CONCURS: Let`s talk about love BOOKS!
Ca e cu ocazia lui Valentine`s Day sau a Dragobetelui, oamenii se dau in vant sa vorbeasca despre dragoste! Sunt atatia care au fost fericit inspirati de acest subiect incat de-a lungul vremii s-au scris mii de carti de dragoste, in toate limbile pamantului.
Va invit sa luati ca pretext proaspata luna februarie si sa ne vorbiti despre cartile de dragoste preferate: ce carte, ce autor, cand ati citit, in ce mod v-a influentat, orice va trece prin minte.
Cele mai interesante comentarii vor fi rasplatite in fiecare saptamana din luna februarie cu bilete la teatru oferite de prietenii nostri de la Compania de teatru Passe Partout Dan Puric. Pentru saptamana viitoare, avem pentru voi 2 invitatii la un minunat spectacol, RencontreS, care se va juca la Sala Rapsodia din strada Lipsani, joi, 11 februarie, la ora 19.30. De astazi pana pe 9 februarie inclusiv asteptam comentariile voastre iar pe 10 februarie vom anunta castigatorii celor doua invitatii la RencontreS.
Despre RencontreS:
Reflexele zilnice si semnele cotidianului sunt materia prima folosita de autorii spectacolului “RencontreS”. Din ele se desprinde poezia unor momente importante ale vietii, tot ele conduc la sentimente si stari sublime, pe care actorii le “joaca”, le “mimeaza” si le “danseaza” cu placere, ajutati de un al treilea personaj, care este fundalul sonor.
Dan Puric urmareste in stilul promovat, ca si discipolii sai, armonizarea pantomimei, mijloc principal de exprimare, cu dansul esentializat. “RencontreS” este o… “intalnire” cu harul celor ce vor sa comunice sincer si direct, emotie publicului.
O scena goala, doi actori si o lume imaginata cu usurinta dupa un scenariu comic al intalnirilor dintre un El si o Ea, dau viata unui spectacol pe cat de simplu, pe atat de solicitant. Dragos Huluba si Violeta Totir fac mima, danseaza, bat step, vorbind despre iubire. Din fiecare gest se naste firesc un altul la fel de expresiv si plin de candoare. Spectacolul are o desfasurare asemanatoare derularii imaginilor in filmele mute. Iar Dragos Huluba chiar are ceva din prezenta carismatica a lui Charlie Chaplin, desi actorul nu da senzatia vreunei imitari.
Emotioneaza prin inocenta si simplitate acest limbaj comic al corpurilor care isi vorbesc si se arata publicului cu timiditate, inventand situatii prin care sentimentele se materializeaza in gest si miscare. Putem spune ca, in mod sigur, unora le place gestul…
Succes si inspiratie!
Adina N.
Cartea de dragoste…Un amalgam de trairi: fiori, pasiune, senzualitate, ganduri bune si rele, frumusete si uratenie, iubire si ura, frumos si urat…Dar, ca o consumatoare de basme, inca de la varsta frageda, m-au impresionat mai mult povestile cu final fericit. Pe celelalte se pare ca le-am ascuns undeva, intr-un ungher al mintii, care ma ajuta doar sa vad lucrurile clar, sa nu fiu prea surprinsa de meandrele vietii, sa primesc loviturile inerente oarecum pregatita.
Cartea de dragoste…Un indreptar in viata, mai ales in viata de cuplu. Si, si cu ajutorul povestilor de dragoste din carti, am reusit un lucru minunat: sa simt intr-adevar DRAGOSTEA, alaturi de un om care o merita si cu care impart totul de mai bine de treizeci de ani. Poate si pentru ca am invatat din anumite carti ca dragostea are multe ingrediente in ea, printre care si PRIETENIA. Daca alte fatete ale sentimentului de dragoste, oarecum, sunt dependente de varsta, prietenia nu are varsta si, daca sti sa ai grije de ea, n-are limite.
Pentru toate acestea si pentru clipele placute petrecute cu o carte in mana, sunt recunoscatoare scriitorilor de astfel de carti.
Dragostea..un subiect atat de delicat si atat de frumos scris in toate povestile.. candva citeam despre dragoste cu atata pasiune incat plangeam.. acum imi place sa citesc despre dragostea de viata.. despre dragostea de sine, desoperire, mister, dragostea care iti face corpul sa tremure..
Ultima carte care a atins atat de brutal sentimentul de dragoste este “Flower power tantra” a Claudiei Golea, o scriitoare contemporana neconventionala, care vorbeste cu libertate si perversiune despre viata si despre trairile personale. Dragostea autoarei pentru sex, droguri si erotism reuseste sa transpuna lumea intr-un loc intens, un spatiu cu totul nou, o viata traita prin emotii si aventuri intr-o cultura diferita. Am fost atat de impresionata de limbajul real si de amalgamul de ganduri care curgeau pe paginile scrise de o minte shizofrenica incat ma gandesc acum cat de ignoranti suntem ca nu stim sa iubim viata cu tot ce e bun si rau in ea si mai presus de toate sa ne iubim pe noi pentru ceea ce suntem sau ce incercam sa devenim.
dragostea nu mai e in mod cert vazuta cum a fost “pe vremea mea”. desi nu am chiar un car de ani (23), la varsta la care cautam dragostea prin carti, aveam la dispozitie altfel de povesti, altfel de vise se urzeau in mintea si in sufletul meu. am reusit sa-mi creez altfel de principii si conduite ale iubirii… desi eram pasionata de naturalism, (dupa o indelungata iubire pentru Balzac, pe care l-am parasit atunci pentru Zola
), am plans emotionata citind Dama cu Camelii… o alta carte care mi-a smuls lacrimi a fost ‘Razboiul femeilor”….
Astfel am invatat sa sper si sa cred intr-un mic dejun linistit, cu farfurii atent asezate, cu servetele cu inel, fata de masa simpla, alba si mancaruri asezate cu dragoste, cafea aburinda si un zambet cald de buna dimineata….
Am asteptat pana de curand sa mi se implineasca visele si sa ma trezesc dimineata fericita stiind ca micul dejun din visele mele urmeaza sa devina realitate… zi de zi traiesc un inceput fantastic de zi, de viata, de iubire si basm, pe care l-am asteptat convinsa ca o sa se intample. si s-a intamplat.
si iubirea pasionala pe care am citit-o in copilarie a venit, impreuna cu tot ce poate cuprinde, din carti emotionante, transpuse intr-o realitate cotidiana la care s-a adaptat si se dezvoltat si este pe cale sa zamisleasca o noua viata, pe care o voi creste pregatind-o sa astepte marea iubire…
e trist ca acum, inaintea frumoaselor carti de iubire, cei ce n-au apucat s-o traiasca, o descopera in reviste fugare, care dezgolesc frumusetea si o diseca in nimicuri banale, la care viseaza tinerii grabiti sa incerce totul repede, pentru ca, nu-i asa? iubirea e la 5 pasi distanta.. nu trebuie decat sa-i citesti si sa-i urmezi si reteta magica din editorialul de azi iti va aduce in dar cea mai sublima dezamagire a unui esec fulminant la inceput de iubire…..
….”Fiul risipitor” de Radu Tudoran….o minune de carte…sa o citesti de zeci de ori si tot te regasesti in ea..sa o citesti de sute de ori si iti place la fel de mult…nu poti sa o comentezi…o citesti si iti ramane in suflet..orice comentariu ar face din carte un banal roman de dragoste…..
Dragostea este lucrul pentru care traim.Dupa ea tanjim o viata intreaga fara sa ne pese de altceva.Ca este o dragoste implinita, sau doar o dragoste ce ne consuma fara nicio finalitate, ea este scopul suprem al vietii, caci prin dragoste ajungem sa fim fericiti.Sunt multe carti de dragoste citite, iar carti fara o poveste de dragoste-cat de mica- nu cred ca exista in beletristica.Fiecare dintre aceste povesti m-au impresionat si au lasat o mica urma pe sufletul meu si o amintire.Imi permit sa enumar doar cateva dintre cartile ce m-au impresionat:
“Maitreyi” de Mircea Eliade fiind un roman erotic, dar si povestea unei iubiri mistice.
“Prins” de Petre Popescu o iubire impinita prin erotism ,marea drama a mortii.
“De ce iubim femeile” de Mircea Cartarescu.Pot spune ca aceasta carte m-a impresionat (poate toate de altfel); aceasta carte m-a marcat prin sinceritatea barbatului despre femeie.Povesti pragmatice despre realitatea relatiilor femeie-barbat ale timpului modern si, dupa parerea mea, una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste ale unui barbat catre o femeie.
“Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei,pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.”
Dragostea se gaseste in nenumaratele ei forme, nimeni nu poate ramane rece in fata dramei din “Romeo si Julieta”, cum nimeni nu intelege cu totul de ce Maica Domnului il iarta pe dr. Faust si ii acorda nemurirea.Dragostea e pretutindeni si nu avem nevoie de zile speciale pentru a ne aminti de ea.
Ultima poveste de dragoste citita este din seria “Amurg” de Stephenie Mayer.O carte fantastica pentru pustoaice, o carte in care inca o data dragostea este elogiata pentru noi.
Iaaaaaaaaaaaaaaaaaaaar !?!? Alt concurs Valentine’s DAY !!! Acum pe bune câte concursuri de dragoste mai sunt !?!?
DRAGOSTEA= cine o poate defini poate s? ia TOATE premiile de la Litera îns? v? spun eu DRAGOSTEA este un lucru pe care îl sim?i NU îl descri. DRAGOSTEA adev?rat? o g?sim DOAR în c?r?i (vezi oferta LITERA) ?i pentru fiecare dintre noi reprezint? altceva mai frumos, mai adânc, mai pasional, mai înfll?c?rat!!! A?a c? cel mai bine ar fi ca fiecare s? descopere singur DRAGOSTEA !!!
Dumnezeu a spus: sa fie lumina! Si din lumina Lui s-au facut toate lucrurile… omul, cu bune si cu rele, este tot creatia lui Dumnezeu, nascuta tocmai din iubire… tocmai de aceea, sentimentul in sine reuseste sa transceada prezentul, plasandu-se intr-o atemporalitate…
Cu totii am iubit macar o data si am crezut ca dragostea noastra e unica. Nimeni nu a mai simtit cu asa intensitate, dorul acela nedefinit care ne-a mistuit sufletul… nimeni n-a stiut cate nopti am vegheat cu gandul inghenuncheat in fata persoanei iubite, cate lacrimi nu au curs si s-au uscat de acelasi dor… intr-adevar, dragostea fiecaruia este unica tocmai in individualitatea ei, chiar daca povestile de dragoste sunt toate niste variatiuni pe tema data. cred ca asta este si farmecul cartilor de dragoste: sa reprezinte o infinitate de potentialitati ale aceleiasi trairi, incercand sa cuprinda in cuvant, tot ceea ce insusi cuvantul nu a putut cuprinde…
Recent am recitit una dintre cartile care mi-au ramas adanc, in suflet…. de fapt, periodic, simt nevoia sa recitesc unele carti care intr-un fel sau altul, mi-au marcat viata… si cand spun acest lucru, ma refer ca ori de cate ori simt nevoia sa ma intorc in trecut, ma duc la biblioteca si aleg una dintre cartile “alese”… cate una pentru fiecare stare…
Revin: recent am recitit una dintre cartile mele preferate, Dragoste in vremea holerei… de ce am simtit brusc nevoia de Marquez cand ma aflu in plin plan de citit-recitit literatura romaneasca interbelica? De ce, cand ultimele carti citite au fost Panza de paianjen – si pe ea am simtit nevoia s-o “recitesc” a Cellei Serghi si Trei dinti din fata a lui Marin Sorescu? De ce am simtit nevoia sa sar de la concretetea realismului romanesc din vrema comunista, (mai ales ca urmatoarea pe lista era Cel mai iubit dintre pamanteni) la atitudinea boema si atat de intortocheata (ciudata comparatia, nu?) a lui Marquez si al sau realism magic…
Nu pentru ca este un roman de dragoste. Motivul ar fi prea simplu. Nu pentru ca simteam nevoia unei variatii. Prea banal. Nu pentru ca trebuie. S-ar risipi placerea lecturii. Ci pentru ca am simtit altfel curgerea timpului. Picatura cu picatura. Fir de nisip cu fir de nisip, pana la ultima farama din clepsidra. Pana la final. Pana la moarte.
Este ciudat sa simti aproape organic cum trece timpul. Nu neaparat cum imbatranesti, cum pielea devine mai zbarcita, cum ochii mai tulburi si parul mai alb… nu neaparat cum simti constrangerile sociale in jurul tau care iti amintesc inexorabil ca trebuie sa faci “aia” si “aia”, doar pentru ca “le-a venit vremea”. Ci pentru ca fiecare secunda care trece lasa ceva in urma ei. Un parfum. O dara. Un ecou. Un strop din tine.
Asa se intampla si in cartea lui Marquez. Un roman pe cat de tulburator, pe atat de ireal… tocmai pentru ca, doar in carti mai intalnesti spiritualizarea dragostei, ca sentiment trascedental, fidelitatea sufleteasca plasata dincolo de pasiunile carnii, asteptarea… desi povestea pare banala: doi tineri se indragostesc unul de altul, mai bine spus, unul de scrisorile celuilalt, si decid sa se casatoreasca… insa tocmai aici, intervine realitatea cruda, atunci cand “ea”, Fermina Daza, refuza sa ii mai ofere dragostea, refuza sa se mai lase prinsa in sentimentalismul dulceag al pasiunii iubitului ei, tocmai in ideea unei incompatibilitati sociale, morale si individuale pe care ea o resimte ca pe o bariera de netrecut in calea dragostei lor… tocmai de aceea, casatoria cu doctorul Urbino nu este altceva decat un act deliberat pragmatic, o conventie sociala in care se complace tocmai in virtutea ideii ca stabilitatea unei familii este mult mai importanta decat orice izbucnire tumultoasa a sufletului… la prima vedere, Fermina Daza pare femeia calculata care nu este in stare sa iubeasca convulsiv, sa se lasa prada pasiunilor care parjolesc sufletul, o femeie care se bucura sa fie mereu “la moda” si in atentia publicului, model de femeie puternica, hotarata, cea care de fapt pastoreste destinul barbatului ei… un barbat care, aici, pare mai mult o marioneta lipsita de individualitate, persoana mondena si totusi stearsa a carui unica actiune voluntara a fost o scurta idila cu una dintre pacientele sale; actiune menita, desigur, sa ii redea increderea in sine, sa il revalorifice in proprii sai ochi de mascul, sa il repozitioneze pe o harta a propriei barbatii adormite…
La antipod se afla Florentino Ariza, devenit, in urma refuzului atat de dureros al Ferminei Daza, un fel de Don Juan deghizat, manat sa caute fara incetare eternul feminin si fara sa-l gaseasca niciodata… mai bine zis, menit sa o caute pe Fermina Daza in fiecare femeie pe care o poseda, fara ca acest lucru sa il poata face fericit… astfel, dragostea carnala, trecuta dincolo de flirt si viciu, devine o transcedere catre dragostea imaculata, sacralitatea dragostei catre Fermina Daza fiind singurul lucru care nu il lasa sa cada in abjectie, care il inalta desi el insusi este un idol cazut… socheaza intr-o mare masura ideea dragostei plasate pe doua axe temporale: dragostea traita cu intensitate in prezent, manifestata in fiorul resimtit la atingerea fiecarei necunoscute care i se ofera lui Florentino Ariza cu nevinovatia unui fruct prea copt cazut din pom, si proiectia dragostei ideale pentru Fermina Daza, dincolo de timp si spatiu… este un amalgam de trairi, unele de o neobisnuita profunzime, altele de o inspaimantatoare frivolitate, pe care Florentino Ariza le experimenteaza, in incercarea sa de a opri timpul… prin dragoste. Cu fiecare amanta pe care o cucereste, Florentino se simte mai singur, cu fiecare trup pe care il deseneaza in propria-i memorie, el recunostituie o bucatica din trupul iubitei sale ideale, trup pe care, insa, nu l-a cunoscut niciodata… Dragostea nu mai este o experienta traita in doi, ci devine vointa unuia singur, in incercarea sa disperata de a invinge timpul…
Pentru ca desi vietile fiecaruia isi urmeaza cursul, timpul este unicul lor dusman. Nu sotul Ferminei Daza, nu insitutia casatoriei sau juramantul de fidelitate, nu nenumaratele amante ale lui Florentino Ariza, nu conventiile sau interdictiile sociale, ci… timpul. Acest unic inamic pe care nimeni nu il poate invinge… acest unic inamic care imbatraneste trupul, si secatuieste sufletul. Si daca l-am parafraza pe Platon, “timpul aduce totul cu el, numai el stie sa schimbe nume, infatisare, natura si soarta.”
De fapt, el este si cheia romanului. Este ciudat cum noi, oamenii, asteptam sa treaca timpul… ne ocupam vietile cu orice, pentru a resimti cu mai putina intensitate apasarea secundei. Ne prefacem ocupati, incercam sa muncim cat mai mult, sa ne umplem vietile cu nimicuri pentru a nu simti, in fond, cat suntem de singuri. Farseuri ai propriei noastre existente, ne prefacem fericiti. Incercam sa ne mintim permanent, ca asta este viata pe care am visat-o, ca suntem niste oameni impliniti care nu mai au ce sa isi doreasca… si tocmai asta este capcana timpului, in care cadem cu totii… viata nu este altceva decat asteptarea mortii, o asteptare mai mult sau mai putin constienta. “Cand ma gandesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rau e ca s-ar putea sa nu mor din dragoste”, scrie Marquez… Ori tocmai acest lucru l-a inteles Florentino Ariza: ca nimic nu este imposibil in dragoste, nu exista unitate de masura care sa ii autentifice existenta, si insusi timpul nu este decat iluzia unei risipiri. Dincolo de timp, dincolo de asteptarea unei vieti, dincolo de jocurile lumii si ale mintii, dincolo de suferinte si de rigorile unei societati aflate in continua schimbare, doua suflete se regasesc asa cum au facut-o odinioara, pentru a alcatui din nou, acel existential “unu”, centru al lumii, demiurg, Dumnezeu.
Ps. Oarecum variatiuni pe aceeasi tema mai sunt Scris pe trup de Jeanette Winterson si Patul lui Procust de Camil Petrescu.
Vazand tema propusa de dumneavoastra , am stat cateva clipe sa ma gandesc : “Oare ce carte de dragoste imi place mie cel mai mult ?” Am cautat prin
. De ce mi-a placut ? Pentru ca personajele se zbat in interior , traiesc autentic dragostea , o simt doar ele
memorie titluri din literatura universala , insa , dintr-o data , mi-a rasarit in minte titlul unei carti autohtone pe care am indragit-o din prima
clipa in care am deschis-o : “Patul lui Procust” de Camil Petrescu . Prin urmare a fost “dragoste la prima … lectura” , dar tot dragoste , doar ca mai
profunda a fost si la a doua lectura
, nu o profaneaza aratand-o si celor din jur . Cine nu stie cat de profund iubeste cineva care iubeste in taina ? Doamna T mi se pare modelul ideal
de feminitate … . Este o sfanta , sanctificata prin dragostea imensa pe care i-o poarta unei fiinte considerate inferioare ei , dar care , dupa moarte , se dovedeste demna de dragostea pe care a reusit s-o destepte in inima enigmaticei doamne T . Ce sa spun , cred ca as putea dezvolta tema , dar
cred ca o stim cu totii … atata doar vreau sa precizez : dragostea este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu si ca orice dar primit de la El , este
o taina … iar dragostea ca taina este extraordinar de bine sugerata in romanul singular al literaturii noastre : “Patul lui Procust” !! E suuuper !!!
Maitreyi”-Mircea Eliade si “Dragostea nu moare”-Maitreyi Devi! Citesti una dintre ele si ai impresia ca ai inteles dar cand o citesti si pe cealalta totul se complica! Iubirea! Vesnica iubire care transforma tot! Care dintre ele a fost iubire adevarata? Amandoi au iubit cu adevarat dar fiecare in felul sau! Ei, iubirea i-a dat curaj si speranta transformand-o intr-o luptatoare. El, nehotarat, poate si putin las, a luat lucrurile asa cum au fost, renuntand la lupta. Cate iubiri nu se sting lasand in urma lor o groaza de intrebari fara raspuns! Degeaba cauti raspunsuri, nimeni nu-ti poate explica ce forte influenteaza comportamentul uman. Viata e iubire si iubirea e viata!
Am realizat de curand ca oamenii au nevoie sa creada in ceva pentru a putea trai. Majoritatea cred intr-o instanta suprema, un zeu al carui nume difera de la religie la religie dar care intruchipeaza acelasi concept. Totusi multi oameni cred in Dumnezeu de teama; ei prefera, dupa cum pariase Pascal, sa creada, pentru ca in felul acesta nu au nimic de pierdut. Mai sunt numerosi oameni care cred in puterea banului, dar si aceasta icoana ii determina sa tremure in fata sa, caci un imperiu cladit pe avere se poate prabusi mai ceva ca un castel din carti de joc. Un numar ceva mai mic de oameni par sa creada in ei insisi, ceea ce este riscant deoarece prin definitie conceptul de credinta face trimitere la o anumita forma de existenta superioara; practic, ceva mai “mare” decat noi. Totusi, din toate aceste exemple reiese un fapt destul de trist: credinta este pe deplin asociata cu teama, teama de o pedeapsa divina, teama de a pierde lucrurile materiale adunate, teama de singuratate.
Insa, acum mi-as dori sa adaug la aceasta lista credinta in iubire. De curand am citit doua romane: “Keeping Faith” de Jodi Picoult si “Gargui” de Andrew Davison. Ce au aceste 2 carti in comun? Dragostea. Prima carte vorbeste despre dragostea de mama iar cea de-a doua relateaza o poveste de dragoste ce a supravietuit timpului si spatiului.
De fiecare data cand ma gandesc la iubire imi vin in minte aceste cuvinte: “Dragostea îndelung rabd?; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuie?te, nu se laud?, nu se trufe?te. Dragostea nu se poart? cu necuviin??, nu caut? ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gânde?te r?ul. Nu se bucur? de nedreptate, ci se bucur? de adev?r. Toate le sufer?, toate le crede, toate le n?d?jduie?te, toate le rabd?. Dragostea nu cade niciodat?.” Desi oamenilor le place sa imparta iubirea intr-o multime de subcategorii (iubire de mama, de tata, de sora, de frate, de bunici, de sot sau de sotie etc.) aceasta este doar una. Iau spre exemplu doar prima parte a citatului: “Dragostea indelung rabda”. In romanul lui Davidson, eroina rabda 700 de ani pentru a se reuni cu iubitul sau, iar daca aceasta remarca pare prea trasa de par, ea continua sa rabde de-a lungul perioadei cand el este spitalizat si apoi de-a lungul perioadei sale de recuperare fara ca iubirea ei sa paleasca macar cu un ton. Pe de cealalta parte, in romanul lui Jodi Picoult, o mama singura rabda sa fie inselata si apoi parasita de sotul ei, rabda sa vada cum fata ei incepe sa vorbesca cu Dumnezeu si sa faca minuni, cu pretul unei sanatatii atat de firave, rabda sa devina tinta atacurilor mediatice care o acuza ca-si foloseste fiica pentru celebritate si in cele din urma rabda sa isi vada fiica pe patul de moarte in ciuda unui ordin judecatoresc cerut de fostul sot care o acuza, la randul sau, ca-i face rau propriului sau copil. Dar aceasta femeie rabda, rabda pentru ca dragostea este indelung rabdatoare, rabda pentru ca iubirea pentru fata ei este lucrul in care ea crede orbeste.
De curand mi-a cazut in mana “Toti oamenii sunt muritori” de Simone de Beauvoir. Nu pot exprima in cuvinte cat de mult mi-a placut cartea si cat de mult m-a fascinat… E de departe cartea mea preferata.
Toti suntem niste “musculite”…
Nu ma pricep la recenzii, asa ca tot ce pot sa va spun e ca o recomand tuturor…
Povestea mea prefrata de iubire incepe asa : „a fost odata un baiat care iubea o fata, iar risul ei era o intrebare pentru al carei raspuns ar fi meritat sa-si dedice intreaga viata. Cind au implinit zece ani, el a cerut-o de sotie. La unsprezece ani a sarutat-o prima oara. La treisprezece ani s-au certat si timp de trei saptamini nu si-au mai vorbit. La cincisprezece ani ea i-a aratat cicatricea de pe sinul sting. Iubirea lor era o taina pe care n-au impartasit-o nimanui.” Alma si Leo. Cei doi sunt despartiti , fata e trimisa in America de tatal ei pentru a o proteja de invazia nemtilor in Polonia..iar Leo traieste hranindu-se numai cu dorinta de a o revedea pe Alma inca o data.
…Iar povestea mea prefrata de iubire se termina asa :” A murit singur pentru ca se rusina sa telefoneze cuiva. Sau a murit cind se gindea la Alma. Ori poate cind nu se gindea la ea. Chiar nu-i mare lucru de spus. A fost un mare scriitor. S-a indragostit. Asta a fost viata lui.”
O poveste trista, frumoasa, plina de romantism si melancolie, o poveste de dragoste pura si simpla.
Asa cum toate personajele din carte par sa aiba o oarecare legatura cu povestea de dragoste dintre Leo si Alma (romanul lor de dragoste scris de Leo in speranta ca Alma ii va citi cartea si o va regasi), dupa ce veti citi aceasta carte veti simti, la fel ca personajele din carte, o stransa legatura cu” ïstoria iubirii „ :personaje, intamplari sau macar dorinta de a iubi sau de a fi iubit asa cum este aratat aici…nu cu trupul ci cu sufletul…