litera_blog-960x316px-2
litera_blog-960x316px-1
Hrană pentru minte și suflet!
<< >>

Romanele Agathei Christie

cover-page-828x315

Agatha Christie (1890-1976) este o foarte cunoscută – cel puțin era pentru generația a bunicilor, părinților și chiar a mea – scriitoare de romane și povestiri polițiste. Sute de titluri, sute, milioane de exemplare, două miliarde, zice-se, vândute din cărțile ei au propulsat numele Agathei Christie pe primul loc al vânzărilor de carte “all times”, cum se spune astăzi. Biografia ei, fără să fie spectaculoasă – doar doi soți, ultimul, Sir Max Mallowan, faimos arheolog și cu 14 ani mai june decât stahanovista (de la Stahanov, un faimos și mult mediatizat muncitor sovietic, care spărgea toate normele în materie de productivitate a muncii ) scriitoare britanică – a fost bogată și am putea spune plină de succesuri. Meritate din plin, pentru că Agatha Christie – nu doar ea – a fost un exemplu de dăruire, devotament și îndârjire pentru ce înseamnă meșteșugul scrisului. Un meseriaș adevărat, în cel mai deplin și nobil sens al cuvântului. Am citit și eu la anii liceului – nici pomeneală să fie “cimitir al tinereții mele”, cum se tot văita Bacovia, uneori deformând adevărul pentru un chichirez sau efect artistic – “Zece negri mititei” și “Crima din Orient Express”. Plus o sumedenie de romane polițiste de Edgar Wallace și Connan Doyle, care mă atrăgeau mai mult decât aventurile lui Pavel Korceaghin, eroul din “Așa s-a călit oțelul”, sau mai știu eu ce soldați-eroi din Marele Război Pentru Apărarea Patriei cu care eram bombardați de pe diverse canale de propaganda acelor ani. Așa a fost, am trăit în comunism, nu eu am ales, așa a fost să fie. Și mulți ani apoi, decenii de-a rândul, nu am mai citit nimic de Agatha Christie. Până mai acum nu mulți ani, când i-am descoperit o simpatică “Autobiografie”, care se regăsește și în aceste ultime saptămâni, când am dat peste aceste trei volumele din seriile cu Miss Marple și Hercule Poirot propuse de Editura Litera. Trei romane mititele – nu foarte – ca format, hard-cover, ușor de manipulat și păstrat chiar și pentru drumuri mai lungi cu metroul sau autobuzele, care vin cum vin, merg cum merg și cititul poate oferi și alte satisfacții decât banalul “Un’ te-mpingi, tataie!” Mi se întâmplă să mă ridic în ultimul moment de pe scaunul rezervat persoanelor în vârstă sau cu dizabilități și să produc necazuri celor care-mi stau în cale când vreau să cobor. Secvențe numai bune, tipice aș zice, pentru furtișaguri sau crime comise la iuțeală. Cele trei cărți de care am pomenit mai la deal sunt “Jocuri de oglinzi”, traducere din engleză de  Roxana Ghiță, “Elefanții nu uită niciodată “( traducere de Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și “Crăciunul lui Poirot “( traducerea de Adrian Gavril Moșoianu). Nu are rost să povestesc despre ce e vorba în fiecare roman. Aș vrea însă să atrag atenția asupra celor două personaje fictive ale Agathei Christie, Miss Marple și Hercule Poirot. O englezoaică, detectivă amatoare, coptuță, fără vârstă și un belgian, inventat de Agatha Christie în vârtejul WWI, când Belgia era ocupată de germani și era privită cu multă simpatie de toată Europa. Cei doi au alimentat serii de zeci de volume, din care ne înfruptăm și noi azi. De ce Mr.Poirot era belgian? Totdeauna victimele primesc simpatie, în timp ce oamenii răi, nu totdeauna criminali, sunt considerați “câh”, cum spuneam când eram mici. Și beneficiază de toată ostilitatea celor din jur. Romanele polițiste par doar aparent simple. Pentru că nu doar descoperirea unui criminal este miza, ci mai ales jocul complicat al întâmplărilor, personajelor și al încurcăturilor, mai mult sau mai puțin neașteptate ce se întrețes prin măiestria autorilor. Și te țin mereu în alertă. În cazul de față, inegalabila Agatha Christie. Cine nu crede, să citească. Arta scrisului nu este o joacă, ci o meserie ca oricare alta. Cu și fără senzații tari, dar întotdeauna cu bucurii mari. De ambele părți, scriitor sau cititor. Când a ucis-o cu arsenic pe “Doamna Bovary”, Gustave Flaubert a avut dureri în stomac zile întregi. Nu e de joacă cu literatura.

Iar cea polițistă nici atât.

 

Bedros Horasangian

 

Umbra lui Henry Kissinger

in_umbra

 

O carte care m-a lăsat cu gura căscată, ca la dentist, cum se spune, că tot ne aflăm în plină dezbatere stomatologică în Postul Paștelui, s-a dovedit volumul „În umbra lui Kissinger. Moștenirea celui mai controversat om de stat al Americii“ (Editura Litera, 2017, traducerea din limba engleză, Anca Simitopol; redactor de carte, un bine cunoscut expert pe spațiul american-anglo-saxon, Mihnea Gafița), citit pe nerăsuflate. Vorba vine, pentru că respiri adânc după fiecare capitol care parcurge, la pas, alene și cu multe, extrem de multe detalii, informații, analize, comentarii și citate din diverși – numeroși – alți autori, viața și, să-i spunem opera, cariera, în primul rând, a celui numit în acte Heinz Alfred Kissinger. Om politic, diplomat, autor de importante lucrări, nu în ultimul rând profesor universitar. American. Nu știam, așa cum nu știam – dar nici nu-mi dădusem interesul să aflu – că e născut în 27 mai 1923, la Furtz, în Germania, și că obține cetățenia americană în 1943. Despre acest personaj fabulos, oricum am suci lucrurile și răsuci simpa/antipatiile scrie profesorul de istorie de la NYC University, Greg Grandin. Volum care apare pe americănește în 2014 și răsfiră și adună, ca o armonică în funcțiune prin cele 300 de (dense și bine articulate /observații / comentarii / analize) pagini, nu doar portretul unui om politic, ci destinul omenirii. Al întregii omeniri. Și nu exagerăm. Căci fără să fie șef de stat, Henry Kissinger a influențat, decisiv – nu spunem nici în bine, nici în rău, o spune proful newyorkez care a muncit serios la acest op – politica americană și, evident, direct și indirect, pe cea internațională. Filosofia de viață a lui Kissinger, influențată de Spengler și Sartre, este modelată pe contextul istorico-politic, realist și pragmatic pe care viața i le-a oferit. „Produs al unei meritocrații – studii la Harvard, încheiate în 1950 cu o teză de licență The Meaning of History… etc. – postbelice, Kissinger a învățat rapid cum să se folosească de mass-media, să manipuleze jurnaliști, să influențeze elitele și să profite de pe seama opiniei publice”, notează sec autorul studiului. Cariera politică și diplomatică a lui Kissinger este impresionantă, trecând prin funcții de mare importanță pe tabla de șah a politicii americane, de la a fi consilier pentru probleme de securitate națională al preșdinților Nixon și Reagan, la a fi secretar de stat (ministru de externe, cum ar veni la noi) al lui Nixon și Gerald Ford. Și tot așa, mereu solicitat și mereu prezent, o persoană influentă, un personaj charismatic, temut și controversat deopotrivă. Atât pe plan intern, cât și, mai ales, pe plan internațional. Că discuta despre Hegel și Marx cu liderul chinez Mao – și nu despre victimele din piața Tiananmen –, că trata cu liderii de la Kremlin destinderea cu URSS și limitarea înarmării strategice. A fost prezent în toate momentele legate de conflictele militare ale SUA din ultimele decenii. Că a servit lideri republicani sau pe cei democrați, că a sfătuit pe neoconservatorii lui Bush sau pe Hillary Clinton, care-l aprecia în grad înalt. Altfel ce să mai vorbim/pomenim/amintim de teribilele și interminabilele războaie din Asia de Sud-Est (Vietnam, Cambodgia, Laos) care i-au adus și un premiu Nobel pentru Pace, intervențiile din Guatemala, Chile, Grenada – o insuliță din Caraibe –, Panama, în 1989, cu povestea extragerii dictatorului Noriega în stil hollywoodian în timp record. Ordinea mondială și dezordinea care a urmat după cele două războaie din Golf au fost legate, direct și indirect de viziunea militaristă și justificarea războiului – o spun destui comentatori și analiști ai vieții lui Kissinger asupra lumii contemporane. Conformă cu viziunea pesimistă a lui – istoria e o tragedie, viața e suferință, nașterea, moarte, că existența e până la urmă fără sens etc. –, care, în mod cert, a decis viețile a milioane de oameni – inclusiv americani, pe diverse meridiane ale lumii. Dar politica la nivel înalt nu se face cu emoții și sentimente. Fiecare capitol al cărții este o poveste cu implicarea SUA în diferite teatre de operațiuni. Că este vorba de America de Sud – de Chile, unde administrația de la Washington l-a sprijinit pe generalul Pinochet, ca și pe generalii de la Buenos Aires care au făcut multe rele –, că este vorba de Africa sau de intervențiile militare în Irak și Afganistan, cu rezultate incerte în lupta împotriva terorismului. Interesant de bombănit la București când citești că prin asociația de consultanță Kissinger&Associates fostul secretar de stat livrează câte 10 discursuri anuale, plătite cu 20 000 de dolari bucata, în timp ce faimoasa Lehman Brothers – de unde a plecat din Wall Street criza mondială din 2009 – îi plătea lui Kissinger 500 000 de dolari pe an, pentru patru conferințe de prânz și câteva recomandări speciale. Trai pe vătrai, neneacă, cum ar spune românul nostru, țâțâind și dând din cap, mereu cu ochii pe butelie să nu i-o fure consătenii. Lăsând gluma la o parte, cartea este extrem de serios documentată și fluent scrisă ca să poate fi citită ca o ficțiune inventată de însuși Balzac. „Departe de a dispărea în uitare, el (Kissinger, nota mea, BH) dăinuie. Și după ce Kissinger nu va mai fi, putem presupune că kissingerianismul va dăinui la fel.” este observația finală a lui Greg Grandin. În coada cărții anexează, de la p.293 – la p.309, sute de titluri de cărți, articole citate și menționate într-un, o spunem abrupt, remarcabil studiu politico-istoric.

Bedros Horasangian

Obsesia Cafelei

cafea-1

Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i o cafea!

 

Ce e gustos poate deveni și ceva frumos. Simplu. Mai ales dacă iubim cărțile frumoase și cafelele Mmm, ce bun, ce bun, ce bun, gustoase! Este vorba de a transforma aroma și savoarea unei cafele într-un spectacol de imagini, culoare, informații istorice și geografice inedite și rețete de pus în faptă ceea ce numim cultura cafelei. Nu doar băutul ei. Cum a făcut domnitorul român Grigore Ghica IV, când la Constantinopol a dat pe gât  ceșcuța cu o cafeluță fierbinte oferită de Sultanul Nu-Mai-Știu-Care și a exclamat satisfăcut: „Strașnică țuică mai au și turcii ăștia!” O fi, n-o fi adevărată povestea, dar n-avem cum să nu o apreciem la o cafea. Mică, mare, cum o fi, cafea să fie. Generația mea mai ține mine oroarea numită, înainte de `89, nechezol. O invenție germană din WW2, când lipsurile de tot felul au pus mașinăria inteligenței germane la lucru. Așa s-a născut și margarina, așa s-a numit acel Ersatz, înlocuitor, făcut din te miri ce. A trecut, au rămas poveștile. La o cafea Marghiloman, fiartă în cognac, cum o prefera marele bogătan conservator, ajuns și prim-ministru. Ce rămâne după el, faptul că-și trimitea cămășile la spălat la Londra sau că a semnat Pacea de la Buftea, păguboasă pentru el – toată lumea l-a înjurat –, dar a salvat România? După unii oameni care fac și bine țării rămâne un gust amar, ca după o cafea fără zahăr. Dar orice cafea produce bucurie mare. Care poate îmbrăca multiple forme. Cea mai la îndemână în clipa de față este volumul albumul-atlasul-enciclopedia-mod-de-folosire și rețetarul pus sub genericul OBSESIA CAFELEI (Editura Litera, 2016, traducere din limba engleză Ruxandra Rădulescu/Graal Soft, după originalul, Coffee Obsession, Dorling Kindersley Limited, 2014, perfect respectat și elegant editat sub toate aspectele). Autoarea este o norvengiancă, Anette Moldvaer, specializată în tehnici de prăjire a cafelei. Wow, e cool, doar că în România când spui m-am prăjit iar numai la cafea nu te gândești. Revenind la volumul lui Anette – să ții workshop-uri despre cafea e chiar o ocupație plăcută, nici nu știi unde să zăbovești mai iute. Să afli câte ceva din istoria cafelei – pornită din Etiopia și Yemen și ajunsă prin toată lumea, din America Centrală și de Sud, până în India, Asia și Oceania (știați că după cunoscuta Brazilie, ca mare producătoare de cafea, pe locul doi este Vietnamul?) – sau să urmărești parcursul unui bob pus în pământ și cum se ajunge la arborele care produce cireașa de cafea. Seamănă cu merișorul nostru. De arome, ce să mai vorbim. Când ți se pomenește de note de cedru, ierburi, migdale, gamă de arome de citrice, florale, gust dulce cu note de ciocolată și caramel, deja poftele se adună în cerul gurii. Drumul însă nu e lung. Un fruct, bob-cireașă, care, odată cules și prelucrat în fel și chip, se va transforma după prăjire, măcinare și apoi combinat cu apă în lichidul ce ne desfată viața de zi. În fel și chip, cu sau fără lapte, cu sau fără alte ingrediente adăugate, care au făcut din consumul de cafea o adevărată artă. Prolifică industrie. Milioane de oameni trăiesc de pe urma cafelei. Două feluri de fotografii însoțesc grafica/machetarea inspirată a volumului-album. Hărțile, colorate și detaliate care ne arată unde sunt zonele cele mai intens cultivate – cu specificarea locului în producția mondială și a diversității soiurilor ce s-au tot înmulțit din cele două standard, clasicele Arabica și Robusta (acum pricep și eu de ce sunt atâtea varietăți, plecând de la condițiile pedoclimaterice) – și fotografiile cu zecile de feluri de cești de cafea, cu combinații dintre cele mai felurite. Eu beau, de exemplu, cafea simplă, făcută la ibric, fără lapte și cu puțin zahăr. Așa că nu mă prea tentează Grog-ul, în care se pune și coajă de lămâie și de portocală, smântână dulce și, ca să fie tacâmul complet, o linguriță de unt pentru turtă dulce la servire. Hm, cam exotic pentru gustul meu, mai simplu și conservator. Chiar dacă nu aș refuza un Mocha cu gheață, unde sosul de ciocolată se amestecă cu două doze de espresso, plus gheața de rigoare. Merge. Găsim însă rețete apetisante pentru toate gusturile posibile. Așa că atunci când e frig afară și nu avem chef de ieșit la mall sau la administrația financiară locală să ne înghesuim la plata impozitelor pe anul în curs, stăm acasă și ne facem de lucru. Se găsește mereu câte ceva de făcut. Când facem vreo pauză, ne mai facem câte o cafea. Bună, mai puțin bună, vorbită cu vreun vecin sau vecină, tăcută dacă toți ai casei sunt plecați. Unde batem? O cafea e binevenită oriunde și oricând. Evident, totul cu moderație, altfel funcționarea creierului la turații mari tot timpul poate produce deranjamente cardiovasculare. Dar dacă ne lăsăm furați de milioanele de interdicții care ne fac perfect sănătoși, dar nefericiți, prefer multe cafele, oricât de nocive ar fi. Ele mă fac să fiu, mereu și oricând, cu zâmbetul pe buze. Ca și acum, când închizând acest volum/album cu puternic gust și aromă de cafea, mă fac încrezător și bucuros în ziua de mâine. Ceea ce  doresc și cititorilor noștri. Sună telefonul. E mama. Iar îmi atrage atenția să nu mai beau multă cafea. Ufff, o să-i fac ei cadou OBSESIA CAFELEI, ca să mă lase pe mine în pace. Măcar o zi, două. Adevărul e că și ea bea multă cafea.

Pe ascuns! Mai zi ceva dacă poți.

Bedros Horasangian

O viață măruntă

bcx

 

O carte pe săptămâna la LITERA

 

Ergainahămoragăloradzagh și Hanya Yanagihara

 

Până să mi se fixeze acest nume în memorie, într-o lume românească unde Băsescu sau Vosganian sunt deja obișnuite, l-am tot pronunțat eronat. Cu toate că sunt familiarizat cu multe nume și cuvinte complicate. De exemplu, în limba armeană, la banalul macaroane se spune ergainagălorahămoradzag. Adică ergain=lung, gălora=rotunjit, hămora=din aluat, dzag=gaură, și atunci nu-i așa că Hanya Yanagihara e mult mai simplu? Fără să fie extrem de complicat, numele până mai ieri necunoscutei prozatoare americane cu o nominalizare la National Book Award și Man Booker Prize, pe 2015, mi-a atras atenția. Un 2015 când a cîștigat prietenul nostru deja, jamaicanul Marlon James, cel cu „Scurta istorie a celor șapte crime” (fotografia alăturată stă mărturie pentru nivelul înalt unde a ajuns bătălia pentru acest prestigios premiu literar), care ne-a lăsat cu gura căscată, bouche bee, cum ar zice în franceză, ceilalți locuitori din insulele învecinate. Așa cum tot cu gura căscată am rămas parcurgând romanul Hanyei Yanagihara „O viață măruntă” (A Little Life, originalul sună mai pisicos, Editura Litera, 2017, traducerea, spinoasă, din limba engleză Adriana Bădescu), roman și mai grăsan decât al lui Marlon James. 699 de pagini, cu mulțumiri cu tot,ca la prețurile din piețele agroalimentare. Prezentările de pe coperta IV sunt sugestive și corecte – în general sunt mult peste ce găsim în cărți, de data asta e exact invers. Cartea conține mult mai multe pagini de bună literatură, realistă, psihologică, analitică, istorico-politico-geografică (mai tot romanul se consumă într-un New York plin de imigranții pe care-i fugărește astăzi Donald Trump, într-un fel un bun personaj pentru un fiction încă nescris) cu personaje – patru la număr, băieți cu toții, care vin la NYC din Massachusetts, unde se găsește faimosul MIT, dar de unde a plecat și celebrul, la vremea juneții mele, hit al formației Bee Gees etc. – vii, autentice, reale, atașante – cuvânt la care surâd mereu pentru că nu-l folosesc, dar mă izbesc mereu de el, ca și de inconturnabil sau celeritate (au și cuvintele rostul și farmecul lor, direct sau indirect – găsesc mai zilele astea, într-o carte a lui John Steinbeck – minunate povești altminteri –, cum un cal ciugulea ovăz, măi să fie, să zâmbim, pentru că ocaziile sunt rare etc.) cu întâmplări altminteri de zi cu zi care adună anii și compun viețile unora și altora care, la final, dau romane. Romanul se scrie pe măsură ce personajele își trăiesc propria viață. Un roman american, cu de toate pentru toți. Viața bate literatura. Doar uneori. Prozatoarei americane, cu obârșii hawaiiano-coreene, i-a ieșit o carte remarcabilă. Dacă o făcea și nițeluș mai concentrată era, poate, și mai bună. Am zis și eu, n-am dat cu parul. Asta așa, chichirez gâlceavă. De reținut, deci, doar titlul, O viață măruntă și un nume, Hanya Yanagihara. Cu ergainahămoragăloradzagh nu merită să ne încărcăm memoria.

 

Bedros Horasangian