înbunătățirea relației conjugale după cine știe ce momente mai aprinse legate de vreo aventură pasageră. Să zicem. Exemplele noastre, ca și ironiile noastre, altminteri, mai mult decît amical-tolerante, ar vrea să ne ducă altundeva.

Unde?

Nu prea știm. Fiecare poate alege și găsi un drum. Spre bucuriile simple. De care parcă am uitat. De parcă nici nu ar fi fost. De bucuriile Crăciunului, al pomului de iarnă, al colindelor fără Jingle Bell și miros de somon fumee, al globurilor colorate și al lumînărilor aprinse, al Moșului care vine cu daruri la copii (“Aăăă, mie de ce mi-ai luat un Kalașnikov și lui Gigel un M16 semiautomat… ăăăă!”) și la cei mari (“Wow, Chivas Regal de 12 ani, de cînd îmi doream o sticlă și eu…”), cativa fulgi de nea sau o mică plimbare, pe jos, of course, la șosea. Căci dacă ar fi să ne bucurăm, am avea motive la tot pasul. In fiecare clipă. Că îți sare în față o veveriță în Parcul Herăstru, îti zîmbește Georgiana că i-ai adus înapoi brațara de aur pe care o pierduse cînd voia să rupă două frunze uscate din copacul de lîngă Roata Mare sau pur și simplu te uiți la cerul însorit sau cenușiu de deasupra ta. Pur și simplu, totul e minunat. Și tu ai sufletul plin și curat, nu te mai gîndești la dobînda de la creditul de la bancă sau la blana de chinchila care ți-a făcut cu ochiul. Viața e minunată așa cum e și merită s-o trăiești din plin.Chiar dacă salariile sunt înghețate, pensia n-a venit de cîteva luni, vecinii ți-au furat crenguța de brad de deasupra ușii și nevasta te boscorodește că te-ai apucat de scris felicitări la prieteni în loc să faci maioneza cu blenderul Siemens cel nou. Poate am exagerat pe alocuri – 25 de milioane de euro pîrtia de schi de la Poiana Brașov este însă cifră oficială – dar una peste alta credem că ați priceput unde batem. Să ne bucurăm dară de orice clipă care ne este dată. Mai ales acum, de Crăciun și Anul Nou, cînd toată lumea e mai bună și generoasă, veselă și dornică de sentimente gingașe. Să profităm cat se poate de mult.

Așa să fie.

La Mulți Ani 2012 cu bucurie la toată lumea să fie!

Mulţumim tuturor celor care ne-au trimis fotografii cu viziunea lor despre iarnă. Au fost multe şi toate ne-au plăcut!  Câştigătorul concursului îl alegem prin tragere la sorţi dintre cei ale căror fotografii sunt mai jos. Ce câştigă? Cărţi în valoare de 300 lei de la noi! Mult succes!

de Răzvan Voncu

Muzica este o mesageră a zeilor sau, dimpotrivă, a Infernului?

Aceasta este întrebarea de la care porneşte romanul Clopotele, al scriitorului american Richard Harvell. Moses Froben, născut într-o clopotniţă a unui sat eleveţian, din relaţia păcătoasă dintre preotul catolic şi „nebuna” satului, este posesorul unei voci de excepţie. Ea, vocea, îi aduce în viaţă deopotrivă lumina şi întunericul, eliberarea de condiţia sa umilă şi, totodată, captivitatea într-o alta, la fel de (dacă nu şi mai) chinuitoare.
Căci, aruncat în râu de tatăl nelegiuit, dornic să scape de amintirea păcatului său, Moses va fi salvat de nişte călugări. Intrat în mânăstire, vocea îl va face repede remarcat, dar îl va şi condamna pe viaţă: adolescentul va fi castrat, pentru ca vocea sa angelică să îşi păstreze puritatea.
În consecinţă, tânărul va cunoaşte, pe de-o parte, culmile de neatins ale muzicii, ca şi pe cele ale reuşitei sociale. Din infernala clopotniţă de sat elveţian, în care stătea cu mama sa, complet izolat şi ostracizat, Moses ajunge să cânte pe cele mai râvnite scene muzicale ale lumii: cele din Viena imperială (romanul este localizat la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi din Veneţia.

Pe de altă parte, Moses Froben va cunoaşte şi bolgiile infernului condiţiei de castrat. Îndrăgostit de nobila Amalia, el va trebui să-şi trăiască până la capăt condiţia tragică, de musico, admirat şi dispreţuit în acelaşi timp. Căci, oricât de angelică ar fi vocea lui şi oricât de mare ar fi bucuria pe care muzica le-o produce celor din jur, Moses continuă să fie privit de aceştia – şi în special de soţul Amaliei, Anton Riecher – drept o făptură respingătoare. Tragedia lui este că nu poate forma un cuplu cu femeia pe care, totuşi, o iubea cu toată fiinţa sa.

Romanul lui Richard Harvell, deja tradus în 13 limbi, ne oferă, pe fundalul poveşti tragice a lui Moses, şi o incursiune pasionantă în lumea strălucitoare şi decadentă a sfârşitului secolului al XVIII-lea. O lume a începuturilor operei moderne, a marilor castrati, a pasiunilor şi conflictelor ireductibile. Nu-i este uşor lui Moses Froben să îşi croiască un drum în acest mediu închis. Cu ajutorul celor doi călugări care-l salvaseră de la înec şi îl ocrotiseră toată viaţa, Moses i se substituie unui alt musico faimos, Gaetano Guadagni, în timpul premierei unei opere, şi, transmiţându-i, prin intermediul muzicii, un mesaj Amaliei, aflate în sală, reuşeşte să fugă cu ea. Nu întîmplător, opera dirijată de Gluck este Orfeu: Harvell ţese cu măiestrie o pânză de semnificaţii mitice în spatele poveştii lui Moses şi a Amaliei, noii Orfeu şi Euridice. Căci, tot ca Euridice, Amalia va muri pe altarul iubirii imposibil de împlinit, lăsându-i lui Moses un copil, cel pe care îl purta în pântece în momentul în care il musico a smuls-o de lângă soţul ei. Iubirea lui se va transfera asupra copilului, pe care îl va creşte ca pe fiul său. Şi căruia îi va lăsa moştenire, între altele, manuscrisul acestui roman, scris la persoana I, sub forma unor memorii. Convenţia manuscrisului găsit îmbracă natural confesiunea lui Moses Froben, subliind din nou iscusinţa autorului.

Căci Richard Harvell a reuşit în Clopotele un roman complex, profund, tragic, care se citeşte pe nerăsuflate.

Litera este, anul acesta, spiridușul preferat al Moșului. De ce e preferat? Pentru că oferă cele mai multe cadouri… Nu ați auzit? Litera organizează o super tombolă unde oferă premii dintre cele mai variate – excursii în țară, cărți și rechizite școlare, aparate foto, iar premiul cel mare este o mașină Suzuki Swift. Ne dați dreptate că suntem preferații Moșului?
 
Și pentru că știm că sunteți de acord cu noi, vă vindem și un pont: și anume cum să vă înscrieți la tombolă. Așadar, achiziționând orice carte de pe www.litera.ro, din librăriile și kypermarketurile din marile orașe din țară (Cora, Real și Carrefour), veți primi un talon. O dată completat talonul, vă înscrieți în tombolă. Și știți cum se zice – mai multe taloane completate, mai multe șanse de câștig…  Așa că fiecare carte achiziționată înseamnă o șansă în plus pentru a câștiga unul dintre premiile tombolei. Și, de ce nu, o șansă mai aproape de a fi posesorii marelui premiu – un autoturism Suzuki Swift.
 
Vă ținem pumnii!

de Bedros Horasangian

Mme de Sevigne, o faimoasă cucoană din înalta aristocrație franceză a secolulul al XVIII-lea a lăsat posterității o și mai faimoasă corespondență. Care era și este binecunoscută prin secole nu doar francezilor dedulciți la cancanuri amoroase, dar și celor dedați unor preocupări literar-filozofico-morale. Pe langă faptul că a fost una dintre frumusețile epocii sale, Mme de Sevigne s-a dovedit și una dintre marile spirite ale unei țări care nu a dus lipsă de vorbe de duh și întorsături de frază retorice dintre cele mai subtile. Într-una din scrisori îi răspunde fiicei sale, Mme de Grignan, femeie măritată la randul și la casa ei, care o întreabă și pisălogește ce crede mama ei despre dragoste. Trebuie să recunoaștem că întrebarea este extrem de dificilă și greu de găsit cel mai potrivit răspuns. Doar că Mme de Sevigne – regretatul Alendru Paleologu era un mare admirator al acestei cucoane plină de nuri, dar și multe alte calități pentru toate varstele, ca să ne exprimăm, și noi elegant și aluziv – găsește un răspuns concret și foarte practic și astăzi. „Draga mea, îi scrie fiicei sale, îmi place din cand în cand să o practic, dar nu-mi place să comentez niciodată. Ce să explici și cui dacă ești îndrăgostită sau iti place de un bărbat”?

Ce să mai adăugăm noi astăzi? Nimic. Nu s-a schimbat mare lucru pe lumea asta dacă este vorba de emoții și sentimente. Că avem mai multă sexualitate, poate, și mai multe fantezii erotice decît în Evul Mediu – în mod sigur. Ei bine, și ce-i cu asta ? Nu am devenit mai multumiți, buni sau chiar fericiți. Aha, fericiți! Ce-o fi și cu fericirea asta, de care vorbim cu toții, ne tot întrebăm și pe cont propriu, dar nu-i dăm de capăt în nici un chip ? Cu fericirea cred că este cam la fel ca și dragostea de care pomenea Doamna De Sevigne.

Nu știm mai nimic. Știm ce este apa. Sau un cal. Uite un cal. Sau permanganatul de potasiu. Are o formulă clară și se poate dovedi chimic. Și tot așa, mai nou, dai căutare pe google despre orice si ai un răspuns concret la mînă. Despre pămînt, lună, soare, nori – aici s-ar putea produce încurcături – oceane, gasteropode, capitala statului Burundi – este Bujumbura, nu mai căutați – sau Amazonul. Sau omul. Un om, doi oameni. Oamenii. Dar fericirea? Cine poate să spună cu mana pe inimă că știe despre ce este vorba? A pus mîna și a strigat, Este! Să-i dea o definiție. Acolo, o vorbă, două, de sămanță. S-o explice. Doar un lung șir de aproximații. Mai mult sau mai puțin savante. Pentru fiecare dintre noi. Ceva, acolo. Fericirea este. Fericirea a fost. Fericirea ar putea fi. Abia de aici, din acest punct care poate fi cu totul altul pentru fiecare dintre noi, am putea divaga. Cumva.

Fără nici un fel de certitudini. Că ar fi vorba de ochii verzi ai unei iubite brunete, de savoarea unei lingurițe de șerbet, de un model nou de  rochie desenat de Roberto Cavalli, un gol dat de Messi pentru Barcelona în meciul cu Real Madrid, o vorbă bună de la soție sau de creșterea pensiilor cu 50% începînd cu unu ianuarie 2012, așa cum pronunță simpaticul nostru Prim Ministru. Dragul de el, mereu un om fericit.
Fericirea? E de găsit pe cont propriu. Cine are răspunsuri sau soluții chiar ne poate spune și nouă.