de Bedros Horasangian 

Ploua în ziua aceea peste oraș, ploua cu stropi uriași, acoperind străzile și întregul port din care nu mai rămăsese mai nimic, cu o masă imensă  de apă, ce năvălea cu furie de soldat rămas fără muniție, dintr-un cer razvrătit și complice la rău, de parcă Marea Nordului s-ar fi supărat pe destinul ei etern și ar fi încercat, cu un ultim efort un salt în necunoscut, un fel de „Ce-o fi o fi…”, în disperare de cauză, neavînd altă alternativă de ales; nu totdeauna mai rămîne timp și pentru opțiuni, ploua încontinuu, cu o violență neobișnuită chiar și pentru cei obișnuiți cu capriciile vieții pe mare, doar la Capul Horn și la Capul Bunei Speranțe poate fi mai rău, se știe de cînd lumea, vorba vine, călătoriile în jurul lumii au început odată cu Magellan, care nu era neamț… ploua cu nerăbdarea  unui om care vrea ca totul să se termine, atunci cînd nimic parcă nu mai ia sfîrșit, ploua, valurile loveau țărmul și digurile orașului distrus de bombardamentele aliaților, împrăștiind un zgomot sinistru, de moarte în mișcare, ce amplifica vuietul general înfricoșînd oamenii, atîția cîți mai supraviețuiau din marele oraș de dinainte de război, el nu a fost în oraș cînd a pornit nenorocirea, totul a început într-o noapte, la oră fixă, a aflat toate astea mult mai tîrziu, englezii bombardau noaptea, iar americanii ziua, n-a durat decît opt zile și șapte nopți ca totul să se facă praf, pulbere, Operațiunea Gomorha. Despre Overlord s-au tot scris cărți și făcut filme, despre Hamburg și Dresda se vorbește foarte puțin sau deloc, 42600 de morți și 37000 de răniți, germanii știu să numere bine și țin socotelile în ordine, au stat ascunși, care cum și pe unde a putut și a scăpat, cine s-ar fi așteptat la o asemenea ploaie după atîtea zile de soare, leneșe, moi, lăbărțate de pe pămînt pînă departe de coastele de dincolo de mare și peste orașul pustiit, peste același oraș ce primea ploaia ca pe o eliberare după infernul de anul trecut, cu resemnare, ca o pedeapsă asumată pentru nu se mai știe ce vină, totul părea ciudat, nefiresc, absurd și inutil, se putea spune, se puteau spune multe, dar ce să mai înțelegi cînd nimic nu mai este de înțeles, ploua, ploua și Ully, Ulrich, marinarul cu mușchi de piatră căuta o casă anume, nu mai ținea bine minte adresa, știa doar că este în orașul acesta din care nu mai rămăsese nimic, portul, rafinăriile, atîtea uzine de armament și fabrica de explozibil făcută de Herr Alfred Nobel, casa fixată în memoria lui era undeva pe chei, undeva pe aproape, undeva anume, parcă, o casă nu prea mare, cu două etaje, cu un turn mic intr-un colț și un balcon, mic, din fier forjat, și cam atît… cînd o să se liniștească o să-și aducă aminte mai multe, o casă cum se făceau odinioară, da, o casă veche adică, poate a fost și ea dărîmată și nu a mai rămas nimic din ea, cîte certitudini rămîn după atîția ani de război, și morți și suferințe, restul nu mai ține minte, a făcut un drum lung, au trecut deja niște ani, luni, zile, ore, ar fi trebuit să numere, nu prea mulți, timpul se schimbă pe timp de război sau cînd iubești pe cineva, a fost o permisie și atît, la ce bun să tot socotească, sunt destui germani care se ocupă cu așa ceva, el nu a avut timp de socoteli, abia dacă a apucat să iubească, după lupte doar morții se socotesc cu exactitate, ce mai contează o viață în plus, una în minus, ce mai contează cu adevărat, și-a dat seama de asta, și de cine este, abia acum, pe fugă, cînd plouă și el trebuia să găsească o casă, o casă anume.

Sursa imaginii

Când vine vorba despre anotimpuri preferate, majoritatea ignoră toamna din răspunsul său – văzut cel mai des ca un anotimp trist, nostalgic, frumusețea toamnei este renegată de mare parte dintre noi.

Așadar, am încercat să îndreptăm acest fapt. În sensul acesta, am desfășurat zilele trecute un concurs prin care ne-am rugat prietenii de pe Facebook să ne trimită fotografia care ilustrează cel mai bine, din punctul lor de vedere, frumusețea toamnei… Am primit o mulțime de fotografii frumoase și interesante, care mai de care mai reușită! Numai privind aceste fotografii și ne-am dat seamna că frumusețea toamnei este apreciată de mulți oameni, bogățiile sale sunt cunoscute și nostalgia frunzelor căzute este înlocuită de bucuria începerii școlilor și a plimbărilor lungi prin parcuri.

Lăsăm imaginile să vorbească de la sine:

Bestseller New York Times  
 Autoarea s-a născut în 1952 în Arizona, o romancieră americană contemporană cu rădăcini mexicane și englezești. A crescut în Flagstraff, Arizona, a absolvit studii de zoologie la Northern Arizona University și de biologie  marină la University of California, San  Diego. A urmat apoi un doctorat în ecologie, tot la Northern Arizona University. Prinre altele, Diana Gabaldon este autoarea unor  serii foarte apreciate și bine vândute.
 
 Outlander și Lord John. Cărțile ei sunt însă greu de integrat într-un singur gen, căci conțin elemente  de ficțiune romantică, istorică și science-fiction (sub forma călătoriilor în timp). Aprecierea de care se bucură în rândul cititorilor a dus la publicarea lor în douăzecișitrei  de țări și traducerea lor în nouăsprezece limbi.

 
 Autoarea locuiește în Scottsdale, Arizona. 

………………………….

 “ Corpul este uluitor de maleabil. Spiritul este maleabil într-o și mai mare măsură, dar șunț lucruri pe care nu le mai întorci.  E adevăra, trupu-i ușor  de mutilat și spiritul poate fi schilodit. Cu toate astea,î ntr-un om e ceva ce nu poate fi distrus.”  Diana Gabaldon, Ecouri din trecut
 
 In biroul lui era o veioză electrică, dar Roger preferă adesea să lucreze seară la lumina lumânării. A luat un chibrit din cutie și l-a aprins cu un zgomot ușor. După scrisoarea lui Clăire, nu mai aprindea nici un chibrit fără a se gândi la incendiul care mistuise casă cea mare. Doamne, cât și-ar fi dorit să fi fost de față! 
  
 Flacără chibritului s-a micșorat îndată ce a apropiat-o de fitil și ceară translucidă a lumânării s-a făcut albastră o clipă, pentru că apoi să devină mai luminoasă și să ardă ca de obicei. S-a uitat la Mandu, care le cântă unor jucători pe canapea. Făcuse baie și acum trebuia să aibă o preocupare,cât timp se îmbăia Jem.Aruncându-i din când în când câte o privire,Roger s-a așezat la biroul sau și și-a deschis carnetul. 
  
       La început totul fusese pe jumătate glumă.Cealaltă jumătate  era singurul  lucru la care se putea gândi ,că să-și învingă frică ce îl paraliză.
  
      Poti să-i înveți pe copii să nu traverseze stradă singuri”,spuse Bree odată.”Sigur că poți să-i mai înveți să nu se apropie de megaliti”.
 
           Fusese de acord,dar avea mari rezerve.Da,pe copiii mici îi puteai lămuri să nu bage furculițe în priză.Dar,când devin adolescenți,cum să le înăbuși acea dorință arzătoare pentru descoperirea propriei persoane ,pentru necunoscut? Își aduce aminte foarte clar în perioada în care era adolescent. Poate că fețele erau altele, dar el se îndoia de acest lucru. Spune-i unui adolescent că nu trebuie să bage furculița în priză și, de îndată ce te-ai întors cu spatele ,va da buzna la sertarul cu argintărie.
 
          S-a uitat din nou la canapeaua unde Amanda stătea acum pe spate cu picioarele ridicate și legăna un urs de plus cu o figură de șobolan, în timp ce îi cânta Frere Jacques. Mandy era atât de mică, încât nu își va aminti  mai târziu de anumite lucruri. Jem își va aminti ,însă. Își amintea. Roger  își dădea seamă când băiețelul se trezea dintr-un coșmar. Avea ochii mari, privea în gol și nu putea spune ce a visat. Slavă Domnului că nu se întâmplă des.
 
            Simțea cum e scăldat într-o transpirație rece când rememoră ultima trecere. Îl strânsese pe Jemmy la piept și  intrase. Dumnezeule, nici nu există un nume potrivit pentru așa ceva, pentru că majoritatea oamenilor nu trecuseră peste o asemenea experiență și era mai bine așa. Nici nu există ceva cu care să se poată compara.
 
             Nici unul dintre simțuri nu funcționa acolo și în același timp funcționau toate la un asemenea grad de sensibilitate, încât o durată mai mare ți-ar fi adus moartea. Era un mare vid, unde sunetul părea că îți lovește trupul, de parcă ar fi vrut să-ți separe fiecare celulă… Orbirea absolută…

 Altii, nevazuti, treceau pe langa tine si te atingeau precum aripile moliilor sau pareau sa treaca prin tine intr-o  lovire de oase.Se auzea de fiecare data un strigat.
         Mirosea? Se opri, incruntandu-se in vreme ce incerca sa –si aminteasca. Ei, da, mirosea, fir-ar sa fie. Mirosea destul de ciudat, era un miros care putea fi descris cam asa: aer ars de trasnet-ozon.
           Miroase puternic a ozon, a scris, simtindu-se usurat ca avea un reper existent in aceasta lume.
               Aceasta senzatie de usurare a disparut in momentul urmator, cand a inceput lupta cu propria memorie. Simtea ca nimic in afara de vinta nu ii tinea  uniti, nimic in afara de hotararea neclintita nu il ajuta pe el sa ramana intreg. Nu-l ajutase cu nimic faptul ca stia  la ce trebuia sa se astepte.Mereu era altul,mult mai rau decat data trecuta.
               Nu stia ca nu trebuie sa se uite la ele sau la ei. ERA VORBA DESPRE FANTOME, daca asta erau, dar “a se uita” nu era cuvantul potrivit… Sa fie atent la ele?Nici acela nu era cuvantul potrivit. El a oftat exasperat.
       Sonnez le matin, sonnez le matin; Din, dan, don. A cantat incet refrenul cu ea…
   Din, dan, don.

A lovit hartia cu tocul, gandindu-se. Apoi a dat din cap si s-a aplecat din nou asupra paginii. Incerca sa redea acel episod in care se aflase la…cateva  momente? Cativa centimetri? In orice caz, foarte aproape de tatal sau…si de autodistrugere.

       Cred ca nu poti sa treci prin propria ta viata,a scris el incet. Atat Bree,cat si Claire, cele doua femei care se ocupau de stiinta, il asigurasera ca doua obiecte nu pot exista in acelasi spatiu, indiferent daca era vorba despre elemente subatomice sau de elefanti. Daca aceasta afirmatie era adevarata, atunci el a presupus ca aceeasi fiinta nu poate exista de doua ori in aceeasi perioada de timp.
        A presupus ca tocmai acel fenomen era cat pe ce sa duca la pieirea lui in prima sa incercare… S-a gandit la tatal sau cand a intrat intre pietre, asa cum el, Roger il cunostea in timpul propriei sale vieti.

“Ecouri din trecut” este o carte despre calatoria in  timp, despre oameni care si-au dorit sa schimbe istoria despre caractere puternice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirile lor. Pentru cei ce adora melanjul de genuri – romance, istoric, fantasy – intr-o intriga din care nu lipsesc scenele de actiune,a ceasta este lectura perfecta. Revelatii cutremuratoare, rasturnari de situatii si un final absolut incitant. Un roman care ramane in mintea cititorului multa vreme dupa ce povestea s-a terminat.

A lovit din nou hartia cu tocul, gandindu-se, dar nu a fost in stare sa scrie despre intalnire. Mai tarziu. In schimb, s-a intors la cele scrise la inceputl carnetului:

Ghid practic pentru calatorii in timp
1 Fenomene fizice.
A. Cunoasterea locurilor (puncte de aterizare? )
B.Mostenirea genetica.
C.Mortalitate
 D.Influenta si proprietatile pietrelor pretioase.
E.Sange?

Urma sa taie ultimul punct, dar a ezitat, privindu-l. Avea el obligatia sa spuna tot ceea ce  stia, tot ceea ce credea sau presupunea? Claire credea ca ideea de sacrificiu de sange ca lucru necesar sau util era o prostie, o superstitie pagana fara valabilitate reala. Era posibil sa aiba dreptate. Oricum, ea era om de stiinta. Isi aducea insa aminte cu neplacere de noaptea in care Geillis Duncan trecuse prin pietre.
        Parul lung si blond care zbura in furtuna de foc, buclele care se lovisera de o piatra nemiscata. Fusese apoi mirosul de petrol amestecat cu cel de carne arsa, iar butucul ars din centrul cercului nu era, de fapt, un butuc. Geillis Duncan mersese prea departe.
    “In vechile povesti cu zane se vorbeste mereu despre doua sute de ani”, ii spusese Claire. Era chiar vorba despre povesti cu zane, despre oameni rapiti de zane, purtati printre pietrele muntelui fermecat. A fost odata, in urma cu doua sute de ani, asa incepeau multe povesti. Se intampla ca oamenii  sa fie adusi in locul de unde fusesera luati, dar …CU DOUA SUTE DE ANI MAI TARZIU  fata de momentul in care fusesera luati. Doua sute de ani.
        Claire, Bree si el insusi calatorisera la acelasi interval de timp, doua sute de ani, adica aproximativ cel despre care era vorba in povesti. Dar Geillis Duncan mersese prea departe.

     Cu mare neplacere a scris din nou Sange si a adaugat o paranteza (Foc?), dar nimic in plus. Nu acum. Mai tarziu.
       Ca sa se linisteasca, s-a uitat pe locul de pe raft unde se afla scrisoarea, peste care era pus un sarpe mic, din lemn de cires. Suntem in viata…
           Deodata a avut impulsul de a se duce la cutia aceea de lemn,de a scoate celelalte scrisori, de a le deschide si a le citi. Era vorba despre curiozitate, desigur, dar era mai mult decat atat… era dorinta de ase atinge, de a stange la piept acele dovezi ale existentei lui Claire si Jamie,de a sterge spatiul si timpul dintre ei.
…..Cuvantul “Sange” continua  sa-i rasune in minte si s-a asezat din nou la locul sau.
…A dat cateva pagini si a inceput din nou cu perseverenta.

II.Moralitate
A.Crima si moartea accidentala
Binenteles, ca noi plecam de la premiza ca uciderea cuiva dintr-un anumit motiv,fie fie ca este vorba despre autoaparare,protectia altcuiva,utilizarea fortei intr-o situatie legitima  cum ar fi ceea de razboi,este complect inacceptabila.

   A privit  o clipa acel text si a mormait “dobitoc ingamfat”,pentru ca apoisa rupa  fila de carnet si sa o mototoleasca.
      -Cine sunt eu sa trancanesc despre moralitate?s-a intrebat el.
Rareori se intampla ca un autor sa scrie cu atata pasiune despre o tara indepartata,sa-i transforme locrurile cunoscute  sau uitate in adevarate atractii turistice.Asta a facut Diana Gabaldon,scriitoarea  de origine mexicano –americana,cu tinuturile scotiene,in seria Outlander ,creand o adevarata isterie  a vizitarii locurilor prin care au trecut,in romanele sale,rebelul scotian James Fraser si iubita lui din secolul XX,calatoarea in timp Claire Randell. Aruncata in negura vremii,Claire se indragosteste de James,sufletul ei pereche,si decide sa ramana impreuna cu el in secolul al XVIII-lea.Intamplarile petrecute cu doua secole  in urma prind viata prin intermediul scrisorilor familiei.Fragilele file scot la iveala dragostea celor doi,dar si viata lor plina de aventuri,deoarece destinul familiei din muntii Scotiei penduleaza intre viata si moarte in razboiul pentru independenta Americii.

 S-a auzit ceva… a amuțit. Se auzeau pași pe  hol. Erau pași rari și hotărâți, pași de bărbat. I s-a făcut părul măciucă. S-a uitat la el cu cu ochi mari,descumpănită.   
 -Ce faci aici?   
 -Am venit pentru tine, puicuto! A spus el zâmbind. Am venit să te iau pe tine și aurul.S punând acestea, a pus ceva pe birou: prima scrisoare a părinților ei.Spune-i lui Jem ca… ca m-am gândit că este mai bine să-i spui chiar tu lui Jema€ asta. Spune-i  să-mi arate unde este spaniolul… Asta dacă vrei că el să rămână în viata… ¦Totul depinde de tine… .șefa, a adăugat el cu un zâmbet larg…    
    
 QUILL BOOK  AWARD 2006  
 CORINE  INTERNATIONALER BUCHPREIS  2006  
 RITA AWARD ROMANCE WRITERS OF AMERICA  
 ROMAN VÂNDUT ÎN 24 DE ȚĂRI

Dan Chaon (născut în 1964), scriitor american contemporan, a crescut în Sidney, Nebraska, a absolvit  Northwestern University și a primit diplomă  de Master of Fine  Arts la Siracuse University. A fost căsătorit  cu răposata scriitoare Sheila Schwartz și are doi fii adolescenți. În prezent, trăiește în Cleveland  Heights, Ohio și predă cursuri de creative writing la Oberlin College.
 
Primul  sau roman a fost You Rimind Me  of  Me (2004), urmat în anul 2009 de Await Your Reply (Aștept răspuns),care a fost plasat de Publishers Weekly în topul celor mai bune 10 cărți ale anului 2009.Volumele sale de povestiri, Fitting Ends (1996) și Among the Missing (2001), au fost  recompensate cu Premiul  Pushcart și Premiul O'Henry, iar  cu cea de-a doua colecție de povestiri, Dan Chaon a devenit  finalist la National Book Award.

……………………………………………..

  “Indiferent care este taina lui, aflasem și eu o taina, și anume că sufletul este doar un fel de a exista, nu o stare constantă, că orice suflet poate fi al tău dacă îl găsești și îi urmezi unduirea. Apoi poate  urma abilitatea totală de a trăi în mod conștient în orice suflet ales, în oricâte suflete, fără ca vreunul dintre ele să conștientizeze povara lor interschimbabila”  VLADIMIR NABOKOV, Adevărată viață a lui Sebastian Knight 

        (…) Fratele geamăn al lui Miles, Hayden, era dispărut de mai bine de zece ani, deși poate că “disparut” nu era tocmai cuvântul potrivit. “Liber” era un  termen mai bun, oare?

         Când primise cea mai recentă scrisoare de la Hayden, Miles decisese deja că sosise timpul să renunțe. Avea treizeci și unu de ani-amândoi aveau treizeci și unu de ani – și venise timpul, cel puțin așa credea Miles, să lase baltă treabă asta. Să meargă  mai departe. Și-a spus că risipise fără rost prea multă energie, că făcuse eforturi prea mari. Pentru o vreme, Miles și-a pus altceva în cap: avea să-și vadă de propria viață.   
        Se întorsese din nou în Cleveland, acolo unde crescuseră el și Hayden. Avea un apartament pe Euclid Heights Boulevard, nu foarte departe de vechea lor casă, și un job-era managerul unui magazin care se numea Matalov Novelties, un stabiliment vechi, situat pe Prospect Avenue, care primea și onora comenzi prin poștă, în primul rând articole pentru magicieni hârtie pentru praf de pușcă, eșarfe și frânghii, cărți de joc și monede pentru diferite trucuri, jobenuri și așa mai departe, dar în magazinul respectiv se găseau și diferite articole gen  cadouri-surpriză sau cadouri-farsă, gadgeturi inutile, jucării mai deocheate, articole de sex-shop. Catalogul era oarecum dezordonat, dar lui îi plăcea asta. S-a gândit că l-ar fi pune puțin la punct.  
       Asta sperase să facă în viață? Poate că nu chiar, dar se pricepea la chitanțe și la comenzi și avea o oarecare afecțiune pentru lucrurile din rafturi, pentru obiectele de carnaval și pentru cele din plastic, în culori vii, destinate numerelor de prestidigitație(…)
 
        Astfel că, în momentul când a sosit scrisoarea lui Hayden, Miles a fost surprins de cât de repede a revenit la vechile obiceiuri. Mai târziu s-a gândit că nici nu ar fi trebuit să deschidă scrisoarea. (…)
         Dar nu. Nu. Până să urce cele trei rânduri de scări, pentru a ajunge în apartamentul său, deschisese deja plicul și despăturise scrisoarea.
         Dragul meu, Miles,

  Miles! Fratele meu mult iubit si singurul meu prieten. Imi pare rau ca nu am dat nici un semn de viata de atata vreme. Sper sa nu ma urasti. Nu pot decat sa ma rog ca tu sa intelegi situatia grava in care m-am aflat de cand am vorbit ultima oara. M-am ascuns bine, foarte bine, dar in fiecare zi m-am gandit la cat de mult imi lipsesti. Doar teama pentru siguranta ta m-a facut sa nu iau legatura cu tine. Sunt destul de sigur ca telefoanele tale si e-mailul sunt urmarite si de fapt, chiar si scrisoarea asta reprezinta un mare risc. Trebuie sa stii ca s-ar putea sa te urmareasca cineva si imi pare rau ca trebuie sa spun asta, dar s-ar putea sa fii in primejdie. Oh, Miles, am vrut sa te las in pace. Stiu ca esti plictisit de toate astea  si ca vrei sa-ti traiesti viata, si ca meriti asta. Imi pare atat de rau!Am vrut sa-ti ofer darul de a te elibera de mine ,dar din pacate, EI stiu ca exista o legatura intre noi. Tocmai am pierdut pe cineva foarte drag mie din cauza neglijentei mele si acum ma gandesc la tine si imi fac griji foarte mari. Fii cu ochii in patru, Miles! Fereste-te de politie si de orice fel de reprezentant guvernamental, de FBI, de CIA, chiar si de reprezentantii locali ai guvernului. Sa nu intri in contact cu H&R Blok sau cu vreuna dintre persoanele care reprezinta companiile J.P.Morgan, Morgan Stanley, Goldman Sachs, Lehman Brothers, Merrill Linch, Chase sau Cutigroup. Evita, de asemenea, pe oricine are vreo legatura  cu Universitatea  Yale. Stiu ca ai avut relatii cu familia  Matalov din Cleveland si tot ce pot sa-ti spun este SA NU AI INCREDERE IN EI! Nu vorbi cu nimeni despre scrisoarea asta! Imi pare rau ca trebuie sa te pun intr-o situatie neplacuta, dar te rog din suflet sa pleci din Cleveland cat mai curand si mai discret posibil. Miles, imi pare rau ca te-am amestecat  in toate astea. Chiar imi pare rau. Mi-as dori sa ma pot intoarce si sa fac lucrurile altfel, mi-as dori sa fi putut fi un frate mai bun pentru tine. Dar acum nu mai am sansa asta si ma tem ca nu am sa mai fiu pe pamantul asta pentru multa vreme. Iti aduci aminte de Marele Turn al lui Kallupilluk? Este posibil ca acela sa fie locul meu de odihna vesnica, Miles. S-ar putea sa nu mai auzi niciodata de mine.
            Raman,ca intotdeauna, al tau, fratele tau unic si adevarat, si te iubesc atat de mult.                                                                                     
                                                                                                                                                                                                       Hayden
Asa…
     Ce  face un om cu o astfel de scrisoare?…Ce e de facut? S-ar intreba o persoana normala.
          S-a uitat la stampila postei, care se vedea pe plic:
        “Inuvik, NT, CANADA XOE OTO”.

     -Din pacate,va trebui sa-mi iau liber in interes personal, i-a zis Miles doamnei Matalov.
       -Imi pare cu adevarat extrem de rau, doar ca… a aparut ceva urgent.
  
         Cand Hayden incepuse sa prezinte simptome de schizofrenie, pe vremea cand se aflau in scoala generala, Miles nu crezuse ca situatia era atat de grava.
    “E doar o gluma proasta “, isi zise. ”O farsa”. Era ca atunci cand consilierul acela guraliv afirmase ca Hayden era “un geniu”.
       -Hei, Miles, soptise el  cu vocea aceea amuzata,fara inflectiuni. Miles, cum se face ca eu sunt un geniu si tu nu esti? 
          -Nu stiu, raspunsese Miles.
  -Poate ca eu ma pricem mai bine decat tine sa ii pacalesc pe oameni, replicase el. Toata treaba cu IQ-ul e o gluma. Te-ai gandit vreodata la asta?(…)

“Bine”,s-a gandit Miles…
      Asta era afectiunea vietii lui. Hayden era schizofrenic si se prefacea. Era un geniu si avea iluzii legate de grandoare. Era paranoic si lumea voia sa puna mana pe el. Toate aceste lucruri erau cel putin partial adevarate.
      In acei ani de cand Hayden disparuse – fugind din spitalul de psihiatrie in care fusese internat -, devenise din ce in ce mai evaziv, din ce in ce mai greu de recunoscut ca fiind fratele pe care Miles il iubise candva atat de mult. In cele din urma, poate ca vechiul Hayden avea sa dispara in intregime.
     Daca era cu adevarat schizofrenic,era unul cu un neobisnuit simt practic. Isi stergea urmele cu multa pricepere, calatorind discret dintr-un loc in altul, schimbandu-si numele si identitatea(…)

 Lucy s-a trezit, si totul fusese doar un vis urat. Visase ca era in continuare prinsa in vechea ei viata, intr-o sala de clasa de liceu, si nu putea  deschide ochii, chiar daca stia ca tampitul ala asezat in banca din spatele ei ii punea tot felul de chestii prin par, bucati de pamant sau poate chiar bilute de guma de mestecat,si nu se putea trezi, chiar daca batea cineva la usa, o secretara  care venise cu un bilet in care era scris: ”Lucy Lattimore, du-te in biroul directorului. Parintii tai au suferit un cumplit accident.”

        Dar nu a deschis ochii si era inca o dupa-amiaza tarzie de iunie. Soarele mai stralucea, iar ea adormise in fata televizorului din alcovul din casa parintilor lui George Orson, uitandu-se la un film alb-negru, o caseta pe care o gasise intr-un teanc de langa mobila veche pentru televizor.
     -De ce nu ramai aici o vreme, sa te odihnesti si sa asculti marea?(…)
    – Lucy? A murmurat George Orson.
       Ea s-a ridicat in sezut, incercand sa-si revina, in timp ce George Orson dadea din cap.
       “E frumos”, s-a gandit ea. Genul ala de intelectual care poarta camasa si pulover, cu un aer care aproape ca-i lipsea in Pompey, Ohio, cu parul castaniu tuns scurt, cu barbia tunsa frumos si cu o expresie care putea fi plina de compasiune si totodata extrem de intensa. Dintii lui erau perfecti, avea un trup suplu, ba chiar atletic s-ar putea spune, desi, dupa cum sustinea, era putin trecut de treizeci de ani”…
      Ea si George Orson aveau sa locuiasca pentru o vreme in casa aceea veche, din spatele motelului, pana se mai aranjau lucrurile. Pana cand atmosfera avea sa devina mai putin incinsa, ii spusese el. Ea nu isi putea da seama cat din toate acestea era gluma. El era un tip ironic de felul lui. Se pricepea sa imite o persoana sau accentul ei, reproducand adesea replici din filme si citate din carti.
     -Ne-am putea preface ca suntem dati in urmarire generala, a spus el prefacut, in timp ce stateau in salon sau in living, ce-o fi fost, inconjurati de veioze frumoase si de scaune cu spatar curbat care fusesera acoperite cu cearsafuri, punandu-i mana pe pulpa si batand –o usor pe picior intr-un mod incurajator…
        Nu intelegea de ce nu putea sa fuga mai degraba in Monaco sau in Bahamas – sau macar in regiunea  Riviera Maya din Mexic.
     Dar…
    -Ai rabdare, i-a spus George Orson si i-a aruncat o privire caracteristica, ceva intre tachinare si tandrete, plecandu-si usor capul pentru a o privi in ochi cand ea si-a intors privirea. Ai incredere-n mine, i-a cerut el cu glas hotarat…

   Ea a crezut – a fost facuta sa creada- ca aveau sa fie bogati si da, bineinteles, acesta era unul dintre lucrurile pe care si le dorea.
       -Multi bani, ii spusese candva George Orson cu glas scazut, plecandu-si privirea in acel mod plin de timiditate, conspirativ. Hai sa spunem ca am facut niste investitii, continuase el, de parca acel cuvant ar fi fost un cod pe care ei doi il intelegeau. Asa se intamplase in ziua in care plecasera. Mergeau pe Interstate 80, indreptandu-se spre aceasta proprietate pe care George  Orson o mostenise de la mama lui.
 -Mergem la Lighthouse, la motelul  Lighthouse, zise el(…)

Ai intalnit vreodata termenul sui generis?, o intrebase el.
Isi misca buzele cu grija,de parca ar fi fost un test de vocabular,de pronuntie.Pe perete erau tot felul de postere reprezentand indemnuri inspirationale de natura sociala.ELEANOR ROOSEVELT,1884-1962; “NIMENI NU TE POATE FACE SA TE SIMTI INFERIOR FARA CONSIMTAMANTUL”. A scuturat din cap, simtindu-se usor stanjenita.
-Nu stiu, a replicat ea. Nu chiar.
-Este ceea ce cred eu ca esti, spusese George Orson. Sui generis, un unicat, dar nu unul in sensul acela fals, care te face  sa te simti impacat cu propria persoana,de genul fiecare persoana este unica, bla, bla, bla, astfel incat sa le creasca celor mediocri  respectul de sine. Nu,nu insistase el, asta inseamna ca noi ne inventam. Asta inseamna ca tu esti dincolo de orice fel de categorisire, dincolo de calificativele de  de la teste ,dincolo de sociologia meschina ce are la baza locul din care te tragi,ocupatia  tatalui,colegul la care studiezi.Tu esti dincolo de toate acestea. Si fix asta am detectat numaidecat la tine. TU TE INVENTEZI, afirmase el. Stii ce vreau sa zic?(…)

        Da .Îi plăcea ideea.”Tu te inventezi”… 
     Evadau. Începeau o viață nouă. Nu asta își dorise ea mereu? 
 
Eu  însămi, de la bun început. Visul sau delirul altcuiva că sunt am crezut. Sau o reflexie în oglindă alcuiva, fără de trup, fără vreun rost, fără vreun nume. Și știam deja faradelejgle pe care le voi făptui.             Anna Ahmatova,        Elegii nordice  
    
 PREMIUL PENTRU LITERATURĂ AL ACADEMIEI AMERICANE DE ARTE ȘI LITERE 2006

Clive Cussler (1931), scriitor contemporan american.

 
 -Despre ce e vorba?  
 -O parte din cerneala de pe etichetă de pe sticla lui. Napoleon provine de la un gândac care trăiește într-un singur loc.  
 În arhipelagul toscan din Marea Ligurica.  
 - Adică unde se află și insula Elba.  
 -Adică, interveni Remi, primul loc unde a fost exilat Napoleon. Cu șase ani înainte, el împreună cu maiorul, sosise pe insula Sfânta Elena pentru a lua sticlele cu vin.  
 -Fie Napoleon pusese la cale acest plan… Fie nu… n-o să știm niciodată.  
 -Bine. Ce facem în continuare?  
 -Ne apucăm de citit, răspunse Remi. Sticla asta se află la bordul submarinului UM-34, lăsată acolo de Manfred Boehm. Aflând de unde au venit submarinul și Boehm, aflăm de unde provine STICLA!  
 -L-am găsit.  
 -Fregattenkapitan Wolfgang Muller… in iulie 1944 a fost repartizat pentru îndeplinirea unor “€œactiuni speciale”.
 
 - Un puitor de mine? zise Remi… nava a fost scufundată. Remorcata la Norfolk… dupa război vândută Greciei…acum e prin Rum Cay. Asta e !
 
 -Selma, fă-ne rost de o mașină. Una rapidă și sexy.

-Suntem la cel putin 30 metri sub pamant, spuse Remi. Nimeni nu ar fi putut aduce cariatidele aici.
-Trebuie sa fie alta intrare. Auzi?
-Cascada!
-Mersera… o ruptura in tavan… un pod de stanca, incredibil, un lac?
-Ce-i asta ? Ce-i?
Un obiect straluci in lumina lanternei. Era o sabie ingusta si dreapta, cam de o jumatate de metru. Desi era foarte patata, de-a lungul lamei se mai observau portiuni de otel stralucitor.
-Este o XIPHOS! ERA PURTATA DE INFANTERISTII SPARTANI! Doamne! Au fost aici !

Enigmatică și misterioasă ghicitoare, ce te ține în suspans  din “€œAurul spartanilor”, denotă odată în plus marele talent a lui Clive Cussler.  
Schingiuiți,camarazi prinși laolaltă în casa de chihlimbar; Tassilo și încovoiatul Baia străjuiesc locul celui hagialâc; Geniul din Ionia cu al său pas, bătălie i€“ntre egali.
 
 Și trei lucruri,cel de-al patrulea-i pierdut, calea îți vor arăta spre Frigistinga.  
 
 Cu ce să înceapă? Sam și Remi lucrară ore în șir… Nimic!  
 Hotărâră să înceapă cu al doilea rând. În sfârșit, ceva!
 -Încovoiat mai înseamnă și cocosat. Deci “incovoiat” si  “œBaia”. 
 -Deci, Cocoșatul din Bavaria? Întreba Sam.  
 -Și mai ce? Calvinistii francezi, nu-i așa? Întrebă Remi. Am găsit! Protestanții!  
 -Se întoarse: ”Tablou… Hughenoti”… un masacru!  
 -Atunci ce zici de asta: un tablou  al lui Fracois Dubois numit ” Noaptea Sfântului Bartolomeu”?

 Franța anului 1572 – CATOLICII I-AU  ATACAT PE HUGHENOȚII de pe tot cuprinsul tarii…  În ora care urmă făcură numai asta, încercând tot felul de combinații de termeni, până când, aproape de răsărit, Sam  rezolvă enigma cuvintelor “Sfantul Bartolomeu” ”Bavaria”si ”pelerinaj”…
 
 Bingo!… citi pe ecran: ”Biserica pentru pelerini Sfântul Bartolomeu, Bavaria. Germania”.
 
Aveau de parcurs un drum lung și plin de peripeții???  ERA COMOARA… UNDEVA!

Un autor  american de thriller de spionaj. Născut la Tokio în 1961, s-a mutat în SUA în 1965. În prezent, locuiește în San Diego, împreună cu soția  și cu cei doi copii.

…………………………………….

 -Unde ziceai că ai găsit țesutul ăla?  
 -În jurul unor răni de glonț la cap și la piept.  
 -Interesant, zise Wickes.  
 -Ai aflat ce substanță e?  
 -Bineînțeles că am aflat. Formula pe care mi-ai dat-o e a unei batracotoxine.  
 -Rohde recunoscu că nu auzise niciodată de o asemenea toxină. 
 -N-ai fi avut de unde, zise Wickes. Cel puțin nu prin părțile voastre, nu? ”Batraco”-vine din greacă,de la batrachos, “broască”.  
 -Otravă de broască?  
 -Genul Dendrobates. Broaște veninoase, ca să fiu mai exact. Niște creaturi mici, galbene sau roșii, cât un deget mare. Trăiesc în pădurile tropicale din America  Centrală și în vestul Columbiei, Nicaragua, El Salvador, Costa Rica. Batracotoxina este una dintre cele mai puternice otrăvuri din lume. O sută de micrograme – cam cât două grame de sare – sunt  suficiente pentru a omorî un om de șaptezeci de kilograme…
   -DECI GLONȚUL  A FOST ÎNVELIT ÎN OTRAVĂ? DAR  DE  CE?
Bărbatul scoase din geacă o casetă de argint veritabilă… apoi scoase flaconul de ceramică pe care îl avea atârnat la gât și-i desfăcu capacul. Începu să murmure niște cuvinte într-o limbă veche, uitată. După propria socoteală omorâse mai bine de trei sute de oameni… bărbați, femei, copii. Cuvintele se legau într-o rugăciune care să-i apere sufletul de spiritele din lumea de dincolo. În douăzeci de ani de asasinate, devenise un om “superstițios”…
 
 Unul câte unul, afundă gloanțele în flacon, până când se acoperiră cu un lichid vâscos… Era ritualul lui… mai întâi rugăciunea… apoi lichidul… “ERA  ASASINUL. ERA  “STRIGOIUL”…
  

Jonathan Ramson, alpinist de clasă mondială și chirurg experimentat, schiază împreună cu frumoasa lui soție Emma în înzăpeziții Alpi  Elvețieni. O furtună de zapadă… accident grav… și Emma moare…  în adâncurile unei crevășe.    
 -A căzut o sută de metri… N-avea cum să supravetuiasca… Nu vreau să riști viață a patru oameni… 
 Silueta soției sale rămase nemiscata… 
 -Emma! țipă Jonathan. Sunt eu! 
 -Camasa de noapte a Emmei ,amintirea mușchilor ei fermi, căldura care-i radia de la  ceafă, dorinta… nu era pregătit să-și ia rămas bun… Nu inca! 
 
 O bătaie în ușă.
 
 -Corespondența. Pentru soția dumneavoastră. Scrisul era mare, apăsat meticulos.”O mână de barbat”, se gândi Jonathana€… In plic – două bilete de bagaje.  
 
Atacat în mod inexplicabil de poliția elvețiană și obligat să fugă, Jonathan se trezește dintr-odată urmărit internațional și ținta unui asasin misterios. Pas cu pas, el este prins tot mai adânc într-o lume a terorismului global,o lume în care nimeni nu este cine pare  și unde scopul scuză întotdeauna mijloacele. Singura lui șansa de a rămâne în viață depinde  de descoperirea crudului adevăr legat de viața secretă a soției sale. 
  
 -De ce, Emma? întreba el în tăcere. Cum ai putut trimite așa ceva celei mai periculoase țări din lume? Sunt pentru bombe. Și nu orice fel de bombă. Pentru bomba cea mai  distrugatoare… PENTRU  CINE  LUCRA  EMMA? 
  
… Intunecata lume a spionajului international… Un complot terorist ce are la bază  tehnologie de înaltă clasa.

… Vântul rece mătura câmpia, purtând fluturele în tumultul lui. Era un speciment superb, cu aripele colorate în galben viu și desenate cu negru pe dedesupra… cu un nume neobișnuit: Papilio panoptesa.
 
 Înăuntrul toracelui erau instalate o minusculă baterie de aluminiu, nu mai mare decât un bob de orez… si, legat de ea un transmițător cu microunde… indepartand învelișul antenelor, paznicul scoase la iveală un mănunchi de cabluri din fibră optică, subțiri cât firul de păr… “€œNu,  nu atât de repede!”
 
Mâinile îi tremurau în vreme ce le raporta prin radio superiorilor:
 
 -NE-AU  GĂSIT!  
 -Este un MAV. Un minivehicul zburător.  
 -Imi dați voie? întreba von Danikena… Cantarea mai puțin de un kilogram. Aripile îi erau în același timp foarte dure și extrem de flexibile. Chiar zboară?
 
 - Binenteles, are o rază de acțiune de cincizeci de kilometri și poate atinge o viteză de patru sute de kilometri pe oră. Von  Daniken retinu fiecare cuvant… Nu era o jucarie…
ERA  O  ARMA  MASCATA… ERA O ARMA  MORTALA.

Spionaj high-tech. Un plan diabolic…

-Pentru cine lucrezi? Pentru CIA? Pentru MI6? Pentru Mossad? Am dreptul sa stiu pentru cine mor.
-Sunt sotul ei.
-Da-mi flash drive-ul.
-Imi pare rau, zise  Jonathan. Nu avem ce negocia.

Operatiunea Privighetoarea era un succes… Liderii lumii condamnara in unanimitate Republica Islamica Iran si cerura incetarea imediata  a programului sau de imbogatire a uranului…
 In timp ce iesea din resedinta prim-ministrului si traversa strada, rasuci in palma micul flash-drive. Era incredibil ce puteau face magicienii astia ai calculatoarelor.

Autorul  crează personaje bine conturate, pe care le plasează într-o lume întunecată și coruptă. 
  
   -Știi cine antrena detașamentele alea, nu?  
 -Cum adică le “antrena”?  
 -Le învăța meserie. Le arată ce aveau de făcut.  
 -Habar n-am.  
 -Americanii “Compania”. Așa își ziceau pe atunci. Dacă vreți să dați de un UCIGAȘ, cred că de acolo ar trebui să începeți căutarea.  
 -În ”Companie”? Vrei să spui CIA?  
 -Exact. O șleahtă de ticăloși.
 
 Erwin Rohde se așeza. Avu nevoie de timp €să digere ceea ce tocmai aflase. Gloanțe otrăvite, Asasini… Aproape mecanic, formă numărul personal al inspectorului-șef…

Danielle Trussoni - o romancieră americană contemporană, născută în 1973, în La Crosse,Visconsin. După studii de istorie și de engleză la Universitatea din Visconsin, absolvite summa cum laude, în 2002 a obținut o diplomă în cadrul Iowa Writer -  Workshop, la categoria fiction writing.
Danielle Trussoni și-a dorit să fie scriitoare de la vârsta de șase ani, dar succesul a venit douăzeci și cinci de ani mai târziu, odată cu publicarea unei autobiografii foarte apreciate de critică, Falling Through the Earth, care a fost desemnată de New York Times una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2006.

……………………………………….

“ Să fi început totul de la o scrisoare?… Și dacă Evangeline n-o citea? Și dacă, acum o mie de ani, un străvechi conflict între Societatea Angelologilor și nephilimilor-descendenți rezultați din împreunarea îngerilor cu oamenii – nu se întâmplă?!

Dar scrisoarea a fost:

Stimați reprezentanți ai mănăstirii St.Rose

În decursul unei cercetări întreprinse pentru un client particular, am fost informat despre posibilitatea ca doamna Abigail Aldrich Rockefeller, stăpâna familiei Rockefeller și patroană a artelor, să fi corespondat scurt timp cu maica stareță a mănăstirii St.Rose,  măicuța Innocenta, în anii 1943-1944, cu patru ani înainte de moartea doamnei Rockefeller. Am intrat de curând  în posesia  unor scrisori  de la măicuța Innocenta care îmi dau de înțeles că există  o legătură între cele două femei. Întrucât nu găsesc nici o referire la această relație în studiile despre familia Rockefeller, mă adresez domniilor voastre pentru a afla dacă există în arhivă documentele măicuței Innocenta. Dacă se găsesc, v-aș adresa rugămintea de a-mi permite să vizitez mănăstirea pentru a le consulta.Vă asigur clentul meu este dispus să acopere toate cheltuielile.Vă mulțumesc anticipat.

Al dumneavoastră,
V.A. Verlaine

Răspunsul nu a întârziat să  vină ( bineînțeles, negativ):

Dragă domnule Verlaine,

Deși mănăstirea St. Rose are mare respect pentru munca de cercetare istorică, politica noastră ne interzicea€… (deci, refuz).

Refuzul, care permite derularea unor evenimente pe cât de senzuale, pe atât de intelectuale. Pe cât de istorice, pe atât de biblice cu mit orfic și cu nelipsitul Milton. Confruntarea  reaprinsă în vremurile noastre – între îngeri și oameni. Dar: Zborul era un lucru nou pentru ea , iar coborârea îi părea nesfârșită. Însă când a inspirat adînc și a sărit de pe turn,cu inima bătându-i  nebunește, a știut că aripile n-o puteau trăda. S-a lăsat pradă imponderabilității și s-a înălțat în curentul de aer rece .Cu noile ei aripi, era de neoprit.  ERA…EVANGELINE…

Ghicindu-i frământările, Gabriella a spus:

-Ai făcut ce trebuia.
-Nici măcar n-am mai pus mâna pe vreun pistol în viața mea.
-Erau niște ucigași brutali, a spus ea pe un ton  expeditiv, de parcă ar fi fost o obișnuită  pentru ea să ucidă oameni. Într-o lume în care binele și răul se înfruntă, nu poți ezita să alegi.
-Nu este o alegere la care să fi meditat prea mult.
-Lucrul acesta se va schimba dacă ai să ni te alături, a spus ea ușor.

Verlaine a încetinit, s-a oprit la un stop, după care a reintrat pe șosea. Numai câțiva  kilometri îi mai separau de  mânăstire.
-Evangeline este de-a voastră? a întrebat el.
-Evangeline știe foarte puține despre angelologie. Nu i-am povestit nimic despre această disciplină pe când era copilă. Este tânără și supusă, lucru care ar fi dus-o la perzanie, dacă nu ar fi fost și extrem de inteligentă… A fost ideea  tatălui ei să o dea în grija surorilor de la mănăstirea St.Rose; el era catolic și destul de atașat de  romantica noțiune că fetele tinere sunt mai ferite de pericole dacă se ascund într-o mânăstire. Era ceva de care nu se putea dezice. Era italian și avea în sânge credința asta.
-Și ea l-a ascultat?
-Poftim?
-Nepoata dumneavoastră a renunțat la toate lucrurile pentru care merită să trăiești doar pentru că…?

În “Angelologia” (2006), Danielle Trussoni debutează în domeniul ficțiunii cu  o poveste fascinantă, despre o străveche confruntare reaprinsa în vremurile noastre “între îngeri și oameni, împletind savant cultura biblică și mitică, ceea ce va face deliciul fanilor de thrillere istorice. Compania Sony Pictures Entertainment a achiziționat deja drepturile cinematografice, iar continuarea se află și ea în pregătire.

“Roman deopotrivă senzual și intelectual, Angelologia este un thriller teribil de inteligent, mai degrabă în stilul lui Umberto Eco decât a lui Dan Brown, însă fără sentimentalismul  confuz al elogiilor New Age sau al tratatelor catolice. Pusă în scenă cu vivacitate, Angelologia este plină de imagini aproape cinematografice, are o eroină energică și un personaj negativ de o cruzime elegantă .”                                The New York Times

Roman publicat în 31 de țări.

Ali Shaw s-a născut în 1982 și a crescut într-un orășel din Dorset.  A urmat cursuri de literatură engleză și creative writing la Lancaster University și apoi a fost bibliotecar la Oxford’s Bodleian Library. În prezent,el lucrează la al doilea roman al său.

……………………….
 Privirea îi reveni asupra cizmelor ei. Nu erau doar mari. Erau ENORME pentru o fată atât de slabă. Aproape că îi ajungeau până la genuchi.
 -Dumnezeule,arăt oribil! Atât de încețoșată.
Oftă și lasă aparatul să cadă. Midas se îndreptă și făcu ușurat un pas înapoi, holbându-se în continuare la cizmele ei. 
-Au fost ale tatălui meu. Era polițist. Au fost făcute special pentru munci grele
-Aa! Ahaa!
-Uite! Își deschise geantă și scoase din portofel o fotografie cu colțurile îndoite care o înfățișa în pantaloni scurți de blugi,tricou galben și ochelari de soare. Stătea pe o plajă pe care Midas o recunoscu.
-Asta-i Golful Shalhem,spuse el, lângă Gurmton.
-De vară trecută, ultima dată când am venit pe St.Hauda’s Land.
 Îi întinse poză ca să se uite mai atent. În fotografie ,pielea ei era bronzată, iar părul de-un blond rumen. Purta o pereche de șlapi, iar picioarele îi erau mici și zglobii.
-Ești bolnavă?
Ridica din umeri. O picătură de ploaie se lovi cu zgomot de piatră. O altă picătură căzu pe una dintre cizmele de piele, creând , deasupra degetelor de la picioare, un punct în care te puteai oglindi.
-Nu știu,oftă ea.

 În arhipelagul St.Hauda’s Land se petrec lucruri neobișnuite. Ceața dezintegrează orizontul în straturi nemișcate de aer, stânci amenințătoare îți întorc privirea, în mlaștini nesfârșite zboară vite cu aripi de fluture, o creatură transformă totul în alb dintr-o singură privire, meduzele se refugiază în golfuri pentru a muri, iar Ida Maclaird se transformă treptat într-o statuie de sticlă:

  “Inventase un anume fel de a merge care să slujească bolii de care suferea. Pas, repaos, pas, în loc de pas, pas și iar pas. Avea nevoie de pauza aceea de o clipă pentru a fi sigură că avea să-și miște piciorul așa cum trebuia. Asemenea pașilor de deschidere ai unui dans. Avea cizme groase, cu talpa striată însă, dacă din întâmplare ar fi căzut sau dacă din neatenție s-ar fi impedicat chiar și o singură dată, atunci, presupunea ea, totul s-ar fi sfârșit. Pentu totdeauna.
 Dar cum era oare să calci pe oase și pe mușchi, pe călcâie și pe tălpi? Nu-și putea aminti. Acum când mergea, se simțea de parcă ar fi levitat, intotdeuna la doi centimetri deasupra pămîntului.
  Căutare unui leac pentru această boală neobișnuită îi oferă Idei întâlnirea cu bărbatul pe care îl va iubi până la moarte: Midias Crook, un singuratic, un inadaptat care căuta să fotografieze raza de lumină perfectă.
- Atunci,ce ai fotografiat?
- Midias ridică din umeri.
- Ai putea spune că lumina.
- Pot să mă uit mai atent?
Romanul scriitorului britanic Ali Shaw –despre dragoste și puterea ei, despre limitele și consecintele ei…despre destin și resemnare.
Midias incepu să tremure și tipă.
-Ajutor!

Dar în zadar. Era încă prins în îmbrățișarea ei înghețată. Chipul ei de sticlă, încremenit într-un sărut era ca o mască trasă peste… nimic. Se apropie, simțind cum barca  se leagănă, iar apa bolborosește sub ea. Putea vedea prin ochii ei goi sticla solidificată.
-Unde te-ai dus? întreba el, întinzându-se cu disperare spre ea și atingând din nou suprafața lucioasă a obrazului ei.
 În acest bloc de sticlă rece sălășluiseră cândva gândurile și voința unei persoane. O voință care o scosese pe a lui din inerție și îl transformase în mai mult decât fusese vreodată…Nu erau în trupul ei…Apucă marginea puloverului ei și o ridică pentru a dezveli talia de sticlă. Albastrul tricoului pe care îl purtase se reflecta prin stomacul și spatele ei. Burta era la fel de goală precum capul… Se aplecă și o sarută pentru ultima dată…
Cartea, o fabulă magică, o combinație emoționantă de mituri nord-europene:
Pe cărările năpădite de buruieni, călătorii singuratici zăreau o lumină cu aspect omenesc, cutreerând între copaci  sau înotând în lucruri liniștite. Apoi ceva anume ,un impuls lăuntric îl făcea pe călător să se năpustească în pădurea labirintică sau în apa adancă, în cautarea fasciculului de lumină. Când reușea să-l înhațe prindea formă. Cateodată devenea o floare cu petale fosforescente. Alteori se transforma într-o pasăre scanteitoare ,,ale cărei pene de la coadă aruncau tăciuni aprinși”…CÂTEODATĂ…
- Ai pierdut ceva?
- Lumina.
O poveste magică în Ajun de Crăciun!

Roman publicat în 16 țări. 

de Bedros Horasangian

Era o amiază duioasă de mai, guguştiucii şi ciorile zburdă printre blocuri cu graţia şi indiferenţa liliacului înflorit de lîngă spaţiul special amenajat pentru depozitarea gunoaielor. Antenele pentru satelit au un farmec aparte printre maşinile parcate claie peste grămadă, pe principiul brownian care-cum-apucă, “Eşti un bou! Asta e locul meu!”, “Tu eşti un tampit, d-aia te-a şi lăsat nevasta! Nu vezi că este pusă o găleată ?!”, iar noile cabluri optice montate sub asfaltul sfărămat de pickhamere aduc o doză de optimism locuitorilor. Oraşul din sud-estul Europei, care mai ieri devenise şi central-european, Dumnezeu, desluşeşte cu pregnanță cîte ceva şi din geografia lumii contemporane. Un oraș care surade cu tandreţe tuturor locuitorilor. Oameni de omenie, mai ales cand devine şi an electoral. Alegerea unui nou Parlament sau a unui nou Preşedinte animă virtuţile maselor. Poţi fi pentru sau contra, dar nu poţi sta indiferent. Asta este marea bucurie de a trăi în România. Spiritul civic se înteţeşte şi iuţeşte cheful de muncă în zilele de sărbătoare, dar şi bucură pe toţi care au fost la concertul Madonnei sau al lui Leonard Cohen. Să zicem, cu gandul la sosirea lui Adamo. O vechitură pentru tinerii de azi, o umbră de melancolie pentru cei care înjură acum că se întîrzie mereu pensiile. Ce vremuri erau, ce vremuri, fără atîtea piramide ale lui Atkins și rețete ale lui Ramsey. Acum bunicele nu mai fredonează oftînd “Zaraza”, ci surîd larg şi cu subînţelesuri la “Till the end of this world”.

Cu tricoul roşu Onţanu pe piept şi nepoţica de mînă, dar şi cu gîndul la vreun amor italian rătăcit prin anii ‘60 pe plaja de la Mamaia. Ce ciorapi buni se mai găseau pe vremea aia, ahe, ce vremuri, ce ciorapi! O stare de beatitudine intens preocupată se citeşte şi pe chipul bărbatului în maieu şi în şlapi care taie cu flexul nişte bare lungi din metal. Pe banca de la intrarea în blocul Z285, o fostă profesoare de muzică citeşte buletinul Festivalului Enescu. Cu ochelarii legaţi cu  sîrmă oftează şi suspină că nu poate ajunge şi ea la Sala Palatului din cauza unei cataracte care o împiedică să vadă bine noaptea. Tot senină şi preocupată este şi doamna Corina Colonel, Paraschivescu de la blocul YX4cbis, ap.2, la parter, suferă de varice, ştie tot blocul, lîngă spălătoria ecologică şi cabinetul veterinar, pregăteşte la blenderul Siemens adus de fiica ei din Germania o mîncare ecologică românească pentru soţul ei. Are o pensie de 100 de milione, asta nu ştie nimeni pentru că ei trăiesc modest şi discret, nu este nevoie să afle toată lumea cîţi bani au ei şi că domnul colonel este bolnav de stomac şi membru activ al organizaţiei de cartier PRM. Dar nu de la lupta împotriva iredentiştilor maghiari şi a celor care citesc “22” şi “Dilema veche” are consortul probleme cu stomacul şi fierea. E bine, nu spunem mai mult despre tot ce se întîmplă între mijlocul şi marginea oraşului.  Şi ei doi sunt tineri, liceeni, fără să cunoască încă toate dedesubturile noii legi a educaţiei, legea salarizării unice îi lasă rece, ca şi asumarea răspunderii guvernamentale pentru cele trei pachete de legi. A vrut Johanna să-l întrebe pe Răzvan cum e cu pachetele astea, dar el a repezit-o că să-l lase în pace cu prostiile. În schimb ei sunt înalţi, frumoşi şi cu grijă îmbrăcaţi de părinţii lor care economisesc bani ca să aibă macăr copiii lor ceea ce nu au avut ei parte. De unde banane şi somon în vremea lui Stalin, de unde kiwi şi mango pe vremea lui nea Nicu? Răzvan are un metru şi optzeci şi cinci înălţime şi doar 76 de kg, ceea ce este bine, un tatuaj pe umărul stîng şi piercing la urechea dreaptă, işi dă cu gel pe păr şi este în clasa  XI-la liceul digital cu profil astronomic “Marian Vanghelie” de pe strada Mircea Eliade. În timp ce Johanna este tot elevă încă, tata ungur, mama turcoaică, născută la Dusseldorf, pe vremea cînd părinţii lucrau în Germania la un restaurant italian. Are şi ea 1, 80 m, 68 kg, ceea ce se găseste mai rar prin România, joacă baschet la dimensiunile 90-58-90, în clasa XII –lea, la liceul cu profil umanist-economic „ Varujan Vosganian” cu predare în limba franceză din Rahova, chiar lîngă piaţă. Amîndoi sunt liceeni olimpici, au note bune şi la sport, tineri politicoşi, frumoşi, crescuţi conform normelor europene, cu dietă ecologică, fitness, amîndoi merg la sală, ea face şi aerobic, el joacă şi hockey şi le plac foarte mult filmele cu Sandra Bullock. Au văzut la  mall în Vitan – Bîrzeşti povestea unei canadience care lucrează la o editură în America şi tot face pe nebuna pînă se îndrăgosteşte şi ea tot nebuneşte, o frumoasă poveste de dragoste. Johannei i-a plăcut foarte mult povestea asta de dragoste. Cînd e să vină, vine. Aşa, pe nesimţite şi fără explicaţii, ce să explici cînd nu prea a mai rămas  nimic de explicat ? Cei doi se plimbă ţinîndu-se de mînă pe aleile proaspăt asfaltate pe care scrie cu litere mari Andrei Chiliman, amîndoi se întreabă cine o mai fi şi ăsta, paşi şovăielnici, se simt bine împreună, acum sunt în vacanţă, sunt îmbrăcaţi la fel, cu tricouri pe care scrie OXFORD UNIVERSITY. Fabricate în Azerbaidjan, le-au mai rămas şi lor cîteva bucăţi după ce tatăl lui Răzvan a vîndut tot setul adus din Macedonia în Republica Moldova. Unde au nişte rude care tot militează pentru unirea Basarabiei cu România şi militează într-un ONG împotriva minelor antipersonal.

Răzvan se uită în stînga, Johanna priveşte în dreapta, sunt tineri, nu e nimeni la sutele de ferestre din preajmă unde sute de priviri te dezbracă şi îmbracă fără să-ţi dai seama ca să urmărească eventual ce urmăreşti tu dacă te tot fîţîi pe acolo. Se opresc în dreptul unei basculante de 40 de tone, Johanna priveşte uimită la roţile ei mari, la liceu face în secundar olandeza, dar la mecanică nu se prea pricepe, ea îşi pune mîinile pe umerii lui, se sărută discret şi cu tandreţe cum au văzut ei în filmele de la cinematecă şi nu cum se face concursul de sărutat cu muşcături de la Vama Veche. Nici Vama Veche nu mai e cea fost, mizerie multă, în doar doi ani ăştia micii, zic cei doi „bătrâni” deja, au stricat totul. Cică. Acum totul e la vedere, se află repede orice datorită SMS-urilor si televiziunii. Şi se sărută iar, în timp ce ea îşi îndoaie un picior şi el o cuprinde după mijloc, iar mîna dreaptă a lui Răzvan începe să alunece în jos cu aceeaşi moliciune cu care bunicul Vasile o dovedea cînd termina de pus doagele la butoiul pentru varză. Tot toamna. Cine mai ştie azi de doage, şi ce artă presupune o astfel de operaţie, ehe, ce vremuri, şi mustul românesc era mai dulce pe vremea aia, tot bombăne bunicul Vasile de la el din balcon, unde tot bate coasa zilnic din lipsă de ocupaţie. Şi mai trage cîte o duşcă de Johnny Walker, nu a prea înţeles bine dacă se poate face şi la cazanul de ţuică montat în subsolul blocului. Ce să mai faci, cum să trăieşte la bloc, dacă aştia tineri ţi-au vîndut pămîntul şi casa şi via şi livada şi locul de veci de la Tg. Ocna ca să-şi cumpere şi ei o casă în insula Creta?

Ce drag mi-e de tine… Dragul meu Răzvan…

El nu zice nimic, o strînge mai tare la pieptul lui musculos, doar nu face canotaj şi hockey degeaba, şi nu de azi de ieri. Mai ales că s-a şi lăsat de fumat, obligat de tatăl lui care tot îi făcea observaţii de la nouă ani de cînd începuse să fumeze. Prea o luase repede, e adevărat.
 El se gîndeste cu ea în braţe:” Oare le-o fi plăcut ălora ce le-am trimis pentru concursul de debut ? Teatrul e teatru, nu e joacă… Iar un radio te poate lansa, sa te ştie toată lumea… Săraca Johanna, e fată bună, dar cam naivă… auzi la ea, să stea lumea să citească… Păi la televizor cine-o să se mai uite ? ”, şi o tot mîngăie pe spate şi pe umeri, privind lung după o brunetă cam plinuţă, dar bine-bine făcută care trage după ea un băieţel şi un cocker. Lui Răzvan îi plac cockerii şi astea brunete cu păr lung, de unde să bănuiască Johanna ce-i trece lui Răzvan prin cap, el ar dori să nu mai fie şatenă şi ar vrea să-şi vopsească părul!

„Cît de mult ţin la tine…”, îi şopteşte şi ea la urechea lui Răzvan, în timp ce-i mîngăie pletele pentru care a tot avut dicuţii cu el. Ar vrea să se tundă foarte scurt, îi stă mult mai bine tuns scurt, ca un sportiv ce este, şi nu ca un folkist romantic păduchios cum vrea să pară. Pe cît de drăguţ e Răzvan, pe atît de prost cîntă la chitară, nu poate să-i spună asta pentru că se înfurie imediat. Se cunosc doar de atîta timp şi tot îi sare muştarul din te miri ce. ”Aş vrea să nu ne mai despărţim niciodată… Să intrăm în eternitate ţinîndu-ne de mînă…”, continuă ea cu ochii pierduţi după mormanul de termopane care se descarcă dintr-o furgonetă. Şi se sărută iar cu Răzvan, cînd aude zbieretul unui moşulică în halat şi papuci, năvăleşte spre ei cu o cutie de table în mînă şi urlă ca un apucat, „Huo ! Golanilor! Să învăţaţi bine la şcoală mai întîi şi apoi să vă pupaţi! Nu vă e ruşine, guvernul nu vrea să ne mărească punctul de pensie şi voi vă puparisiţi aici ca nişte nesimţiţi de comunişti! Huo! Jos comunismul, ţ-ai dracu de securişti, tot copiii lor o duc mai bine, uite la ei… Huo!Plecaţi de aici! La vîrsta voastră eu mergeam la muncă la Malaxa şi jucam şi şah! Huo!”

Ei îi privesc uimiţi şi se depărtează fără să spună nimic. Răzvan îi face cu mîna ca e cam tra-la-la, Johanna scoate limba, „Dobitocul ăsta îşi închipuie că noi nu ştim nimic de ravagiile făcute de fascismul românesc interbelic, un bou, ce mai… ca toţi babalîcii ăştia!”
 Cei doi tineri se privesc uimiţi şi se depărtează fără să mai adauge nimic. Se ţin de mînă şi atît. Un bărbat voinic îşi pune casca  de protecţie pe cap, ambalează motorul de 500 centimetri cubi şi pleacă în trombă speriind cîinii ce dormeau lîngă o Dacie părăsită unde mai dorm uneori copii străzii. Bine că i-a scos pe cei de la punctul termic, toată iarna au mişunat pe acolo. Acum primarul de sector a pus şi flori, este foarte frumos la ei în cartier. Ce-ar mai fi de spus? Că amîndoi iubesc teatrul la nebunie şi că sentimentele lor nu mai au nevoie de cuvinte. Johannei i s-a recomandat să-şi îmbunătăţească dicţia, Răzvan ar trebui să citească şi cărţi despre arta scenică, nu doar piese de Eugen Ionescu. Ii plac foarte mult piesele lui Eugen Ionescu, toate sunt puţin aiurea! Păi nu-i naşpa şi cool?

- Ce chip tainic ai cînd taci… Îţi stă bine, aerul asta misterios te prinde bine… Ştiu că te gîndeşti numai la mine… nu, nu este nevoie să-mi spui nimic, dragule…
 Şi ea îşi pune vîrful degetelor pe buzele lui. Cu tandreţe. El e fericit că Johanna îl răsfaţă cum nu reuşeşte Silvia, nevasta inginerului agronom de pe scara doi, care cum pune mîna pe el cînd soţul este plecat, îl dezbracă rapid fără prea multe comentarii. Se desprind unul de celălalt ţinîndu-se de mînă. Sunt fericiţi, cine ar putea înţelege ce este prin sufletele lor curate în lumea asta plină de minciuni şi murdării de tot felul.”Poate i-au un zece de lei de la a batrână, îi trece lui prin cap, să mai fac o copie xerox după piesa mea… Nu strică niciodată să ai copie în plus… Nu ştii de unde poate sare iepurele succesului… Cui nu i-ar place să i se joace o piesă la Paris !”, surîde el înduioşat la acest gînd.
Johanna tresare şi-l strînge mai tare de mînă.

- Draga mea, şi o să avem şi noi într-o bună zi, colţişorul nostru unde o să ne iubim pînă la moarte…, oftează Răzvan, cu gîndul că iar trebuie s-o imbrobodească în vreo dimineaţă pe bunica lui să meargă la film că biletele sunt mai ieftine. Bunicii îi plac filmele văzute la cinematograf, lui Răzvan îi place de Johanna cînd se duce la baie şi el o priveşte cu drag fumînd pe marginea patului şi schimbînd o casetă cu Madeleine Peyroux cu alta cu Joe Cocker. Ii place mult Cocker, şi Phil Collins, chiar ştiu să cînte ca lumea. De Santana sau Jimmy Hendrix ce să mai vorbim, chitara cîntă singură. Şi-ar dori şi el un Gibson, dar de unde bani? Măcar de ar cîştiga concursul ăsta de dramaturgie din Franţa, şi tot ar fi ceva. O să trimită cîte o piesă şi la Berlin şi la Praga, sunt concursuri din astea pentru debutanţi peste tot. Europa are bani, dă-i dracului, noi nu ştim cum să-i aducem în România. Măcar de-ar termina şi cu şcoala asta, înveţi numai tîmpenii care nu-ţi folosesc la nimic.

-Dragostea o să rămînă pentru mine un mister de nedezlegat…, adaugă ea acum în timp ce se îndreaptă spre staţia de troleibuz. Bine spunea şi profesorul Botez că amorul este ca o piesă de teatru. El n-o contrazice şi o mîngîie iar cu duioşie pe părul ei cel lung. Lung, lung, dar s-a coafat, altfel nu ar sta cu rotunjoarele creţe pe la capete. Ce drăguţă e şi fata asta care-l iubeşte cu atîta devotament. „Doamne, cu supriză  mi-ar face ăia de la Teatrul Naţional dacă mi-ar accepta şi mie măcar o piesă într-un act… I-aş lua faţa lui Răzvan… Să moară de ciudă şi Adela şi Cristina şi Corina şi Marian care-i trage degeaba clopotele… Am să mă răzbun pe toţi ăştia care mă conisderă doar o fată „mişto”. Nişte ofticoşi şi ofticoase mai ales, parcă ea nu simte cum toate muierile sunt cu ochii după Răzvan „al meu”.

- Iubitule, spune-mi că tot ce simt eu simţi şi tu…
- Da, pusi, mă tem că suntem într-o armonie deplină…
- Nimic nu poate fi mai presus decît noi şi sentimentele noastre pe scena acestei lumi…
Şi ei îi vine să plîngă de bucurie, unde să mai încapă atîta fericire într-un singur trup? Chiar şi bine făcut. Se sărută iar, uitînd de lumea din jur şi ignorînd că iese lumea din schimbul doi de la fabrica de confecţii şi piese auto „Western Eagle” deschisă de un chinez venit din Rusia. Dragostea lor pare de nezdruncinat. Cîţiva bărbaţi fluieră după ei, femeile îşi dau coate, „Uite, fă, şi la ăştia ce i-a apucat…”, „Ete na, ai vrea si tu… ce te hlizesti ca o proastă, nu vezi că-s travestiţi… Numai ăştia se pupă aşa cu foc !”
Celor doi nici că le lasă cu gîndul la teatru şi iubirea lor.
„Ah, măcar o piesă să iasă cîştigătoare…O iau şi pe Johanna cu mine la Paris!, în timp ce şi ea visează să joace într-o piesă a lui Răzvan, în fond de aia i-a subtilizat piesele şi le-a trimis pe numele ei la mai multe concursuri. Ca să crească şansele de cîştig „ale lor”, ce dacă e piesa lui, dacă nu era ea, nu scria nimic prostul ăsta care, uite, şi acum, cînd o strînge în braţe este cu ochii după te miri ce paţachine. Tare iubeşte ea teatrul. Şi Răzvan la fel, imposibil să nu reuşească. Doar împreună au crescut, împreună o să fie şi în teatru. Imposibil să fie altfel.
„Ah, să joc şi eu într-o piesă… O scenetă măcar… Un monolog… Chiar o secvenţă fără cuvinte, ce n-aş da… un rol micuţ de figurantă, să-i aduc o haină sau o cafea lui Caramitru…”, orice, doar să joace şi ea pe o scenă. Marele ei vis: să devină actriţă. Marele lui vis: să devină dramaturg, dramaturg celebru. Ca Arthur Miller sau Ibsen sau Paul Everac, prietenul tatălui lui Răzvan. O să se răzbune el pe toţi ăştia care i-au băgat beţe-n roate. Şi o priveşte cu căldură pe Johanna, n-o să-şi mai piardă el timpul cu toate gîsculiţele astea care vor să ajungă actriţe. Şi Johanna îl priveşte cu admiraţie pe Răzvan, troleibuzul se apropie, se vor despărţi iar, pînă mîine, „Am impresia că nătărăul ăsta chiar nu mă ia în serios, reflectează ea, cum să nu-i treacă prin cap că pentru ea teatrul e totul şi nu bicepşii ăştia pe care-i arată tutoror cu ostentaţie, se crede Nikita Mihalkov şi Johnny Depp, ce mai, deopotrivă!”

Lumea se repede la troleibuz ca să ocupe locuri. Pînă în centru este mult de mers şi ce să faci dacă ar fi să stai în picioare. Aşa, aşezat, i-au venit în cap ideile pentru toate piesele.
Iubitule… pupici!
Iubito…, te pup şi eu!

Mare chestie şi cu pupatul ăsta, schimb de microbi, ce mai. Federaţia germană de fotbal a interzis jucătorilor să mai dea mîna cu fotbaliştii din alte ţări. Nemţii tot nemţi, Johanna i-a spus chestia asta lui Răzvan, dar el a dat din umeri. Aşa e el, şi apoi se pare că se şi iubesc. Dumnezeu mai ştie cum vine şi cu teatrul. Restul e mai simplu. Și vine de la sine. Poate o lua măcar unul din ei Premiul Nobel. Dacă nu penru literatură, măcar pentru pace!