litera_blog-960x316px-2
litera_blog-960x316px-1
Hrană pentru minte și suflet!
<< >>

Povești cu gangsteri la New York

_be4e3721cea762b545ee56382f0edc509f05c25c71fd5e0edc_pimgpsh_fullsize_distr

E.L.Doctorow (1931-2015) este unul dintre clasicii literaturii postmoderne americane. Născut într-o familie de evrei ruși (precum Saul Bellow sau Roth, lista e lungă) crescut și trăit în Bronx – azi cartier nu foarte bine famat din New York, dar cu o Botanical Garden, la ora asta cu mii de cireși înfloriți! – omul știe ce știe despre pulsul și viața unui oraș. Romanele sale, așa numitele historical fiction –  cu alt sens decât este eticheta de roman istoric de la noi – au prelucrat artistic acest material brut de viață. Trei dintre romanele sale cele mai prestigioase – Cartea lui Daniel (1971), Ragtime (1975) și Billy Bathgate (1989) au fost traduse și la noi. Fără să facă valuri, din păcate, după cum ar fi meritat. Acum apare din nou, a apărut deja, e la mine în mână, Billy Bathgate (Editura Litera, 2017, traducere fluentă și cursivă, ceea ce nu e la îndemâna oricui, mai ales când te învârți în Bronx, Brooklyn și Manhattan, și nu printre profesoare de engleză, o frumoasă traducere liberă, aș zice, a unui vechi profesionist al englezei scrise și vorbite, de Mihnea Gafița e vorba – mă despart de el doar când folosește în context american  (newyorkez) turcisme precum geamlâc, care nu se potrivesc după opinia mea sau sintagme regionale, oricum nelalocul lor pe pământ american, precum bleotocărind (pag 39 și pag.396) care sună cumva nepotrivit într-o ureche de bătrân, cum mi se tot atrage mereu atenția, sintagmă completată rapid de un potop de înjurături neaoșe, românești, și care, revenim la text, ar merita păstrate în limba de obîrșie, Suck my Dick! fiind cumva mai rezonabil în engleză decât varianta abrazivă românească. Am făcut această glosă pentru că și traducătorul produce o Notă Explicativă în acest sens. Cartea, romanul lui Doctorow, ca să nu mai lungim pelteaua filologico-lingvistică (parcă mai contează expresia însoțitoare dacă e să primești un cap în gură sau să ți se pună ambele picioare în ciment, în timp ce ai brațele legate cu sârmă de un scaun etc) este o poveste din Bronx cu gangsteri tineri și puși pe rele, atunci când nu au și ei momentele lor de slăbiciune. Care e punctul slab la acești băieți duri? Desigur o iubită sau mama. Eroul cărții, un adolescent din Bronx intră în cârdășie cu alți juni bandiți din mahala, fascinat de circulația banilor și de cenușiul vieții din jur. De acasă. Ce poți să faci când nu poți să faci nimic și trebuie să faci ceva? Lași lucrurile să se deruleze de la sine. Se ițește și o poveste de dragoste în acest univers dominat de violență, crime, sex și purcoaie de bani care se vântură doar cash. Doctorow este un maestru al detaliilor care dau culoare și farmec oricărui colț de stradă sau unui dialog, între personaje credibile și autentice prin forța lor de a fi ele însăși. O lume care crește, o lume care a adunat și va aduna toți năpăstuiții lume. NYCity, Big Apple, cum i se mai spune, Marele Măr, nu este un oraș care atrage oamenii de pretutindeni să vină și să cheltuiască bani, precum Monte Carlo sau  Las Vegas, este bun oraș unde se fac bani, to make money, chiar și atunci când ca nou venit ești dornic doar de un acoperiș peste capul tău și o fiertură în farfuria de tinichia. O lume nouă se construiește, se naște, sub ochii noștri. După America anilor prohibiției și Marii Depresiuni, America lui New Deal, o ispită, un vis, American Dream, o casă, o mașină, un job bun, un cont în bancă și ce să-ți mai dorești dacă ești și sănătos? Și fericirea se care se tot amână, pe măsură ce zgârie norii se înmulțesc în Manhattan și sărăcia rămâne aceeași în Harlemul (Negrilor) Bronx-ul (Afroamericanilor) Little Italy și Queens-ul (al italienilor, mai sunt și alții pe acolo) și Brooklyn-ul evreilor adunați de peste tot. New Yorkul nu este America, NYCity este și a rămas NYCity. (Aș fi preferat, ca în text, Park Avenue, o splendidă arteră din NYC, pe care am tot peripatetizat deseori cât am locuit în același oraș unde au locuit și admirații și iubiții mei Scott Fitzgerald și J.D. Salinger, paralelă cu faimoasa Fifth Avenue să-și păstreze parfumul local, și să nu se apeleze la varianta Bulevardul Parcului, de parcă am fi în Berceni sau Dămăroaia etc). Splendidă radiografie prin țesătura umană și urbană a New Yorkului, adevărat tur de forță epic, fără să se apeleze prea mult la sângeroase întâmplări și spectaculoase urmăriri cu mașini. Romanul Billy Bathgate a lui Doctorow a fost ecranizat în 1991, film în care au jucat, Dustin Hoffman, Nicole Kidmann și Bruce Willis, nume care astăzi par scoase de la naftalină, dacă e să fim cu ochii doar pe divorțul lui Brad Pitt din lunile trecute. Repet, mare plăcere mi-a făcut să recitesc Billy Bathgate după atîția ani de la prima apariție. Și după alți mulți ani de când luam Subway ca să merg în Bronx la Botanical Garden. O minune, grădina, în acest anotimp, altfel e bine să nu întârziați pe străzi după lăsarea întunericului. Mă tem că nici Doctorow, om al cartierului, n-ar mai îndrăzni azi, să umble creanga, noaptea, prin Bronx. Cred că bucuria cititului poate compensa riscurile unor plimbări necugetate. Chiar dacă gangsterii s-au împuținat, puștanii din Bronx sunt și vor fi mereu prezențe vii. Nici măcar Donald Trump nu-i sperie. Oare ce-o fi făcând Billy Bathgate azi? Ar merita continuată, cumva, viața lui, dincolo de roman și dincoace unei metaficțiuni în care E.L. Doctorow se dovedește maestru. Uneori și literatura bate viața.

 

Bedros Horasangian

 

Restul e tăcere

clara-guelfenbein

Restul e tăcere” (Editura Litera, 2016, traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru), un roman al unei până mai ieri necunoscute prozatoare din Chile, America de Sud, o proză subtilă, comisă de o scriitoare abilă în a mânui diferite registre narative,  Carla Guelfenbein. Citesc cuminte cartea, care curge fără opinteli și fără digresiuni analitice aiurea-n tramvai, care fac deliciul destulor romane din ultimii ani. Mai ales autohtone. O istorie de familie, cu două generații de personaje, care suportă ceea ce viața le oferă, dincolo de bine și de rău. Adică s-a întâmplat așa – cum a vrut autorul – dar se putea întâmpla și altfel, atunci când personajele își fac de cap și scapă de sub autoritatea celui care sucește și învărtește cum vrea el mersul întâmplărilor. Un scriitor, o scriitoare chiliană, care a studiat Genetica populației în Marea Britanie, sudamericană  altminteri, care cu un roman din 2015 câștigă Premiul Alfaguara – un fel de Pulitzer sud-american, are o bună cotă internațională și se poate lua la trântă – cum le propunea regretatul C. Noica ciracilor săi – cu numele mari ale unei literaturi pline de Ceahlăii Anzilor Cordilieri. La noi Mihail Sadoveanu era împănat cu o astfel de comparație. Cineva mă pune să caut pe net ceva legat de biografia autoarei, nefiind foarte mulțumit de cele câteva date oferite de editor. Și peste ce dau? Peste Nae Caranfil și filmul lui “Restul e tăcere”, din 2008!! Pe care, spre rușinea mea, nu l-am văzut. Un film despre primul film românesc din istoria cinematografiei românești, faimosul “Războiul de independență”. Cum la noi prima întrebare când e să-ți cumperi un costum nou este Cât costă?, și în acest caz primele informații nu sunt cele legate de cucerirea Plevnei, ci cât a costat filmul. Două milioane de euro, etc. Iar n-am ce face și încerc să mai aflu ceva de Carla Guelfenbein, și dau peste niște ultraserioase comentarii despre carte. Toate bune și frumoase, mai puțin concluzia finală care-i sperie pe unii comentatori. Cartea este foarte tristă, ne avertizează o atentă recenzentă a cărții. Afirmația ce m-a pus iute pe gânduri. Tocmai citisem și eu cartea. Oare așa o fi? Mie nu mi s-a părut deloc trist acest roman. Sigur că el conține întâmplări dramatice /nefericite/triste etc, dar e departe de a fi o carte tristă. Chiar nu știu ce e aia o carte tristă. Înțeleg unde bate atenta cititoare, dar refuz concluzia. Nici “Doamna Bovary”, nici “Frații Karamazov”, nici “Străinul” lui Camus, nici acel roman al lui Marlon James, “Scurtă istorie a șapte crime”, care m-a impresionat și l-am comentat elogios tot pe acest gol alpin narativ, nu sunt romane triste. Dincolo de ce se întâmplă prin ele, dincoace de dorința noastră, pe bune, de a promova doar energii pozitive. Știu, însă, de la George Enescu citire, că nu există muzică ușoară și grea, ci doar bună sau proastă. Cartea Carlei Guelfenbein, “Restul e tăcere”, este o carte bună. Ba chiar foarte bună, nefiind încă limpede, ca la tezele de sfârșit de trimestru, cum era pe vremea când eram elev, care e demarcația clară între un Fb și b, mai amărât. “Bonjour tristesse” e un bun  roman al lui Fracois Sagan, iar “Vals trist”, că tot veni vorba, este un splendid vals de Sibelius. Mi-e și frică să mai caut pe net ceva, cine știe peste ce film românesc dau. Dar merită să ne fudulim că regizorul Cristian Mungiu e șef de juriu la Cannes. Brava lui! Și de ce nu, și nouă. Și cititul e o treabă la fel de serioasă.

Bedros Horasangian

 

Romanele Agathei Christie

cover-page-828x315

Agatha Christie (1890-1976) este o foarte cunoscută – cel puțin era pentru generația a bunicilor, părinților și chiar a mea – scriitoare de romane și povestiri polițiste. Sute de titluri, sute, milioane de exemplare, două miliarde, zice-se, vândute din cărțile ei au propulsat numele Agathei Christie pe primul loc al vânzărilor de carte “all times”, cum se spune astăzi. Biografia ei, fără să fie spectaculoasă – doar doi soți, ultimul, Sir Max Mallowan, faimos arheolog și cu 14 ani mai june decât stahanovista (de la Stahanov, un faimos și mult mediatizat muncitor sovietic, care spărgea toate normele în materie de productivitate a muncii ) scriitoare britanică – a fost bogată și am putea spune plină de succesuri. Meritate din plin, pentru că Agatha Christie – nu doar ea – a fost un exemplu de dăruire, devotament și îndârjire pentru ce înseamnă meșteșugul scrisului. Un meseriaș adevărat, în cel mai deplin și nobil sens al cuvântului. Am citit și eu la anii liceului – nici pomeneală să fie “cimitir al tinereții mele”, cum se tot văita Bacovia, uneori deformând adevărul pentru un chichirez sau efect artistic – “Zece negri mititei” și “Crima din Orient Express”. Plus o sumedenie de romane polițiste de Edgar Wallace și Connan Doyle, care mă atrăgeau mai mult decât aventurile lui Pavel Korceaghin, eroul din “Așa s-a călit oțelul”, sau mai știu eu ce soldați-eroi din Marele Război Pentru Apărarea Patriei cu care eram bombardați de pe diverse canale de propaganda acelor ani. Așa a fost, am trăit în comunism, nu eu am ales, așa a fost să fie. Și mulți ani apoi, decenii de-a rândul, nu am mai citit nimic de Agatha Christie. Până mai acum nu mulți ani, când i-am descoperit o simpatică “Autobiografie”, care se regăsește și în aceste ultime saptămâni, când am dat peste aceste trei volumele din seriile cu Miss Marple și Hercule Poirot propuse de Editura Litera. Trei romane mititele – nu foarte – ca format, hard-cover, ușor de manipulat și păstrat chiar și pentru drumuri mai lungi cu metroul sau autobuzele, care vin cum vin, merg cum merg și cititul poate oferi și alte satisfacții decât banalul “Un’ te-mpingi, tataie!” Mi se întâmplă să mă ridic în ultimul moment de pe scaunul rezervat persoanelor în vârstă sau cu dizabilități și să produc necazuri celor care-mi stau în cale când vreau să cobor. Secvențe numai bune, tipice aș zice, pentru furtișaguri sau crime comise la iuțeală. Cele trei cărți de care am pomenit mai la deal sunt “Jocuri de oglinzi”, traducere din engleză de  Roxana Ghiță, “Elefanții nu uită niciodată “( traducere de Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și “Crăciunul lui Poirot “( traducerea de Adrian Gavril Moșoianu). Nu are rost să povestesc despre ce e vorba în fiecare roman. Aș vrea însă să atrag atenția asupra celor două personaje fictive ale Agathei Christie, Miss Marple și Hercule Poirot. O englezoaică, detectivă amatoare, coptuță, fără vârstă și un belgian, inventat de Agatha Christie în vârtejul WWI, când Belgia era ocupată de germani și era privită cu multă simpatie de toată Europa. Cei doi au alimentat serii de zeci de volume, din care ne înfruptăm și noi azi. De ce Mr.Poirot era belgian? Totdeauna victimele primesc simpatie, în timp ce oamenii răi, nu totdeauna criminali, sunt considerați “câh”, cum spuneam când eram mici. Și beneficiază de toată ostilitatea celor din jur. Romanele polițiste par doar aparent simple. Pentru că nu doar descoperirea unui criminal este miza, ci mai ales jocul complicat al întâmplărilor, personajelor și al încurcăturilor, mai mult sau mai puțin neașteptate ce se întrețes prin măiestria autorilor. Și te țin mereu în alertă. În cazul de față, inegalabila Agatha Christie. Cine nu crede, să citească. Arta scrisului nu este o joacă, ci o meserie ca oricare alta. Cu și fără senzații tari, dar întotdeauna cu bucurii mari. De ambele părți, scriitor sau cititor. Când a ucis-o cu arsenic pe “Doamna Bovary”, Gustave Flaubert a avut dureri în stomac zile întregi. Nu e de joacă cu literatura.

Iar cea polițistă nici atât.

 

Bedros Horasangian

 

Umbra lui Henry Kissinger

in_umbra

 

O carte care m-a lăsat cu gura căscată, ca la dentist, cum se spune, că tot ne aflăm în plină dezbatere stomatologică în Postul Paștelui, s-a dovedit volumul „În umbra lui Kissinger. Moștenirea celui mai controversat om de stat al Americii“ (Editura Litera, 2017, traducerea din limba engleză, Anca Simitopol; redactor de carte, un bine cunoscut expert pe spațiul american-anglo-saxon, Mihnea Gafița), citit pe nerăsuflate. Vorba vine, pentru că respiri adânc după fiecare capitol care parcurge, la pas, alene și cu multe, extrem de multe detalii, informații, analize, comentarii și citate din diverși – numeroși – alți autori, viața și, să-i spunem opera, cariera, în primul rând, a celui numit în acte Heinz Alfred Kissinger. Om politic, diplomat, autor de importante lucrări, nu în ultimul rând profesor universitar. American. Nu știam, așa cum nu știam – dar nici nu-mi dădusem interesul să aflu – că e născut în 27 mai 1923, la Furtz, în Germania, și că obține cetățenia americană în 1943. Despre acest personaj fabulos, oricum am suci lucrurile și răsuci simpa/antipatiile scrie profesorul de istorie de la NYC University, Greg Grandin. Volum care apare pe americănește în 2014 și răsfiră și adună, ca o armonică în funcțiune prin cele 300 de (dense și bine articulate /observații / comentarii / analize) pagini, nu doar portretul unui om politic, ci destinul omenirii. Al întregii omeniri. Și nu exagerăm. Căci fără să fie șef de stat, Henry Kissinger a influențat, decisiv – nu spunem nici în bine, nici în rău, o spune proful newyorkez care a muncit serios la acest op – politica americană și, evident, direct și indirect, pe cea internațională. Filosofia de viață a lui Kissinger, influențată de Spengler și Sartre, este modelată pe contextul istorico-politic, realist și pragmatic pe care viața i le-a oferit. „Produs al unei meritocrații – studii la Harvard, încheiate în 1950 cu o teză de licență The Meaning of History… etc. – postbelice, Kissinger a învățat rapid cum să se folosească de mass-media, să manipuleze jurnaliști, să influențeze elitele și să profite de pe seama opiniei publice”, notează sec autorul studiului. Cariera politică și diplomatică a lui Kissinger este impresionantă, trecând prin funcții de mare importanță pe tabla de șah a politicii americane, de la a fi consilier pentru probleme de securitate națională al preșdinților Nixon și Reagan, la a fi secretar de stat (ministru de externe, cum ar veni la noi) al lui Nixon și Gerald Ford. Și tot așa, mereu solicitat și mereu prezent, o persoană influentă, un personaj charismatic, temut și controversat deopotrivă. Atât pe plan intern, cât și, mai ales, pe plan internațional. Că discuta despre Hegel și Marx cu liderul chinez Mao – și nu despre victimele din piața Tiananmen –, că trata cu liderii de la Kremlin destinderea cu URSS și limitarea înarmării strategice. A fost prezent în toate momentele legate de conflictele militare ale SUA din ultimele decenii. Că a servit lideri republicani sau pe cei democrați, că a sfătuit pe neoconservatorii lui Bush sau pe Hillary Clinton, care-l aprecia în grad înalt. Altfel ce să mai vorbim/pomenim/amintim de teribilele și interminabilele războaie din Asia de Sud-Est (Vietnam, Cambodgia, Laos) care i-au adus și un premiu Nobel pentru Pace, intervențiile din Guatemala, Chile, Grenada – o insuliță din Caraibe –, Panama, în 1989, cu povestea extragerii dictatorului Noriega în stil hollywoodian în timp record. Ordinea mondială și dezordinea care a urmat după cele două războaie din Golf au fost legate, direct și indirect de viziunea militaristă și justificarea războiului – o spun destui comentatori și analiști ai vieții lui Kissinger asupra lumii contemporane. Conformă cu viziunea pesimistă a lui – istoria e o tragedie, viața e suferință, nașterea, moarte, că existența e până la urmă fără sens etc. –, care, în mod cert, a decis viețile a milioane de oameni – inclusiv americani, pe diverse meridiane ale lumii. Dar politica la nivel înalt nu se face cu emoții și sentimente. Fiecare capitol al cărții este o poveste cu implicarea SUA în diferite teatre de operațiuni. Că este vorba de America de Sud – de Chile, unde administrația de la Washington l-a sprijinit pe generalul Pinochet, ca și pe generalii de la Buenos Aires care au făcut multe rele –, că este vorba de Africa sau de intervențiile militare în Irak și Afganistan, cu rezultate incerte în lupta împotriva terorismului. Interesant de bombănit la București când citești că prin asociația de consultanță Kissinger&Associates fostul secretar de stat livrează câte 10 discursuri anuale, plătite cu 20 000 de dolari bucata, în timp ce faimoasa Lehman Brothers – de unde a plecat din Wall Street criza mondială din 2009 – îi plătea lui Kissinger 500 000 de dolari pe an, pentru patru conferințe de prânz și câteva recomandări speciale. Trai pe vătrai, neneacă, cum ar spune românul nostru, țâțâind și dând din cap, mereu cu ochii pe butelie să nu i-o fure consătenii. Lăsând gluma la o parte, cartea este extrem de serios documentată și fluent scrisă ca să poate fi citită ca o ficțiune inventată de însuși Balzac. „Departe de a dispărea în uitare, el (Kissinger, nota mea, BH) dăinuie. Și după ce Kissinger nu va mai fi, putem presupune că kissingerianismul va dăinui la fel.” este observația finală a lui Greg Grandin. În coada cărții anexează, de la p.293 – la p.309, sute de titluri de cărți, articole citate și menționate într-un, o spunem abrupt, remarcabil studiu politico-istoric.

Bedros Horasangian