De Dragobete am sărbătorit dragostea românește! Am oferit scrisori de dragoste tuturor cititorilor care au fost în Bastilia Librarium și ne-am bucurat împreună de cele mai sincere sentimente. Nu ne credeți? Ba ați face bine să da: drept dovadă ne stau fotografiile!

de Răzvan Voncu

Cum să pictezi un mort a fost cel de-al patrulea roman al autoarei engleze Sarah Hall (n. 1974) şi, totodată, cel mai reuşit. Deoarece, chiar dacă temele sunt aceleaşi din romanele anterioare – dragostea, sexul, arta, căderile psihologice –, de data aceasta ele sunt îmbinate într-o structură polifonică, subsumate unei viziuni mai înalte despre condiţia artistului şi omului contemporan.

Romanul este construit foarte inteligent, prin îmbinarea a trei poveşti. Mai întâi, avem de-a face cu Italia anilor ’60, în care un pictor pe moarte, Giorgio, îşi revizitează amintirile şi traseul, mai mult cel uman decât cel artistic, în timp ce se pregăteşte să picteze pentru ultima oară tema sa obsesivă: o natură moartă cu sticle goale. Pictorul italian este, la rândul lui, modelul şi corespondentul ocazional al unui alt pictor englez, Peter Caldicutt, care, treizeci de ani mai târziu, se va trezi prins în capcana peisajului din Cumberland, care constituia tema lui predlectă. La rândul ei, fiica acestuia, Susan, de profesie curator, se luptă cu moartea subită a fratelui ei geamăn, Danny.

Trei poveşti-limită, ţesute împreună de acelaşi fir: pictura. Şi de cealaltă faţă a ei: obsesia. Obsesia care îl împinge pe Giorgio, din prim-planul artei italiene, în postura de maestru ciudat, retras într-un sătuc uitat de lume, şi care îl împinge pe Caldicutt să se aventureze într-un peisaj periculos, în care îşi va găsi în cele din urmă sfârşitul, se va transforma, pentru Susan într-un soi de blestem. Sub apăsarea blestemului, ea va proceda invers decât tatăl său sau decât pictorul italian. În timp ce aceştia doi se apără de moarte refugiindu-se în amintire – rememorând-şi, cum spuneam, tinereţea şi viaţa sufletească, izbânzile şi căderile –, Susan va alege traseul invers: se va scufunda în refugiile triviale ale lumii moderne. Sexul, excesul, viaţa trepidantă din metropola mondială care este Londra sunt paleative pentru alinarea golului sufletesc. Nu ştim dacă arta a reprezentat cu adevărat o compensaţie pentru Giorgio, dar e sigur că el a izbândit mai mult decât Peter, care nu devine un pictor la fel de faimos, şi decât Susan, care, neavând acces la misterul creaţiei, rămâne la porţile artei, ca organizator de expoziţii. Morala pare a fi aceea că arta poate da mai mult echilibru decât absenţa ei.

Romanul este emoţionant nu numai prin răceala şi minuţiozitatea cu care Sarah Hall se „strecoară” în conştiinţele celor trei personaje aflate în situaţii-limită, ci şi prin împletirea dintre viaţă şi artă, dintre cotidian şi frumos. Arta nu poate vindeca Răul, nici măcar pe cel sufletesc, însă ea face posibilă traversarea momentelor de gol şi de abandon ale fiecăruia din noi.

Sarah Hall a reuşit, în Cum să pictezi un mort, un roman de excepţie despre condiţia umană şi despre raportul dintre viaţă şi artă. Teme eterne, dar care primesc în romanul autoarei engleze o nouă interpretare, de mare efect.

de Bedros Horasangian

Gingaș subiect. Delicată ocupație. Cu rezultante incerte. Mai ales pentru o națiune unde ambele organe sexuale sunt de gen feminin. Greu de reprodus ce aud eu zilnic, pe stradă, in autobuz sau la vreo cumpăratură. Dovada virilității noastre erotico-sexuale este prezentă la tot pasul. Nu știu în ce măsură statisticile și cercetările științifice confirmă această neînfrînată potență, dar la nivel retoric stăm bine. Ar fi trebuit să completez imediat cu una dintre strigările cele mai des uzitate, dar mărturisesc că o anume jenă mă obligă să renunț. Poate vă dezamăgesc, îmi cer scuze. Dar am început să fac un fel de urticarie la acest exces de virilitate retorică.

Și ce au toate astea cu iubirea? Ați putea întreba imediat. Corect. Au și n-au. Pentru că ceea ce numim îndeobsște iubire e ceva ce nu există. Chiar așa? Chiar așa. Ca și sufletul, iubirea e ceva imponderabil. Metafizic – înaintea fizicului, ar fi pre grecește – și fără contur. O seamă de factori și stări, o sumedenie de contexte exterioare nouă și altele ce se aștern, consumă și epuizează înlăntrul nostru alcătuiesc ceva inform și deseori intens. Mama, o iubesc pe marcela? Ei, asta e acum, găsește pe altă marcela; asta e măritată. Exemplele se pot multiplica la infinit. După voia și nevoia fiecăruia. Nu are legătură neapărat cu vîrsta, cu studiile, cu situația matrimonială, cu cea financiară. Cînd e să apară starea asta numită dragoste /iubire ( sexualitatea este doar o parte a ei) e de bine. Cred eu. Chiar dacă de multe ori poveștile de dragoste se termină prost. Sau într-o căsnicie. Sau în ce vreți dvs. Marile iubiri, cele în absolut, au fost triste. Că e vorba de Romeo și Julieta, de Tristan și Isolda, de Mme Bovary sau Ana Karenina. Aia care s-a aruncat, Doamne ferește, înaintea trenului. Săraca. putea să divorțeze, ce naiba. Să te omori din dragoste pentru un bărbat, nu se face. Iar se poate exemplifica fără să ne putem opri din contabilazarea istoriilor terminate prost. Sigur că sunt frumoase poveștile de dragoste care s-au terminat cu bine. Mai ales în filme. Că au fost produse la Hollywood sau de Mosfilm -  cei mai coptuți în ani ca mine știu bine peliculele rusești la care lăcriman cu toții ca la faimosul Love story, Anonimul venețian sau la Un bărbat și o femeie. Fum, amintiri, nostalgii, amăgiri ale memoriei.

 Bun – ce să spunem despre iubire ca să nu devenim ridicoli? Sau să conturăm zimbete acre ale unor juni care vad poveștile astea doar prin prisma dacă i-a tras-o sau nu. Eroinei din film, din carte, colegei de clasă sau de serviciu. Am tot citit în ultimii ani fel de fel de cărți, unele remarcabile, în care limbajul licențios face ravagii. Devin sentimentele mai intense sau emoțiile mai variate la utilizarea unui astfel de limbaj? Nu știu. Mă abțin să dau un răspuns ferm și concis. In poveștile astea care pun în joc și ceea ce numim iubire suntem cu totul singuri. Sfaturile și sugestiile nu pot face mare lucru. Dacă protejarea actului sexual este o treabă de igienă și reclamele pentru prezervative sunt chiar foarte haioase, cind este vorbe despre iubire devenim neputincioși. fiecare face ce vrea și simte cum poate. Restul e vorbărie. Eventual literatură.

Altfel, atenție la zăpada înghețată. Alunecă al naibii de tot. De nu-ți mai trebuie nimic.

Să fim zi de zi mai buni și altruiști – imposibil, trebuie să fie Crăciunul! Să fim zi de zi mai atenți cu mamele și femeile din viața noastră – imposibil, trebuie să fie luna martie pentru asta! Să fim zi de zi mai înțelegători cu copiii – imposibil, trebuie să fie 1 iunie! Și pentru că și dragostea trebuie sărbătorită din când în când, așteptăm cu nesaț, an după an, luna februarie. Fie că e 14, fie că e 24, avem motiv să sărbătorim iubirea – deși ar trebui să facem asta zilnic.
 
Și pentru că avem un prilej în plus, pentru că suntem, fără să vrem, printre cei care caută prilej de a sărbători iubirea (chiar dacă nu numai o singură zi pe an, și ținem să subliniem asta), vă provocăm cu un concurs. Scrieți-ne sau povestiți-ne într-un comentariu la acest articol cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care ați făcut-o sau care vi s-a făcut. Vă vom premia cu cărți în valoare de 200 lei de pe litera.ro, cărți pe care vi le veți alege voi. Câștigătorul îl numim prin tragere la sorți pe 24 februarie – când altcândva dacă nu chiar în ziua de Dragobete?  
 
 Așadar, să respectăm vorba cântecului (dacă nu tot timpul, măcar în această lună): Love is in the air…

Sursa imaginii

de Răzvan Voncu

Palma (2008) este cel de-al patrulea roman al multi-premiatului autor australian Christos Tsiolkas, cunoscut atât pentru scrierile sale în proză, cât şi pentru piesele sale de teatru de mare succes, dintre care unele au şi fost ecranizate. De altfel, şi romanul Palma a cunoscut o adaptare pentru televiziune în opt episoade, care s-a bucurat, la rândul ei, de o receptare favorabilă din partea publicului şi a criticii.

Tsiolkas nu este un simplu povestitor şi nici un autor pentru care partea formală a literaturii să anihileze problematica umană. Ca eseist, de altfel, autorul australian nu se sfieşte să discute deschis chestiuni spinoase ce ţin de cultura şi societatea noastră actuală, de codurile noastre culturale, volumul său Dead Europe (2005) generând controverse dintre cele mai virulente.

Palma nu se abate, prin urmare, de la obiceiul autorului de a crea intrigi şi universuri ficţionale în care sunt dezbătute probleme umane. Chiar dacă totul porneşte de la o simplă palmă pe care un adult, Harry, i-o trage copilului Hugo. Romanul se deschide, ca o serie întreagă de matrioşe, căci, de la indignarea iniţială – şi atât de corectă politic – că un adult a plămuit un copil, intrăm pe rând într-o spirală tot mai abruptă a posibilelor dileme şi conflicte morale. Căci Hugo, copilul pălmuit, nu este un copil obişnuit, ci unul neglijat educaţional de către părinţi: înţelegem, astfel, că aceştia sunt, de fapt, la fel de vinovaţi ca Harry, pălmuitorul, căci o educaţie obişnuită l-ar fi dezvăţat pe Hugo de apucături care îl aduc în conflict cu lumea adulţilor. Iar Hugo nici nu e un mieluşel: unul dintre motivele subconştiente pentru care Harry îl pălmuieşte este că Hugo, copil cu comportament social predispus la agresivitate, îl ameninţase pe fiul său Rocco.

Însă tocmai când ni se părea că suntem pe cale să răsturnăm balanţa coectitudinii politice, absolvindu-l pe Harry de culpa de a fi pălmuit (nici măcar foarte tare) un copil, aflăm că nici Harry nu este moralitatea întruchipată. Om de afaceri de succes, cu o etică deloc caritabilă, el este un soţ adulterin. Palma pe care i-o aplică micului Hugo nu este o reacţie excesivă de apărare a propriei familii, ci un gest de spălare a conştiinţei.
Celelalte personaje ale romanului, participante la picnicul în care se produce mica agresiune asupra lui Hugo, sunt la rândul lor antrenate într-o dezbatere morală, pe teme ca:  ipocrizia, disciplina, limitele educaţiei, corectitudinea politică ş.a.m.d. Toate, îmbinându-se într-o mare temă, care este cea a relaţiilor interumane, într-o societate multiplu fracturată, care, în plus – să nu uităm că suntem în Australia – este şi multiculturală, de unde ciocnirea de coduri şi comportamente.

Palma este un roman cu atât mai interesant, cu cât tehnica narativă a autorului este mai ingenioasă. În fapt, trama romanului este narată de opt personaje, fiecare cu capitolul său, redactat la persoana a III-a. De la studenţi la pensionari, aceste personaje (patru masculine şi patru feminine) sunt semnificative pentru fracturile dintre straturile şi grupurile sociale din ziua de azi.

Un roman de maturitate, al unui autor pentru care rostul literaturii este acela de a pune în faţa cititorului problemele morale şi culturale ale lumii contemporane. Impecabil scris, el prilejuieşte o lectură captivantă şi, în egală măsură, îmbiind la reflecţie.

PS: În curand, la Litera.