Așa cum bine știți deja, în perioada 23-27 noiembrie, are loc Târgul de Carte Gaudeamus. Profităm de ocazie și vă  invităm la standul nostru din Pavilion Central, Romexpo, cu numeroase surprize, titluri noi și evenimente interesante.   
 
În colecția de ghiduri turistice vizuale Top Zece, Litera lansează vineri, 25 noiembrie, ora 15:00, cartea Top Zece București. La eveniment vor fi prezenți Sorin Oprescu, primarul general al capitalei, Tudor Toma, secretar general al Primăriei Municipiului Bucuresti și Flavia Voinea, redactor-șef București Fm. În aceeași zi, de la ora 17:00, are loc lansarea celui mai complex atlas al Pământurilor Sfinte realizat până în prezent -€“ Biblica, în prezența lui Adrian Cioroianu, istoric, Bedros Horasangian, scriitor și Rafael Udriște, realizator și prezentator TV.

Sâmbătă, 26 noiembrie, de la ora 12:00, vom lansa volumul Zece zile sub văl. La eveniment vor fi prezenți Daniela Zeca Buzura (autor), Luca Niculescu și Cristian Tabără, realizatori și prezentatori TV. La ora 14:00, în colecția de literaturムPremium lansăm cartea Clopotele de Richard Harvell alături de Maia Morgenstern, Elisabeta Lăsconi, Bedros Horasangian și Ovidiu Șimonca, critici literari. La ora 17:00 are loc lansarea cărții Pasiune de Lauren Kate, din colecția de literatură pentru adolescenți. Vom retrezi interesul tinerilor pentru lectură și cărți bune alături de Măriuca Mihăilescu, realizator și prezentator tv și membrii Lala Band.

Duminică, 27 noiembrie, Litera reînvie universul frumos al copilăriei prin trei lansări adresate copiilor.  De la ora 12:00 vom asista la punerea în scenă a acțiunii din cartea Aventurile spiridușului Valentin de către copiii din trupa de teatru coordonată de Daniela Nane. De la ora 14:00 vom redescoperi alături de Monica Davidescu lumea circului la lansarea cărții Circul Bambini, iar de la ora 16:00 ne vom pregăti pentru sărbătorile de iarnă la lansarea cărții Moș Crăciun pribeag sosește. Vom citi poezii împreună cu Raluca Moianu și vom asculta colindele corului Bravissimo.
 
 Vă așteptăm!

Autorul, John Katzenbach, este un scriitor american contemporan, autor de thrillere şi de romane de suspans. Fiul lui Nicholas Katzenbach, fost procuror general al Statelor Unite ale Americii, romancierul a studiat la Phillips Exeter Academy şi la Bard College. A lucrat ca reporter pe lângă mai multe tribunale penale, pentru ziarele Miami Herald şi Miami News, şi a fost editorialist la revista Tropic, suplimentul de duminică al cotidianului Miami Herald. Este căsătorit, are doi copii şi locuieşte în Massachusetts.
 Romanele lui John Katzenbach, inspirate din experienţa sa de reporter pe lângă instanţele penale, s-au bucurat de un deosebit succes, două dintre ele fiind nominalizate la Premiul Edgar, acordat de Mystery Writers of America. Trei dintre cărţile sale au fost ecranizate, iar altele sunt în curs de ecranizare.

 Adrian s-a folosit de pistol ca să facă un gest spre interiorul casei, aratându-i inutil agresorului sexual direcţia în care să se mişte. Greutatea armei părea să fluctueze – acum era uşoară, aproape aeriană, pentru ca un moment mai târziu să devină de fier, grea ca o nicovală. A încercat să treacă forţat în revistă o listă de priorităţi: ÎNCĂRCĂTORUL E PLIN ŞI INTRODUS CORECT? Bifat. GLONŢ PE ŢEAVĂ? Bifat. PIEDICA DE SIGURANŢĂ ESTE RIDICATĂ? BIFAT. AI DEGETUL PE TRĂGACI? Bifat. EŞTI PREGĂTIT Să TRAGI?
 Se îndoia că era în stare de asta, în ciuda amenintărilor lansate şi a răului pe care Mark Wolfe era dispus, în mod neîndoielnic, să-l facă unor copii nevinovaţi. A auzit şoapta lui Brian la ureche: „Dacă îl împuşti, vei fi arestat, şi nu va mai rămâne nimeni care să o caute pe Jennifer, iar ea va dispărea pe vecie”.
 Argumentul de avocat cu simţ practic venea din partea fratelui său. Tonul nonşalant era al fratelui său. Însă ştia că Brian nu era cu el în acele momente. „Sunt pe cont propriu“, şi-a zis el. Apoi s-a contrazis: „Ba nu, nu sunt”. Lupta cu propria derută.
 Adrian s-a uitat la neruşinarea cu care individul părea să se furiseze înapoi în camera de zi. S-a simţit aproape copleşit, fiindcă se găsea în prezenţa unui bărbat care se sinchisea atât de puţin de impactul pe care îl aveau poftele lui. Oamenii de rând analizează consecinţele. Cei de teapa lui Wolfe nu fac asta. Ei gândesc doar în funcţie de propriile nevoi.
 Pistolul cu calibrul de 9 mm a părut brusc rece la atingere, apoi, în următoarea clipă, fierbinte ca un fier înroşit, ,,scos dintr-un cuptor de călire”. A sporit strânsoarea pe patul lui. „Dat poate că şi eu sunt la fel.” La fiecare pas făcut, a continuat să-şi ţina predică.
Bărbatul avea întipărit pe faţă un rânjet, care pentru Adrian era semnul unei boli pe care doar şi-o putea imagina. Cel puţin boala sa avea un nume şi un diagnostic şi un tipar de nebunie şi dezintegrare uşor de cunoscut. Însă pornirile lui Mark Wolfe păreau să aparţină altui tărâm, unul asupra căruia medicina nu avea putere, fiind înlocuită de ceva mult mai întunecat.
 A avut ciudatul gând că amândoi erau condamnaţi – dar în moduri diferite.
 – Gata, bătrâne, a zis Wolfe cu o familiaritate încărcata de dispreţ. Nu mai flutura atâta pistolul şi spune-mi ce vrei să ştii.
 A intrat în camera de zi. Aproape nimic din glasul lui nu sugera că s-ar fi simţit cumplit de ameninţat de Adrian, în ciuda pistolului pe care acesta îl mişca prin aer între ei.
 – Înainte de toate, vreau laptopul.
 Adrian a ezitat.
 – Este important, nu-i aşa?
 Wolfe a zâmbit.
 – Dacă nu ai cunoaşte răspunsul la întrebarea asta, nu ai fi aici, cu pistolul în mână.
 Prin spatele lui, rose a intrat în încăpere. Avea în mână o cârpă de spălat vase şi, când l-a văzut pe Adrian, a zâmbit.
 – A, uite, Mark, s-a întors prietenul tâu, a spus ea entuziasmată.
 Wolfe a rămas cu ochii la Adrian.
 – Totul e în regulă, mamă, a spus el rar. Bunul meu prieten, profesorul, a venit din nou în vizită. A adus înapoi computerul tău.
 Rose nu văzuse pistolul lui Adrian sau poate pur şi simplu nu înţelegea de ce acesta îl ţinea în mână ori poate nici măcar nu ştia ce era, pentru că nu a făcut nicio remarcă despre el.
– O să ne uităm din nou la show-urile noastre? a întrebat ea.
 – Da, mama. Cred că de aceea a venit profesorul.Vrea să se uite cu noi la televizor. Acum poţi începe să tricotezi.
 Rose a zâmbit şi s-a dus spre fotoliul ei. După câteva secunde, stătea aşezată comod şi, imediat după aceea, din fundal s-a auzit clinchetul andrelelor.
 – Nu-i arăt şi ei chestiile mele personale, a spus Wolfe. Cu toate că nu le-ar pricepe. O trimit la culcare după ce mă conectez.
 „Mişcător”, s-a gândit Adrian.” Îşi ascunde de mama pofta bolnavă de pornografie. Ce fiu de treabă!…” (…)

 (…) – A răpit-o cineva pe această Jennifer?
 – Da.
 – De pe-aici?
 – Da. Din faţa casei mele.
 – Şi spui că eu o cunosc? Mi se pare absurd. Nu mă lasă nimeni să mă apropii de puştoaice de vârsta asta.
 – Nu ştii cum anume o cunoşti, dar o cunoşti. Ai o legătură cu ea.
 – Nu are niciun sens ce spui, profesore.
 – Ba da. Dar nu-ţi dai tu seama. Deocamdată.
 Wolfe a încuviinţat din cap. Cumva totul părea logic.
 – Şi poliţiştii…?
 – Ei caută. Dar nu ştiu unde să caute.
 Wolfe părea frustrat şi puţin tulburat.
 – Şi crezi că e pe-aici pe undeva?
 A arătat spre laptop.
 Adrian a confirmat cu o mişcare.
 – E singurul loc în care există o oarecare şansă de a o găsi. Dacă cineva a răpit-o pe Jennifer ca să o folosească şi apoi să o ucidă, nu există nicio şansă. Dacă a răpit-o pentru a face ceva… probabil … bani… înainte de a renunţa la ea, atunci…
 – Profesore, dacă fata asta joacă în filme porno, pozează pentru scene cu sex ori e băgată în industria asta, la naiba, nu există posibilitatea să stăm, pur şi simplu, aici să dăm de ea. E ca un ac în carul cu fân. Sunt milioane de site-uri, cu milioane de fete, specializate în tot ce-ţi trece prin minte. Se oferă să facă orice. Tot ce există sub soare găseşti pe-aici pe undeva. Serios, nu există nicio şansă.
 – Ea, sigur, nu s-a oferit, domnule Wolfe. Nu ar face aşa ceva.
 Rămas cu gura uşor deschisă, Wolfe a ezitat. Apoi a încuviinţat din cap.
 – Asta reduce căutările, a recunoscut el.
 Adrian s-a uitat în jur, la micuţa camera de zi, de parcă ar fi căutat o voce care să-l îndrume, dar încerca să decidă ce să spună, fără să dezvăluie prea mult. Iar când a vorbit, a făcut-o cu glas scăzut, dar aprig:
 – Am înţeles.
 S-a uitat printre gene la agresorul sexual, fixându-l cu privirea. L-a auzit pe Brian cum îl încuraja din fundal.
 – Deci, trebuie să te uiţi la fotografii. E singurul lucru ce-ţi vine la îndemână, adevărat, domnule Wolfe? Fotografiile nu sunt chiar acelaşi lucru cu realitatea, dar DEOCAMDATĂ sunt un înlocuitor acceptabil, corect? Şi apoi permiţi imaginaţiei să preia controlul. Asta te ajută să controlezi lucrurile, nu-i aşa, Domnule Wolfe? Pentru că trebuie să câştigi timp. Nu poţi agunje din nou la închisoare, mai ales acum, când mama ta are nevoie de tine. Însă marea poftă este încă acolo, nu? Nu ai cum să ascunzi asta. Aşadar, trebuie să ai o compensaţie. Pentru că acele pofte şi dorinţe nu vor să dispară, adevărat? Şi asta îţi oferă computerul. O posibilitate de a fantaza şi de a specula, ca să echilibrezi situaţia, până când se va schimba ceva din viaţă şi te vei putea întoarce din cauza asta, pentru că te duci la slujbă, mergi la terapeut şi crezi că l-ai păcălit de tot, nu? Pentru că ţi-ai dat seama că este foarte curios în legătură cu acest sex întunecat, şi tu îl poţi ademeni unde vrei. Aici e vorba despre control, nu, domnule Wolfe? Acum îţi trebuie aceste lucruri din viaţa ta sub control şi aştepti momentul potrivit când vei putea face ceea ce vrei mai mult decât orice altceva.
 Adrian a făcut o pauză . „Sileşte-l să îţi arate!” Brian era neiertător şi stătea alături de el.
 – Deschide unul dintre acele fişiere personale, i-a cerut Adrian.
 A ridicat din nou pistolul. Dar de data aceasta a părut stăpân pe el şi hotărât să-l folosească la nevoie. Probabil că Wolfe simţise acelaşi lucru.
 A dat să riposteze, dar nu a reuşit decât să-i arunce lui Adrian o privire supusă.
 Wolfe s-a uitat scurt la laptop, apoi la televizor. A tastat ceva. Pe ecran a apărut imediat fotografia unei fete mici – probabil de vreo unsprezece ani. Era goală şi se uita sfioasă, deşi vroia să dea impresia că lansează o invitaţie cu o privire de cunoscătoare, expresie ce ar fi putut părea de profesionistă pe faţa unei femei de două ori mai vârstnică decât ea.
 Wolfe a expirat hârâit.
 – Crezi că mă cunoşti, profesore, nu?
 – Te ştiu îndeajuns. Să-ţi dai seama că este aşa.
 A tăcut o clipă.
 – Există unele locuri, a spus el încet, care satisfac pofte NEOBIŞNUITE. Locuri foarte adânci. Nu cred că vrei să pătrunzi acolo.
 – Ba da, a spus Adrian. Acolo trebuie să fie Jennifer.
 Wolfe a ridicat din umeri.
 – Eşti nebun, a spus el.
 – Da, e adevărat, i-a răspuns el. Poate că asta e un lucru bun.
 – Profesore, dacă fata asta a fost rapită, şi chiar dacă e pe aici, pe undeva, a zis el şi a făcut un semn către laptop, ai face mai bine să o consideri moartă. Pentru că asta se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.
 – Toţi murim, mai devreme sau mai târziu, i-a răspuns Adrian. Tu. Eu. Mama ta. Toţi murim odată şi odată. Dar vremea lui Jennifer nu a sosit. Nu încă.
 A spus acest lucru cu o convingere dublată de nimic altceva decât de o speculaţie.
 Wolf a părut atât intrigat, cât şi dderutat – de parcă cele două senzaţii conflictuale ar fi luptat între ele în sinea lui.
 – Şi ce crezi că pot face? a continuat el, deşi întrebarea răsunăse în camera aceea mai toata seara.
 Adrian a simţit mâinile fratelui său pe umeri, strângându-l uşor şi împingându-l în faţă.
 – Uite ce vreau, domnule Wolfe. Vreau să-ţi foloseşti imaginaţia. Tot aşa cum faci când treci pe lângă o curte de şcoala în timpul recreaţiei…
 Wolfe a părut că înţepeneşte.
 – Vreu să te pui în diferite situaţii.Vreau să te gândeşti ce ai face dacă ai avea-o pe Jennifer.Vreau să-mi spui ce ai face cu ea, şi cum, şi unde, şi de ce. Şi mai vreau să îţi imaginezi că ai alături o femeie. O femeie tânără care te iubeşte şi care vrea să te ajute.
 Wolfe asculta cu mare atenţie.
– Şi mai vreau să-ţi imaginezi cum ai putea scoate bani de pe urma lui Jennifer…
– Vrei să…
– Vreau să fii cine eşti, Domnule Wolfe. Chiar mai mult de atât.
– Şi, dacă fac asta, ce primesc în schimb?
Adrian a tăcut şi a rămas pe gânduri. „Da-i ceea ce vrea”, a spus Brian.
 – Dar ce anume? a zis Adrian.
 Wolfe îl urmărea atent.
„Exista un singur lucru. Ceea ce vrea oricine seamăna cu el”, a spus Brian, cu siguranţă în glas.
 „Intimitate”, s-a gândit Adrian.
 – Nu-i VOI SPUNE detectivului Collins ce faci. Şi nu-i voi spune nici de computerul mamei tale. Nu-i voi pomeni absolut nimănui despre el. Şi, după ce mi-o vei găsi pe Jennifer, poţi deveni ce eşti cu adevărat şi poţi aştepta ziua în care vei reuşi să-i prosteşti pe toţi şi nimeni nu-ţi va acorda nicio atenţie.
 Wolfe a zâmbit, încurcat.
 – Profesore, cred că, în cele din urmă, am căzut de acord la preţ.

Profesorul universitar Adrian Thomas este diagnosticat cu demenţă degenerativă care duce la pierderea memoriei, halucinaţii şi moarte. După ce şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării minţii omeneşti, profesorul crede că cel mai bun lucru pe care îl mai poate face este să se sinucidă. Părăsind cabinetul medicului său, Thomas este martorul involuntar al răpirii lui Jennifer Riggins, o adolescentă de şaisprezece ani, care dispare fără urmă într-o furgonetă condusă de o femeie blondă. Dar bătrânul profesor este confuz: a asistat oare la o răpire? Dacă a fost într-adevăr vorba despre o infracţiune, trebuie să acţioneze. Dar cum? Mai poate el să gândească suficient de limpede pentru a găsi fata? Anii de studiu al psihologiei îl mai pot ajuta acum să descifreze tenebrele lumii criminale a pornografiei pe internet?

PUTEA FI VORBA DESPRE SEX.
PUTEA FI VORBA DESPRE CONTROL.
ERA CATEGORIC VORBA DESPRE VIAŢĂ, DAR ŞI DESPRE MOARTE.

(…)Jennifer stătea pe pat, cu ochii strâns închişi pe sub fâşia de material, încercând să-şi imagineze camera ei de acasă. Începuse să revadă în gând lucruri pe care şi le amintea, detaliind cu precizie de desenator fiecare unghi, fiecare formă şi culoare. Jucării. Fotografii. Cărţi. Perne. Afişe. Biroul ei era amplasat într-un anume fel, cuvertura era colorata în roşu, albastru, verde şi violet, modelul consta din nişte pătrate care se îmbinau ca zalele unui lanţ. Pe măsură ce găsea o fotografie făcută la un meci de fotbal, unde ea lovea mingea cu capul. Nu se grăbea, ci analiza fiecare element în parte; nu voia să uite nici cel mai mic lucru. Se delecta cu fiecare amintire – acţiunea şi personajele unei cărţi citite când era mică; dimineaţa de Crăciun, când primise cea dintâi pereche de cercei, pe care şi-i pusese imediat. Era ca şi cum şi-ar fi pictat fără grabă trecutul, cu ochii minţii. Asta o ajuta să-şi aducă aminte că era numărul 4 doar de câteva zile, dar ani buni fusese Jennifer.
Era o bătălie constantă.
Legătura de la ochi, chiar şi atunci când reuşea să furişeze o privire pe dedesubt, ca să mai vadă ceva din închisoarea ei, părea să fie limita existenţei sale…
Şi-a zis: „Am doar şaisprezece ani. Elevă de liceu”(…)

 (…) „Ceasul virginităţii” era doar o mică schimbare de decor. Apărea în colţul opus celui în care se găsea cronometrul obişnuit, ce măsura durata seriei nr. 4, cu roşu, numărând orele de când Jennifer se găsea sub controlul lor…
 …– Mâinile în lături, Numărul 4, a spus el cu răceala…
 A văzut-o cum tremura…
…– Priveşte drept înainte!
 …A dat din cap, semn că se pusese de acord cu ea însăşi.
 Apoi a insistat în străfundurile fiinţei ei: „Orice se va întâmpla nu înseamnă nimic, NU ÎNSEAMNĂ NIMIC… DOAR UN LUCRU ESTE IMPORTANT: SĂ RĂMÂN în VIAŢĂ”…
 Autor publicat în 22 de ţări.

Helene Hegemann s-a născut în 1992 şi trăieşte la Berlin.
 Primul său roman, „Rămăşiţele unui axolotl”, a fost nominalizat în 2010 la premiul celui mai prestigios festival de literatură german, Lit. COLOGNE. Prima să piesă de teatru, „Ariel 15”, a fost pusă în scenă în 2007, iar prinul sau film, torpedo, anunţa că „descoperirea anului” la Hof Film-Festival 2008 a fost lansat în Germania, în vara lui 2009, şi a primit premiul Max Ophuls.
 Binenţeles că a fost o mare catastrofă când te-ai uitat pe fereastra din faţă către partea cealaltă a străzii şi aveai blugii îmbibaţi de urină şi, după trei ore, ai murit. Organismul tău, care, din cauza hemoragiilor interne, a devenit independent, în ochii tăi nefardaţi, a strigat la mine după ajutor. Tu ştii că eu am trecut prin iad pentru că nu ai vrut să vorbeşti cu mine. Tu ştiai că, în clipa în care vei înceta să mai vorbeşti cu mine, îmi voi tăia venele. Când eram copil, am încercat în mod regulat lucrul ăsta, folosindu-mă de lama de ras. Pentru a-ţi arăta într-un fel cât mă sperii. Dintr-odată, ai încetat să mai ai încredere în viaţă. Au căzut definitiv toate lanţurile. Acesta este criteriul morţii. Eu sunt proprietatea ta, tu mă stăpâneşti, eu nu mai am nicio legătură cu tine. Îmi este silă de lume. Se prea poate să te fi ucis în condiţii civilizate. Bărbaţii au vrut să mă violeze. Există părţi de pe corpul meu care sunt inflamate în permanenţă, lumea este un Paradis. Durerea nu există. Trebuie doar să crezi că nu există. Erai în moarte cerebrală. Şi zăceai într-una din cămăşile alea mototolite care ţi se dau în spital, şi nu am avut altă soluţie decât să deconectez un aparat. Oricum, inima ta nu ar fi trebuit să înceteze să mai bată. Ură, cămăşi de culoarea crem din poliester, cu găuri pentru degete, discuţii relaxate despre echipe de volei şi măşti cu sare de mare vreau să zic…
 Ascultă-mă, mamă, voi aplauda toată viaţa rahaturile pe care mi le-ai debitat…
 O maşină masohistă m-a adus la extrem. De când ai murit tu, în dosul uşilor caselor în care locuiesc nu mai pândeşte o neaşteptată violenţă, ci numai o dezamăgire fără margini. Pe scara din metal a locuinţei noastre am văzut embrioni de merlă morţi, care au căzut din cuiburile lor, ca să-i calci tu în picioare. Am învăţat cum să aprind chibriturile, m-am vindecât de încredere şi am început de nevoie să te idolatrizez pe tine şi bucăţile de carne de care tragi cu dinţii. Dacă tu nu ai fi murit, aş fi continuat să zac într-o baltă de sânge, vărsături şi secreţii vaginale. Am ratat cu totul ocazia de a mă bucura de avantajele morţii tale. Am băgat atâţia bani în funeraliile tale şi nu am zis nimic pentru că m-am gândit că e mai autentic aşa, să nu rostesc niciun cuvânt, să am atitudinea meditativă a cuiva care s-a împăcat cu soarta şi să impresonez cu pielea mea albă. GREŞEALĂ. Nu am făcut altceva decât să sufăr. Singura mea armă împotriva temerii că nu mai am mult de trăit e scrisoarea asta. Am stat în faţa unui calorifer proaspăt vopsit şi am aşteptat să se termine totul. (…)
 
Acum stau lângă un obiect nu tocmai substanţial, pe un vas galben de toaletă, plin de vărsături cu nişte firicele roşii înăuntru şi pielea mi-a fost jupuită. Deasura mea este atârnat tricoul meu îmbibat cu sânge. Cineva mi l-a smuls de pe trup şi a făcut prima tăietură de-a lungul coloanei vertebrale, după ce a fixat cuţitul cu grijă pe omoplat. Apoi mi-a fost desprinsă pielea de pe corp. Pielea de pe faţă a rămas. Au rămas şi nişte petice de piele pe oasele mâinii. Mâinile şi picioarele se leagănă, desprinse din încheieturi.
 Sunt o uriaşă enormă şi mă dizolv în mediul din jur. Port această adolescenţa de doi bani în piele, în pielea cuiva din clasele înalte, astfel încât mă scoate în evidenţă, în primul rând în faţa lui Alice, ale cărei contururi fluide se ivesc din ce în ce mai clar din toate colţurile încăperii, până ce dintr-odată îşi face apariţia înaintea mea.
 Şi-a făcut prea multe liftinguri. Îi arunc o privire autentică de martir, observ proporţia dintre solduri şi fund, observ flexibilitatea muşchilor sub rochia din mătase chinezească. Îi văd părul, care îi cade pe faţă şi îi ascunde suferinţele, lipsurile prin care am trecut şi eu. Din cauza faptului că am pierdut foarte mult sânge, întregul meu sistem circular se va nărui în următoarele zece minute. Asta ştiu eu, asta ştie ea şi, în cel mai bun caz, asta ştie şi Dumnezeu.
 – Ochii tai, Mifri, nu i-am văzut niciodată exprimând o astfel de stare. Exprimând relaxare. Cred că tu nu mai pricepi ce se petrece în jurul tău. Dar mai eşti… da, chiar mai eşti în viaţă.
 Eu strig:
 – Ştii ce ai făcut de fapt? Ai orbit, pricepi? Dacă ai fi înaintat în vârstă, ai fi privit înapoi şi ţi-ai fi dat seama că amintirile legate de tinereţea ta fericită sunt legate doar de mine. Sunt legate doar de speranţa că într-o discoteca mare, cu muzică transcendentală, am să-ţi dedic I need you. Şi pe urmă poate te-ai fi gândit că eu, de fapt, nici nu am existat. Eu aş fi fost doar o persoană decăzută, ce nu-şi găseşte locul, prin intermediul căreia ar fi trebuit să înveţi CĂ A TE DĂRUI DUCE LA PIERZANIE, IAR… pierzania nu are nimic de-a face cu dragostea… CI NUMAI CU AUTODISTRUGEREA. Îţi dai seama că acum eşti pe cale de a transcende toate astea?
 – Te urăsc.
 – Eşti o victimă, la fel ca toţi ceilalţi. Este atât de simplu să transformi pe cineva într-o victimă. Te-au închis într-o cameră întunecoasă şi aşa au început suferinţele tale. Chinurile tale au fost sporite metodic şi cu sânge rece. Au trecut prin diferite stadii ale conştiinţei şi, într-o asemenea situaţie de rahat, apare, după cum e şi firesc, o traumă ce umbreşte totul. Cea mai mică atingere implică faptul că observi lucruri care nu există decât în fantezia ta. Ce vezi? Insecte, gândaci, gândaci de bucătărie, care trec peste corpul tău?
 – Îhî.
 – Ai fi gata să-ţi tai o mână doar ca să nu mai înduri asta, nu-i aşa?
 – Ştii cum te uiţi, Alice?
 – Planeta asta este făcută în aşa fel încât nu mai există loc decât pentru victime. Oamenii s-au dezvatat să sufere.
 – Exact ca Dorothy în Vrăjitorul din Oz, când cânta: „Toto, i’ve a feeling we are not in Kansas anymore”.

Ştii, aş vrea să mă scuz pur şi simplu faţă de mine pentru că promisiunile pe care mi le-ai făcut în ultimul timp s-au destrămat în cele patru zări. Tocmai de aceea am început abia acum să ţin un jurnal. Eu cred sincer că vreau să-mi demonstrez ceva cu jurnalul ĂSTA.

 „Nu am curajul să mă gândesc la ziua de maine; de fapt, nu am curajul să mă gândesc la nimic”, iată ce scrie Mifti, o adolescentă de şaisprezece ani, în jurnalul ei. De la moartea mamei, ea trăieşte în Berlin, într-o stare de dezordine din ce în ce mai cumplită. Povestea ei este deprimantă, murdară, halucinantă, căci tânăra pare să-şi ducă existenţa într-o lume paralelă plină de excese sinistre, de droguri administrate până la vomă, de relaţii sexuale instinctive – „dragoste  fără dragoste”, făcută la repezeală, în maşină – şi de violenţă fizică şi de limbaj. La limita între geniu şi nebunie, Mifti filozofează asupra bisexualităţii şi se complace într-o atitudine de copil teribil.

  Dragă Mifti,

 Văd păcatul în rânjetul tău, în forma gurii tale. Tot ceea ce-mi doresc este să te vad zvârcolindu-te în dureri cumplite. O să-mi amintesc numele tău, deşi n-o să ne mai vedem niciodată.
 Nu-mi vine să cred că, odată, ai fost ca toţi ceilalţi. Între timp, nu mai eşti un copil, ci o imagine a diavolului. Eşti un gunoi pe care îl putem mătura din lumea asta numai prin tăcere. Ma rog lui Dumnezeu să-mi vina o idee şi să pot spune ceva frumos despre tine. Dar nu cred că mai e posibil. Eşti o scursură, iubire, eşti o lepră şi sper să-ţi dai seama că zâmbetul tău nu mai e perfect. Încetul cu încetul, lumea trebuie să-şi dea seama că a venit vremea ca tu să dispari. În ochii tăi nu se mai vede niciun fel de sclipire şi creierul tău reacţionează prea încet. Sunt gata să pun pariu că mai dormi şi acum cu degetul în gură, ca un copil mic. Mă topesc la gândul că ţi-aş putea vârî aci un pistol. Mă îmbolnăvesc numai gândindu-ma ce căcături scoţi pe gură. Ai un loc rezervat în Iad. Există acolo un scaun pe care scrie numele tău. Când te priveşti în oglindă, vezi ceea ce văd şi eu? Dacă-i aşa, DE CE, MAMA DRACULUI, TE MAI UIŢI LA MINE?
 
 Mama ta

„Surprinzător de inteligentă, încântător de grotescă şi delicios de elocventă.”

Această carte despre tinereţea fără limite şi fără repere a sedus critica şi a făcut din autoarea ei, ea însăşi o
adolescentă de şaptesprezece ani, nouă stea a literaturii germane.

 (…) Bărbatul trăsese. Împuşcătura reverberase prin numeroase ziduri care îi înconjurau şi glontele lovise casa ei cu un pocnet. Timp de trei sau patru minute după aceea, nu mai auzise nimic. Rămăsese lângă vecin, tremurând din toate încheieturile. El nu o privise. Trăsese piedica puştii. Un cartuş căzuse pe ciment, însă urechile ei asurzite nu percepuseră zgomotul.Vecinul cercetase din ochi zidul.
 – Ticăloşii, spusese el, ţintind în continuare în aceeaşi direcţie.
 Plimbase apoi puşca în stânga şi în dreapta, în aceeaşi poziţie orizontală, pentru a acoperi toată grădina.
 Ea nu ştia cât timp stătuseră acolo împreună, umăr la umăr. Atacatorul plecase. Îşi recăpătase brusc auzul şi primul sunet perceput fusese urletul alarmei. Într-un târziu, bărbatul coborâse puşca şi o întrebase îngrijorat, cu un puternic accent est-european:
 – Eşti bine, draga mea?
 Şi atunci ea izbucnise în plâns.

Deon Meyer, scriitor contemporan, originar din Africa de Sud, a studiat la Potchefstroom University şi şi-a început cariera ca reporter la „Die Volksblad, un cotidian din Bloemfontein. De atunci a fost copywriter, director de creaţie,web manager, s-a ocupat de strategii de internet şi de consultanţă de brand. Deşi a scris prima carte la paisprezece ani, Meyer nu s-a dedicat serios acestei activităţi până la vârsta de treizeci de ani, când a început să publice proză scurtă în revistele sud-africane. În 1994, i-a apărut primul roman, scris în africaans, iar în ianuarie 2008 şi-a părăsit postul de consultant pe probleme de strategie de brend din cadrul BMW Motorrad pentru a se consacra scrisului.
 Trăieşte în Durbanville, Africa de Sud, împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. În afară de familie, mai are câteva pasiuni care îi ocupă tot timpul: motocicletele, muzică, lectură, bucătăria şi regby-ul.

Cărţile lui Deon Meyer sunt apreciate de critica internaţională şi câştigă pe zi ce trece tot mai mulţi adepţi în rândul publicului. Scrise în africaans, ele au fost traduse până în prezent în şaptesprezece limbi şi publicate în douăzeci şi cinci de ţări. De asemenea, au primit premii de peste tot în lume: Premiul Deutsche Krimi, în Germania, premiul ATKV, în Africa de Sud, le Grand Prix de Litterature Policiere şi Le Prix Mystere de la Critique, în Franţa.
 TREISPREZECE ORE se află pe lista celor mai bune cincizeci de cărţi de citit în vara lui 2011, alcătuită de publicaţia britanică THE INDEPENDENT.

EA NU-I POATE LĂSA S-O PRINDĂ,
EI NU O POT LĂSA ÎN VIAŢĂ.

  (…) Fata era întinsă pe burtă, cu capul răsucit spre partea opusă străzii. Părul ei blond era tuns foarte scurt. Pe spinare avea două tăieturi scurte, orizontale, care se prelungeau până spre omoplaţi . Dar nu ele fuseseră cauza morţii, ci rana enormă de pe gât, suficient de adâncă pentru a scoate la iveală esofagul. Faţa şi trunchiul zăceau cufundate în o baltă mare de sânge. Mirosul de moarte se instalase deja, amar precum arama.
 – Iisuse, a mârâit Griessel, simţind cum teama şi repulsia cresc în el şi forţându-se să respire încet şi cât mai firesc, aşa cum îl învăţase doctorul Barkhuizen. Trebuia să se distanţeze, să nu pună nimic la inimă.
 A închis ochii preţ de o clipă. Apoi i-a deschis şi a privit în sus spre copaci. Se străduia să gândească obiectiv, dar tocmai văzuse un mod îngrozitor de a muri. Iar mintea i se învârtea, recreând scena aşa cum se întâmplase, cuţitul care se înălţase strălucitor în aer şi coborâse, tăind adânc în ţesuturi.
S-a ridicat repede, prefăcându-se că se uită în jur. „Echipa la bine şi la rău” părea cufundată într-o dispută, aşa cum îi era obiceiul. A încercat să tragă cu urechea.
Dumnezeule, fata era atât de tânără! Optsprezece, poate nouăsprezece ani.
Cât de nebun poţi fi ca să tai gâtul unui copil în asemenea hal? Cât de pervers!?
S-a forţat să-şi alunge imaginea din minte, concentrându-se asupra faptelor, a implicaţiilor. Fata era albă. Ceea ce mirosea din start a belele. Mass-media avea să stea pe capul lor, urma să reînceapa circul cu aşa-zisele crime scăpate de sub control şi criticile la adresa poliţiei. Asta însemna o presiune uriaşă pe umerii lor, ore nesfârşite de muncă, prea mulţi oameni care aveau să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala, cu toţii încercând însă să-şi acopere spatele, iar el era sătul de toate astea.
 – Am dat de necaz, i-a şoptit lui Vusi.
 – Da, ştiu.
 – Ar fi bine dacă poliţistii în uniformă s-ar retrage în spatele zidului.
 Ndabeni a încuviinţat din cap şi s-a îndreptat spre poliţisti. Le-a cerut să se îndepărteze prin spatele bisericii. N-au fost prea încântaţi, căci vroiau să aiba şi ei parte de ceva acţiune. Dar s-au conformat.
 Vusi s-a întors şi s-a apropiat de Griessei cu carnetul şi pixul în mână.
 – Toate porţile erau încuiate. Există o intrare pentru maşini în partea aceea, lângă birouri, iar intrarea principală e în faţa clădirii bisericii. Presupun că fata a sărit peste grilaj – e singura cale de a pătrunde.Vusi vorbea prea repede. A arătat spre un metis care stătea pe trotuarul de vizavi. Acel individ, James Dylan Fredericks, el a găsit fata. E managerul de zi de la Kaual Health Foods de pe Kloof Street. Susţine că vine aici din Mitchell’s Plan cu autobuzul Golden Arrow şi că de la staţie merge pe jos. Trecea pur şi simplu pe aici şi ceva i-a atras atenţia, aşa că a escaladat zidul, însă, când a văzut sânge, s-a retras şi a sunat la secţia de poliţie din Caledon Square, fiindcă avea numărul salvat în telefon, în caz de urgenţă la magazin.
 Griessel a dat din cap în semn că înţelege. Bănuia că Ndabeni nu se simţea în largul lui în prezenţa sa, de parcă el s-ar fi aflat acolo pentru a-l evalua pe poliţistul de culoare. Trebuia să clarifice lucrurile.
 – O să-i spun lui Fredericks că poate să se duca acasă, ştim cum să dăm de el dacă mai avem nevoie de ceva, a spus Vusi.
 – E în regulă. Ştii, nu e cazul să… Crede-mă, apreciez că vrei să mă pui în temă, dar nu vreau ca tu să… ştii tu…
 Ndabeni l-a atins la braţ, ca şi cum dorea să-l liniştească.
 – E ok, Benny. Sunt dispus să învăţ de la tine…Vusi a tăcut preţ de câteva clipe. Pe urmă a adăugat: Nu vreau s-o dau în bară, Benny. Am lucrat timp de patru ani în Khayelitsha, şi n-am niciun chef să mă întorc acolo. Acesta este primul meu caz cu… o persoană albă, a precizat rostind cuvintele cu multă grijă, de parcă îi era teamă că afirmaţia lui să nu fie interpretată ca având conotaţii rasiste. E o lume cu totul diferită…
 – Aşa e.
 Griessel nu se pricepea la asemenea lucruri şi nu ştiuse niciodată ce vorbe erau potrivite – sau, mai bine zis, corecte din punct de vedere politic.
 Vusi i-a sărit în ajutor.
 – Am căutat un act de identitate în buzunarele şorţului. N-am găsit nimic. Deocamdată, nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm rezultatele autopsiei.
 O pasăre se agita prin copaci, scoţând sunete ascuţite. Doi porumbei au aterizat lângă poliţisti şi au început să ciugulească de pe jos. Griessel a aruncat o privire în jur. În incinta bisericii se afla o singură maşină, un microbuz Toyota parcat pe latura sudică, cu spatele la zidul de cărămidă înalt de doi metri. Pe portieră era scris cu litere roşii, mari de o şchioapă, cuvântul „Aventură”.
 Ndabeni a văzut la ce se uită.
 – Probabil îşi lăsa maşinile aici din motive de securitate, a explicat el arătând spre zidul înalt şi poarta încuiată. Mi se pare că au birourile pe Long Street.
 – S-ar putea.
 Long Street era pentru Cape centrul turismului accesibil, preferat îndeosebi de tineri şi de studenţi veniţi din Europa, Australia şi America, în căutare de aventură şi de posibilităţi de cazare cât mai ieftine.
 Griessel s-a lăsat din nou pe vine, lângă cadavru, dar de data asta în aşa fel încât să nu mai vadă faţa fetei. Nu voia să se mai uite la rana cumplită sau la trăsăturile ei delicate.
 „Doamne, fă să nu fie o străină”, s-a rugat în gând.
 Astfel, lucrurile chiar că aveau să scape de sub control.

 Cu Deon Meyer n-ai cum să dai greş. Ne plac cărţile lui, le aşteptăm cu nerăbdare şi apoi, pur şi simplu, le devorăm.

Parte roman poliţist, parte istorie socială în Africa de Sud postapartheidă – un amestec palpitant, condimentat cu accente de cruzime şi de justiţie în stare brută.

 (…) În biblioteca vilei sale mari de pe Brownlow Street, din Tamboerskloof, Alexandra Barnard a fost sculată din somn brusc de ţipetele ascuţite şi îngrozite ale servitoarei.
 Trăia un moment suprarealist. N-avea nici cea mai vagă idee unde se află, avea o senzaţie ciudată în mădularele amorţite ce refuzau să o asculte, iar mintea îi era la fel de moale şi de inertă ca melasa. Şi-a ridicat capul şi a încercat să-şi concentreze privirea. A văzut-o pe femeia rotofeie care stătea la uşă, cu gura strâmbată într-o schimonoseală pe care a recunoscut-o ca fiind de repulsie. Apoi ţipătul ei i-a pătruns în creier.
 Şi-a dat seama că stătea întinsa pe covorul persan şi s-a întrebat cum de ajunsese acolo. A devenit conştientă de gustul oribil din gură şi de faptul că îşi petrecuse noaptea pe podea, beată moartă, şi a urmărit privirea Sylviei Buys: cineva zace pe jos, lângă fotoliul de piele încăpător aflat vizavi de ea. S-a proptit în braţe, dând să se ridice şi dorindu-şi ca Sylvia să înceteze cu urletele. Nu-şi amintea să fi băut în compania cuiva în noaptea precedentă. Cine putea fi? S-a ridicat în genunchi şi, uitându-se de sus, a avut o perspectivă mai bună asupra siluetei întinse pe covor. Adam, soţul ei. Avea un singur picior încălţat, şi din celălalt îi atârna ciorapul, ca şi cum se pregătea să îl scoată. Purta pantaloni negri şi o cămaşă albă, murdară de ceva negru pe piept.
 Apoi, ca şi cum cineva ar fi focalizat în sfârşit lentilele, a înţeles că Adam era rănit. Pata neagră de pe cămaşă era sânge, şi cămaşa fusese sfâşiată.
 Alexandra şi-a sprijinit braţele de podea pentru a se ridica în picioare. Era derutată, şocată. A zărit pe măsuţa de lemn de alături sticla şi paharul. Degetele au dat peste ceva pe covor, şi s-a uitat în jos. O armă de foc. Pistolul lui Adam. Ce căuta acolo? (…)

 O femeie aleargă pe Lion’s Head. Este tânără, frumoasă, americană. Şi îngrozită, căci este vânată de un animal.
05.37 Inspectorul Benne Griessel este trezit de sunetul telefonului. O femeie a fost ucisă, iar trupul ei zace în stradă.
07.02 Mahmură, Alexa Barnar, o fostă vedetă pop, devenită între timp alcoolică, descoperă pe podea corpul soţului ei, fondator şi director al casei de discuri AfriSound.
Până la ora nouă, cu două crime de rezolvat şi o poftă nebună să bea ceva, Griessiel înţelege că sarcina de a îndruma noua generaţie de poliţisti de la omucideri este ceva mai complicată decât anticipase el. După prânz, cursa de salvare a ţinerei turiste devine disperată şi haotică, iar puţin înainte de 17.30, Greissel este împuşcat drep în inimă.
 O zi destul de normală, TREISPREZECE ORE tipice de investigaţie a unei crime în Cape Town.

 (…) Avea să cumpere de băut. Telefonul suna, mobilul a sunat. S-a întors la maşină. A răspuns fără să se uite pe ecran ca să vada cine îl caută.
 – Griessel, a spus răstit, pe un ton posomorât.
 – Căpitane, aici e Bill Anderson… puteţi vorbi?
 Primul său gând a fost că Rachel fusese din nou rapită.
 – Da, a răspuns.
 – Căpitane, nu ştiu cum să fac chestia asta. Cum poţi mulţumi unui om care ţi-a salvat fiica? Cum poţi mulţumi unui om care şi-a riscat viaţa pentru a salva o fată necunoscută, fiica unui om pe care nici măcar nu l-a întâlnit vreodată? N-am fost niciodată pus într-o asemenea situaţie. Eu şi soţia mea vrem să vă mulţumim. Vă rămânem datori şi stim că nu ne vom putea revanşa niciodată. Avionul nostru pleacă peste două ore spre Africa de Sud. Şi, când ajungem acolo, vreau să va rog să ne acordaţi onoarea de a lua cina cu noi. Ca un mic gest de recunoştinta şi de apreciere. Dar pe moment nu vreau decât să vă mulţumesc.
 – Aaa… eu doar mi-am făcut datoria.
 Nu ştia ce altceva putea spune. Fusese luat prin surprindere, iar capul îi vuia de atâtea gânduri.
 – Nu, domnule, ceea ce AŢI făcut depăşeste CU MUT o sarcină de serviciu. Vă mulţumim din inimă. Eu, soţia mea Jess şi Rachel. Vă dorim tot binele din lume, dumitale şi familiei. Fie ca toate visurile să vi se împlinească.

 A rămas aşezat în maşină, în faţa bancomatului. S-a gândit la vorbele lui Bill Anderson: „Fie ca toate visurile să vi se implineasca…”

 Nominalizat la Premiul Dagger International 2010
La Grand Prix de Litterature Policiere
 Autor publicat în 21 de ţări.

Dean Ray Koontz (născut în 1945, în Everest, Pennsylvania), este un prolific autor american, cunoscut mai ales pentru romanele sale de suspans, în care combină adesea şi elemente de horror, science fiction, mister şi satiră. După o copilărie plină de privaţiuni şi de abuzuri din partea tatălui său, a absolvit Shippensburg University of Pennsylvania şi a predat o vreme ca profesor de limba engleză. În 1970, Koontz a început să publice literatură hottor, de cele mai multe ori sub pseudonim, iar în 1980 a dobândit consacrarea cu romanul WHISPERS, vândut în peste un million de exemplare. După DEMON SEED, adevăratul sau bestseller, vândut în peste două millioane de exemplare într-un singur an, tot mai multe dintre cărţile lui au intrat în topul  New York Times şi celor mai bine vândute cărţi, douăzeci şi patru dintre ele ocupând chiar prima poziţie. Romanele lui Koontz au fost publicate în treizeci şi opt de limbi şi vândute în peste patru sute de milioane de exemplare.
 Koontz trăieşte în sudul Californiei, împreună cu soţia să Gerda, Golden retrieverul, Anna şi spiritul nemuritor al bătrânului retriever Trixie.
Koontz este un maestru al intrigii şi al cuvintelor. Un thriller ameţitor,Koontz captează atenţia ca nimeni altul.

#1 BESTSELLER NEW YORK TIMES

AUTOR PUBLICAT în 38 DE ŢĂRI.

 (…) Când m-am trezit din nou la 1:22, Penny dormea lângă mine, iar patul lui Milo era tot gol.
 Am fost brusc conştient de spiralele şi de pulsaţiile de lumină albastră combinată cu roşu de dincolo de uşa deschisă, ca şi cum cineva ar fi parcat o maşină de poliţie lângă cabană.
 Când am intrat în cameră, am descoperit că tavanul devenise un ecran de proiecţie pe care se plimbau structuri mult mai complexe decât cele pe care le văzusem pe monitor în vizita mea anterioară.
 Versiuni bidimensionale ale imaginilor rulau ca un film pe ecran. Un cablu ducea de la computer la un dispozitiv ca o oliţă de noapte care le proiecta apoi 3D pe tavan.
 Milo stătea pe podea, într-o încrengătură de chestii ciudate, holbându-se la tavan.
 O mişcare îmi atrase atenţia spre canapea. Lassie era acolo, întinsa pe spate, uitându-se şi ea pe tavan, mişcându-şi labele de parcă ar fi alergat pe o pajişte. Nu părea nervoasă, ci mai degrabă în extaz.
 M-am aşezat pe podea lângă Milo şi am întrebat:
 – Structura?
 – Mai de detaliu decât cealaltă.
 – Structura a ce?
 – A orice.
 – Tu înţelegi la ce te uiţi?
 – Da.
 Am încercat o altă abordare:
 – De unde vine chestia asta, spiriduşule?
 – De undeva.
 – De pe internet?
 – Nu.
 Am împins într-o parte câteva ciudăţenii şi încă vreo câteva, chiar mai caudate, şi m-am întins pe spate lângă fiul meu. Din această poziţie, imaginile de pe tavan erau grozave.
 – Asta este până la urmă, dispozitivul de comunicare interstelară? am întrebat eu.
 – Nu.
 – Hai… Chestia asta vine de la extratereştri?
 – Nu.
 – Din viitorul îndepărtat, o transmisie temporală sau ceva asemănător?
 – Nu.
 – Mai poţi spune şi şi altceva decât nu?
 – Da.
 – Fac doar ce scrie pe tricoul tău. Scrie „persistă”.
 – Ar trebui să mergi la culcare, tata.Va fi prea mult pentru tine.
 – Glumeşti? Fac asta tot timpul. Aşa că ce facem…  aici?
 – Învăţ, spuse Milo.
 – Voi învăţa şi eu?
 – Nu prea cred. Mai bine te-ai duce la culcare, tată. Dacă vei continua să priveşti, va deveni prea înspăimântător pentru tine.
 – Ba nu. Îmi place. Ţie îţi place, Milo?
 – Eşti uluitor.
 – Este ca un foc de artificii, fără riscul de a-ţi arde sprâncenele.
 Pe canapea, câinele care îşi mişcă labele în aer scoase un scâncet de plăcere.
 – Eşti frumos, am spus. Nu-i aşa?
 – Este elegant, replică Milo. În şaptezeci şi şapte de feluri.
 – Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut. Nu este cel mai frumos lucru pe care l-ai văzut, Milo?
 – Este foarte frumos, tată.
 – Nu-i aşa, nu e frumos, Milo?
 – Da.
 – Este atât de frumos, încât pare un pic ameninţător.
 – Închide ochii, tată. Este ameninţător în sensul bun, dar nu eşti pregătit pentru aşa ceva.
 – Doar un pic ameninţător, Milo. Şi acum, parcă mai mult decât un pic.
 – Te-am avertizat că ar putea fi prea înspăimântător pentru tine.
 – Nu mă sperii aşa usor, fiule (…)

 Scriitorul Cullen Cubby Greenwich se simte insultat când cel mai important critic literar, Shearman Waxx, îi desfiinţează pur şi simplu noul roman. Intrigat de misterul din jurul lui Waxx, Cubby caută să-l întâlnească, dar are loc un mic accident, provocat de copilul-minune în vârstă de şase ani al scriitorului, iar Waxx, îl ameninţă pe Cubby cu moartea. Pătrunzând cu o uşurinţă inexplicabilă în casa scriitorului şi lăsând impresia unor puteri supranaturale, Shearmen Waxx aruncă locuinţa în aer, iar Cubby şi familia lui devin fugari, în încercarea de a rămâne în viaţă în faţa unui sociopat fără îndurare. Cursei nebuneşti şi situaţiilor de coşmar prin care trec cei trei membri ai familiei şi căţeaua Lessie li se adaugă secretul întunecat pe care îl ascunde Cubby, secret care i-a marcat întreaga existenţă şi care va ieşi treptat la lumină.
 Dean Koontz explorează graniţa subtilă dintre bine şi rău şi haosul care clocoteşte în zona de umbră a societăţii.

 (…) – Este atât de grav încât trebuie să vă ascundeţi?
 – Mda. Un alt motiv pentru care am sunat este că… În fine, nu cred că tipul ăsta o să vina după voi, pentru că sunteţi părinţii lui Penny, nu părinţii mei, probabil că sunteţi în siguranţă, dar luaţi-vă nişte măsuri de precauţie.
 – Nu te teme pentru noi, Cub. Suntem pregătiţi pentru orice.
 – Ştiu că sunteti.
 – Am fost pregătiţi şi în ’70, când ţara mai avea puţin şi se destrăma, când guvernul ăla nesăbuit adusese inflaţia la şaptesprezece la sută şi ruinase economia. Am fost pregătit pentru situaţia în care SIDA ar fi măturat întreaga civilizaţie. Apoi,Y2K, când toate computerele urmau să cedeze şi să trimita misile nucleare. După atacul din 11 septembrie, eu şi scumpa mea eram, cu siguranţă, pregătiţi pentru islamiştii nebuni, dar nici ei nu şi-au făcut încă apariţia. Spune-mi, nu islamiştii ţi-au aruncat casa în aer, nu?
 – Nu, Grim, nu islamiştii.
 – Spui să fim precauţi. Să ne ferim de cineva anume?
 – Are cam 41 de ani, păr alb, peste 1,70 metri înălţime, îndesat ca un tanc, poate purta sau nu papion.
 – Dacă încearcă să vina aici, e mort. Ar trebui să veniţi să vă ascundeţi la noi.
 – Nu vreau să îl atrag către voi.
 – Pe naiba, hai să-l aducem aici, Cub! Să îl ademenim şi să-l strivim ca pe un gândac.
 – Poate o vom face, Grim, când voi şti mai multe despre el. Când voi şti mai bine decât în clipa asta cum să-l iau.
 – Îmi place cum vorbeşti, Cub. Pari să fii în regulă.
 – S-ar putea să nu fiu chiar atât de bine precum par.
 – Scumpetea mea s-a temut întotdeauna că într-o situaţie de criză nu ai şti ce să faci.
 – Nu-i pot purta ranchiună pentru asta, Grim. Îmi dau seama cum de i-a venit o asemenea idee.
 – Eu, în schimb, am suspectat întotdeauna că există un alter ego secret al tău, dotat cu de toate.
 – Apreciez acest lucru.
 – Nu o dată am susţinut că nu poţi fi atât de papă-lapte cum pari, căci cărţile tale au o duritate în ele.
 – Încă o chestie, Grim. Nu ne poţi suna. Acum v-am apelat de pe un telefon de unică folosinţă, probabil primul dintr-o serie de astfel de telefoane până rezolvăm situaţia. Dar vom suna din când în când.
 – Nu vom pierde niciun apel.Vom fi aici. Între timp, vom spori măsurile de siguranţă.
 – Perfect.
 – Adu-ţi aminte de cuvintele lui Dumnezeu.
 – Dumnezeu a spus multe cuvinte, Grim.
 – El nu doreşte să facem rău celor inocenţi, dar ne-a dat puterea să zdrobim şerpii. Acest om îţi aruncă în aer casa, aşa că pentru mine este un şarpe. Ce crezi?
 – Hotărât lucru, este un şarpe, am convenit eu.
 – Aşa că nu cumva să eziţi să îl zdrobeşti dacă ai ocazia.
 Pe suprafaţa din sticlă a mesei, imaginea chipului meu semăna cu o reflecţie într-un bazin cu apă tulbure şi era zguduitoare din cauza trăsăturilor neclare. Ar fi putut fi faţa unui pelerin cinstit sau a unui pui de demon neajuns la maturitate.

 (…)Shearman Waxx nu a fost fără îndurare. Fără îndurare poate fi răul însuşi, pot garanta eu asta, însăşi dragostea e neîndurătoare. Prietenia este o forţă neîndurătoare. Familia este o forţă neîndurătoare. Încrederea este o forţă neîndurătoare. Spiritul uman este o forţă neîndurătoare, şi inima omului dăinuie şi poate învinge chiar şi cea mai neîndurătoare forţa dintre toate – timpul.

 …Koontz are dintotdeauna un talent aproape dickensian al descrierilor şi abilitatea de a ne ţine cu sufletul la gură de la o pagină la alta.

David Alan Nicholls, născut pe 30 noiembrie 1966, în Hamshire, este scriitor şi scenarist englez. A urmat cursuri de teatru la Barton Peveril College, dar şi de fizică şi de biologie. A absolvit, de asemenea, Bristol University, înainte de a lua lecţii de actorie la American Musical and Dramatic Academy din New York.
 Ca scenarist a fost nominalizat la British Academy Television Craft Award la sectiunea „cel mai bun scenarist de televiziune (categoria ficţiune)”, pentru serialul COLD FEET (2000). A scris scenariile filmelor STARTER FOR 10 (Flirt de nota zece) şi AND WHEN DID YOU LAST SEE YOUR FATHER? (Secretele tatălui meu), în 2006, respectiv 2007. A scris, de asemenea, adaptările unor romane clasice, TESS D’URBERVILLE (pentru BBC) şi MARILE SPERANŢE, şi lucrează în prezent la adaptarea romanului DEPARTE DE LUMEA DEZLĂNŢUITĂ, tot pentru BBC.
 Ca scriitor, s-a lansat în anul 2003 cu romanul STARTER FOR TEN (Cine ştie, câştigă, Humanitas Fiction, 2008), urmat în 2005 de THE UNDERSTUDY (Dublura, Humanitas Fiction, 2008). ONE DAY (O zi, 2009) este cel de-al treilea şi cel mai recent roman al său.

 Vineri, 15 iulie 1988
Rankeillor Street, Edinburgh

 – Presupun că esenţial este să laşi ceva în urma ta, spuse ea. Adica să schimbi cu adevărat ceva.
 – Ceva de genul „să schimbi lumea”?
 – Nu chiar toata lumea. Doar bucăţica din jurul tău.
 Rămaseră tăcuţi o clipă, cu trupurile încolacite în patul de o persoană, apoi începură amândoi să râdă încet, cu tonalitatea aceea joasă pe care o capătă glasul înainte de ivirea zorilor.
 – Nu-mi vine să cred că am spus asta, gemu ea. Sună cam răsuflat, nu-i aşa?
 – Cam da.
 Încerc să te însufleţesc! Sa îţi îndemn bietul suflet amărât spre marea aventură care te aşteaptă. Se întoarse spre el. Nu că ai avea nevoie de aşa ceva. Bănuiesc că viitorul ţi-a fost trasat cu grijă. Probabil că ai pe undeva o schemă gata făcută sau ceva de genul ăsta.
 – Nici vorbă.
 – Aşadar, ce o să faci? Care e marele plan?
 – Păi, ai mei o să vina să-mi ia lucrurile să le ducă la ei, iar eu o să petrec vreo două zile în apartamentul lor din Londra şi o să mă văd cu nişte prieteni. Apoi, Franţa…
 – Foarte frumos.
 – Apoi, poate China, să văd despre ce e vorba, după care poate India, să călătoresc o vreme…
 – Să călătoreşti, oftă ea. E atât de previzibil.
 – Ce e rău în a călători?
 – Mai degrabă în a fugi de realitate.
 – După părerea mea, realitatea e supraevaluată, afirmă el, sperând să pară pesimist şi charismatic totodată.
 Ea pufni dispreţuitoare.
 – Cred că asta e valabil pentru cei ce-şi permit. De ce nu zici pur şi simplu: „O să-mi iau o vacanţă de doi ani”? E acelaşi lucru.
 – Călătoria înseamnă să-ţi lărgeşti orizonturile, zise el, ridicându-se într-un cot şi sărutând-o.
 – Oh, eu cred că şi aşa orizonturile tale sunt destul de largi, replică ea, întorcându-şi faţa cel puţin pe moment. Se aşezară iarăşi cu capul pe pernă. Oricum, nu mă refeream la ce vei face luna viitoare, mă gandeam la viitorul adevărat, când o să ai, nu ştiu… Făcu o pauză, de parcă prin minte îi trecea o idee ieşită din comun, cum ar fi a cincea dimensiune… PATRUZECI de ani, sau ceva de genul ăsta. CE VREI SĂ FII LA PATRUZECI DE ANI?
 – La patruzeci? Ideea i se păru a fi greu de acceptat. Nu ştiu. Pot să zic „un tip bogat”?
 – Eşti atât de superficial!
 – Bine, atunci „un tip celebru”. Începu să-şi frece nasul de gâtul ei. Nu e un pic morbidă discuţia asta?
 – Nu e morbidă, e… incitantă.
 – Incitantă!
 Îi imita tonul, accentul moale de Yorkshire, încercând să o facă să pară prostuţă. I se întâmplase de multe ori că băieţii ăştia moderni să adopte în prezenţa ei un ton ciudat, de parcă accentul i-ar fi fost neobişnuit şi bizar, şi încă o dată o străbătu un fior de antipatie faţă de el, care o făcu să se simta stăpână pe propriile sentimente. Se ridică în şezut, cu spatele lipit de peretele răcoros.
 – Da, incitant. Aşa şi trebuie să ne simţim, nu? Toate aceste posibilităţi, care ni se deschid înainte… Aşa cum a zis şi vicecancelarul, „usile sunt larg deschise spre oportunităţi…”
– „Ale voastre sunt numele ce vor apărea în ziarele de maine…”
 – ASTA n-o prea cred.
 – Deci te simţi incitată?
– Eu, Doamne, nici vorbă! Sunt speriată de moarte.
– Şi eu la fel. Dumnezeule! Se întoarse brusc şi se întinse după ţigările de lângă pat, de parcă ar fi încercat să-şi calmeze nervii. Patruzeci de ani. PATRUZECI. La dracu’!
 Neliniştea lui o făcu să zâmbească, şi se decise să răsucească puţin cuţitul în rană.
 – Deci, ce o să faci la PATRUZECI DE ANI?
 El îşi aprinse gânditor ţigara.
 – Ei bine, Em, chestia e că…
 – Em? Cine e Em?
 – Oamenii îţi zic Em, am auzit eu.
 – Mda. Prietenii îmi spun Em.
 – Deci, pot să-ţi spun Em?
 – Dă-i drumul, Dex!
 – M-am gândit la toată chestia asta cu îmbătrânirea şi am ajuns la concluzia că aş vrea să rămân exact cum sunt acum, Dexter Mayhew.(…)
 – Mi te pot imagina la patruzeci de ani, spuse ea cu o uşoară ironie în voce. Pot să fac asta chiar acum.
 El zâmbi, fără să deschidă ochii.
 – Ia să auzim!
 El strânse din ochi în timp ce calcula.
 – 2005…

 15 iulie 1988. Emma şi Dexter se întâlnesc în noaptea de după absolvirea universităţii. A doua zi, fiecare va porni pe propriul drum. Unde vor fi în această zi peste un an? Dar peste doi? Şi în fiecare an care va urma?
 Em şi Dex, Dex şi Em – speranţe şi ratări, zâmbete şi lacrimi, certuri şi împăcări, succese şi eşecuri – o relaţie dezvăluită prin frânturi de viaţă surprinse în aceeaşi zi de 15 iulie. Douăzeci de ani. O ZI.

 Sunt aici, mă ocup de TVA şi mă gandesc la tine.Voiam să-ţi spun să nu-ţi faci griji. Am aranjat să vedem casa la ora cinci. Îţi trimit un SMS cu adresa, aşa că, cine ştie.Vom vedea. Casă de epocă, camere bine proporţionate. Se pare că are şi un bar pentru mic dejun. Ştiu că mereu ai visat să ai aşa ceva. Asta-i tot.Voiam doar să-ţi spun că te iubesc şi să nu-ţi faci griji. Indiferent pentru ce-ti faci griji, nu o face. Asta-i tot. Ne vedem la cinci.
 Te iubesc. Pa.

 Nicholls are o mare capacitate de a înţelege emoţiile. Portretele lui sunt extrem de convingătoare…O ZI este menit să fie un clasic modern.

 Buna, eu sunt.Voiam să-ţi spun că pornesc acum şi că abia aştept să văd barul pentru micul dejun. S-ar putea să întârzii cinci minute . Îţi multumesc pentru mesaj şi voiam să spun… îmi pare rău că am fost ţâfnoasă astăzi şi că-mi cer scuze pentru cearta stupidă. Nu are nimic de a face cu tine. Sunt doar puţin sărită de pe fix. Cel mai important este că te iubesc foarte mult. Gata. Norocosul de tine! Cred că asta e tot. Pa, iubitule. Pa.

 O lectură emoţionantă… Nicholls este expert în surprinderea vârstei tinereţii, a primei iubiri, a suferinţei din dragoste şi a traseului complicat şi haotic al legăturilor romantice…

 (…)Emma blestemă vremea şi şaua udă a bicicletei şi porni să străbată zona de nord a Londrei către Kilburn, improvizând un traseu prin labirintul de străzi rezidenţiale către Lexington Road.
Ploaia se înteţi, cu picături uleioase de apă citadină maronie, şi Emma îşi continuă drumul stând ridicată pe pedale, cu capul plecat, aşa că îşi dădu doar vag seama de mişcarea neclară de pe drumul din stânga sa. Senzaţia este mai puţin de zbor prin aer… Încercă să-şi mişte capul… vrea să-şi scoata casca… fete stau aplecate deasupra ei… „Eşti bine, eşti bine?” Cineva plânge şi Emma îşi dă seama pentru prima dată că nu e bine… Clipeşte în ploaia care îi cade pe faţă. Acum în mod sigur are să întârzie. Are să-l faca pe Dexter să aştepte.
 Se gândeşte foarte clar la două lucruri. Primul este o fotografie a ei la nouă ani într-un costum de baie roşu pe o plajă… Apoi se gândeşte la Dexter, adăpostindu-se acum de ploaie pe scara noii case, uitându-se la ceas nerăbdător; „o să se întrebe unde sunt”, se gândeşte. O să fie îngrijorat.
…Apoi… muri… şi tot ce a gândit şi simţit dispare şi se şterge … PENTRU TOTDEAUNA…

 „Îşi rememoră, filosofic, datele în minte, în vreme ce anul îşi repetă zilele; ziua ei de naştere şi toate celelalte zile individualizate de vreun eveniment la care luase parte şi ea. Într-o după-amiază, când îşi cerceta frumuseţea chipului în oglindă, îi venise brusc în minte o altă dată, pentru ea de o mai mare importanţă decât celelalte, aceea a morţii sale, când tot farmecul acestui chip avea să dispară… – O ZI… care se furişase neştiută de nimeni printre restul zilelor din an, care nu îi dădea încă niciun semn când roata anului va trece peste… EA, ceea ce nu înseamnă că nu se află acolo.
 CARE SĂ FI FOST ACEEA?”

 Thomas Hardy, „Tess d’Urberville”

 Inteligent, amuzant, plin de compasiune şi de învăţăminte şi, pe alocuri, insuportabil de trist… AICI ÎNCEPE TOTUL. TOTUL ÎNCEPE AICI, ASTĂZI…
ŞI APOI SE TERMINĂ…
– NE MAI VEDEM, ZISE EL, ÎNDEPĂRTÂNDU-SE ÎNCET, CU FAŢA SPRE EA…
– SPER CĂ DA, REPLICĂ EA ZÂMBIND.
– ŞI EU SPER. PA, EM.
– PA, DEX.
– LA REVEDERE.
– LA REVEDERE. LA REVEDERE…

Roman publicat în 24 de ţări.

Clive Cussler este un celebru scriitor american contemporan, născut în 1931, în Aurora, Illinois. A început să scrie în 1965, iar cea mai mare creaţie a sa este Dirk Pitt. Inginer marin, agent guvernamental şi aventurier, Cussler este autor sau coautor a 38 de lucrări, dintre care douăzeci de thrillere îl au ca personaj principal pe Dirk Pitt, cel mai recent dintre ele fiind Arctic Drift. Lor li se adaugă opt romane din seria Dosarele Numa şi sase din seria Dosarele Oregon. Mai mult de şaptesprezece titluri ale sale au apărut consecutiv pe lista The New York Times a celor mai bune vândute opere de ficţiune. A mai publicat: Cyclops, Comoara, Dragonul, Sahara, Aurul incaşilor, Walhalla, Odiseea troiană, Şarpele, Aurul albastru.
 Operele sale de nonficţiune cuprind: The Sea Hunters şi The Sea Hunters II, care descriu adevăratele aventuri ale NUMA (National Underwater and Marine Agency), aflată în căutarea vaselor de importanţă istorică de mult pierdute. Împreună cu echipa sa de voluntari, Cussler a descoperit mai mult de şaizeci de vase, printre care şi submarinul Hunley, pierdut cu mult timp în urmă.
 Asemenea eroului său, Dirk Pitt, Cussler este un iubitor al maşinilor clasice.

 Grant Blackwood, autorul seriilor Briges Tanner-The End of Enemies, the Wall of Night şi An Echo of War, este veteran al Forţelor Navale Americane şi a petrecut trei ani la bordul unei fregate echipate cu rachete ghidate. Trăieşte în Minnesota, unde lucrează la următorul sau roman, primul dintr-o serie de thrillere ce îl are în prim-plan pe noul său erou, Sam Caulder.

Aventurile soţilor Fargo, din care a apărut în 2010 prima carte, Aurul spartanilor, se anunţă fără urmă de îndoială una dintre cele mai populare serii ale genului.

 (…)Aşteptarea fu scurtă. La zece minute după ce zăriră primele nuanţe gălbui-portocalii ale răsăritului, se apucară de treabă. Sam dezlegă pluta, sări în apă şi o roti astfel încât partea cu cei trei buşteni mai proieminenţi să fie îndreptată spre plajă. Dezlegă buşteanul de la margine şi îl lăsă să se scufunde cincisprezece centimetri, după care strigă:
 – Dă înapoi încet!
 – Dau înapoi încet, răspunse Remi.
 Motorul se trezi la viaţă. Remi băgă şalupa în marsarier până când cadrul pupei se lovi de plută.
 – Acum apropie-te! strigă Sam.
 Sub greutatea lui şi datorită puterii şalupei, buştenii se cufundară în apă şi începură să se afunde în nisip. La pupă, apa se transformase în spumă. Când buştenii intrară treizeci de centimetri în nisip, Sam strigă:
 – Opreşte!
 Remi opri motorul şi se duse la pupă. Sam se strecură sub plută şi apăru apoi în mijlocul ei, sub cadrul pupei.
 – Voi împinge de bârna asta, iar tu va trebui s-o tragi, zise el.
 – Am înţeles.
 Lucrând împreună, ridicară buşteanul pe balustradă, cu capetele mai proeminente ieşind de-a lungul dunetei. Remi se trase înapoi şi îşi freca mâinile.
 – Daţi-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin…, zise ea.
 – …Şi voi răsturna întreaga lume cu o singură mână, continuă Sam. E din Arhimede.
 Cu ajutorul toporului, Sam făcu câte o crestătură la fiecare dintre capetele buşteanului aflat pe balustradă. Luă unul dintre trunchiurile palmierului şi i-l dădu lui Remi, iar pe celălalt îl opri el.
 Acum urmează partea interesantă, zise Sam.
 Plasară vârfurile trunchiurilor în crestăturile corespunzătoare ale buşteanului, după care fixară celelalte capete la babord şi la tribord.
 – Vrei să faci tu onorurile? întrebă Sam.
 – Dar tu unde vei fi?
 – În cabină cu tine. Dacă trunchiurile cedează, nu vrem să fim în apropierea lor. Dar în spate, te rog.
 Remi tura motorul şi mişca uşor şalupa în spate. Marginea din faţă a şalupei incepu să se ridice încet, trunchiurile vibrau şi se curbau ca două arcuri. Buştenii păreau a geme. Clopotul se ridica din apă centimetru cu centimetru, până când gura acestuia ajunse la acelaşi nivel cu balustrada. (…)
(…) – Dacă vom scăpa chestia prin punte, sunt sigură că ne vom pierde banii…
 – Opreşte! strigă el.
 Remi opri motorul. Sam apucă din nou frânghia. Ca şi cum s-ar fi auzit o serie de împuşcături suprapuse, trunchiurile cedară şi se prăbuşiră în apă. Cu un sunet înăbuşit, clopotul ateriză pe saltea, se rostogoli pe o parte şi apoi rămase nemişcat.

SOŢII SAM ŞI REMI FARGO, EROII DIN AURUL SPARTANILOR, SE ÎNTORC ÎNTR-O NOUĂ AVENTURĂ PALPITANTĂ.

(…) – În acea vreme se numea încă Tanganyika – înainte de sosirea germanilor. Şi nu, nu s-a însurat. Dae a avut şase concubine şi o mulţime de copii. Se povesteşte şi despre asta în carte.
 Sam şi Remi schimbară priviri uimite.
 – Ce s-a întâmplat cu el? îl întrebă Sam pe Morton.
 – Nimeni nu ştie. I s-a pierdut urma în 1882. Nepotul lui susţine că vâna o comoară.
 – Ce fel de comoară?
 – E un secret pe care nu l-a împărtăşit cu nimeni.
 – Câţiva oameni din oraş i-au zis…
 – Casa Nebunului, completă Morton. Nu e o insultă. E o problemă de traducere. În swahili, nu înseamnă atât nebun, cât… un spirit liber. Sălbatic.
 – Toate aceste artefacte i-au aparţinut? întrebă Remi.
 – Da. Au fost fie ucise, fie făcute, fie găsite de el. Altele sunt daruri şi ofrande. Dacă faceţi o ofertă generoasă, s-ar putea să o iau în consideraţie.
 – Nu înţeleg. Îi vindeţi bunurile?
 – N-am de ales. Sunt ultimul dintre descendenţii lui Mbogo Blaylock. Cel puţin, ultimul care mai e pe aici. Am doi copii, dar sunt în Anglia. Studiază acolo. Iar eu sunt bolnav şi nu o mai duc mult.
 – Ne pare rău să auzim asta, zise Sam. Putem să aruncăm o privire pe-aici?
 – Bineînţeles. Dacă aveţi întrebări, nu ezitaţi.
 Sam şi Remi se îndepărtară.
 – Crezi că e adevărat? şopti ea. Poza aduce foarte mult cu Hemingway.
 – Poţi să o suni pe doamna Kilembe şi să o întrebi.
 Remi ieşi, reveni după cinci minute şi se îndreptă spre Sam, care privea un baston fixat pe perete.
 – A zis că totul e adevărat. Muzeul e aici din 1915. Sam nu răspunse. Rămase nemişcat, cu ochii fixaţi asupra bastonului.
 – Sam? M-ai auzit? Sam, ce e aşa fascinant?
 – Nu observi nimic neobişnuit la el? murmură bărbatul.
Remi îl privi cu atenţie preţ de câteva clipe.
 – Nu, n-aş zice.
 – Uită-te la cap… partea metalică cu capătul rotunjit.
 Se uită mai bine, îşi lăsă capul într-o parte, miji ochii, iar apoi zise:
 – AIA E…?
Sam încuviinţă din cap.
 – E LIMBA UNUI CLOPOT.
Rămasera câteva clipe cu privirile aţintite, după care Sam se întoarse către Morton şi întrebă:
 – CÂT COSTĂ TOT CE E AICI? (…)

 În timp ce fac scufundări în Tanzania, Sam şi Remi Fargo descoperă un clopot aparţinând navei Shenandoah, de mult dispărută. Ei trebuie să găsească o modalitate de a-l recupera, fără să atragă atenţia guvernului tanzanian, dar o forţă mult mai puternică este angajată în această vânătoare de comori. Un partid politic mexican în plină ascensiune, ai cărui membri se mândresc cu faptul că provin direct din suveranii azteci, intenţionează să găsească artefactul, deoarece conţine un secret care i-ar putea distruge. Prin Africa, Anglia, pădurile tropicale din Noua Guinee, Insulele Kurile, pe coastele vulcanului Kracatoa şi în inima junglei mexicane, soţii Fargo şi adversarii lor nemiloşi îşi continuă goana, dar câştigători nu pot fi decât unii dintre ei. Iar pedeapsa pentru eşec este moartea.

– Sam! auzi el un strigăt estompat. Glasul se stinse, dar apoi reveni. Sam!
 Simţi o mână pe chip. Recunoscu atingerea: era Remi. Se chinui să deschidă ochii. Remi era aplecată deasupra lui, părul ei castaniu mângâindu-i faţa. Remi îi zâmbi.
 – Câte degete vezi ridicate?
 – Amuzant, ce să zic. Nici unul. Sunt bine. Ajută-mă să mă ridic.
 – Stai acolo. Ai o tăietură urâtă în frunte.
 – Rivera… unde…
 – Chiar aici, domnule Fargo.
 Sam lăsă capul pe spate. La trei metri de el, văzu imaginea răsturnată a lui Rivera care şedea pe nisipul cenuşiu al plajei.
 – La naiba, murmură Sam. Trebuie să recunosc, Rivera este un om dat dracului.
 Sam se chinui să se ridice, sprijinindu-se în coate, dar nu reuşi decât cu ajutorul lui Remi. Se întoarse. Rivera n-arăta prea bine: avea nasul rupt, un ochi îi era umflat, iar buza inferioară îi era despicată. Totuşi, în mâna dreaptă ţinea fără ezitare un pistol.
 – Iar tu eşti prea deştept ca să-ţi meargă bine, zise Rivera. Aştept să-ţi mai revii puţin, apoi va împuşc şi pe tine, şi pe nevasta ta.
 – Ce-i drept, am încercat să te ucid, dar n-am minţit în legătură cu locul ăsta. S-ar putea să mă fi înşelat, dar nu cred.
 – Perfect.Vă omor pe amândoi, apoi găsesc singur intrarea. Insula nu e chiar atât de mare.
 – Nu pare mare acum, dar, după ce vei intra în junglă, va deveni subit mult mai mare.Vei avea nevoie de luni întregi ca să o găseşti.
 – Dar voua cât v-ar lua?
 Sam se uită la ceas.
 – Cam opt ore după ce pătrundem în caldera.
 – De ce tocmai opt?
 – E doar o presupunere.
 – Încerci să mai câştigi timp?
 – Da, şi aşa. Dar, de asemenea, şi noi vrem la fel de mult ca tine să gasim Chicomoztocul. Poate chiar mai mult. Doar că avem alt motiv decât tine.
 – Aveţi cinci ore la dispoziţie.
 Rivera se ridică.
 Remi îl ajută pe Sam să se ridice şi el. Se sprijini de ea, că şi cum ar fi fost ameţit.
 – Mă doare capul, zise el cu glas tare, apoi şopti în urechea lui Remi: AVEAM O ARMĂ…
 Remi zâmbi.
 – Aveai. Acum e la mine.
 – Ascunsă la talie?
 – Da.
 – Dacă ţi se oferă ocazia, împuşcă-l.
 – Cu plăcere.
 – Eu o să-ncerc să-i distrag atenţia.(…)

(…)Glonţul îi trecu lui Remi prin piciorul stâng. Ţipă şi se prăbuşi la pământ. Rivera îndreptă pistolul spre Sam, care tocmai voia să înainteze.
 – Lasă-mă să o ajut, zise Sam.
 Rivera privi înspre Remi. Miji ochii. Merse schiopătând până la ea, se aplecă şi lua pistolul care îi căzuse de la talie. Rivera făcu un pas înapoi.
 – Poţi să o ajuţi acum.
Sam fugi lângă ea. Remi îi apucă mana cu putere, având ochii strânşi din cauza durerii. Sam se căuta prin buzunare, scoase o bandana şi o apăsă pe rană.
 – Am reuşit să-ţi atrag atenţia acum? întreba Rivera.
 – Da, fir-ar să fie.
 – Glonţul a lovit-o în muşchiul cvadriceps. Nu va muri din cauza sângerării şi, dacă nu stă pe aici mai mult de câteva zile, nu prea există riscul să se infecteze. Adunate de la cele două pistoale, mai am încă treizeci de gloanţe… DACĂ NU ÎNCEPEŢI SĂ COOPERAŢI, VOI CONTINUA SĂ VĂ ÎMPUŞC…

Romanele lui Cussler sunt publicate în peste 40 de limbi, în mai bine de o sută de ţări ale lumii.

Continuarea bestsellerului „Ingerul nopţii”
Nora ar trebui să ştie că viaţa ei este departe de a fi perfectă. Deşi cu ajutorul lui Patch, iubitul şi îngerul ei păzitor, a scăpat cu viaţă dintr-o serie de incidente cu totul neobişnuite, primejdia e departe de a fi trecut. Relaţia cu Patch nu este în cel mai bun moment al ei, iar Marcie Millar pare mai hotărâtă ca oricând să-i faca Norei viaţa un COŞMAR. De parcă nu ar fi de ajuns, un nou duşman încearcă să o distrugă, iar moartea tatălui ei rămâne în continuare un mister. Cum Patch nu numai că nu îi răspunde la întrebări, dar pare chiar să-i stea în cale. Nora se vede nevoită să afle răspunsuri de una singură.
 Nu se anunţă o vară tihnită, nu-i aşa?

 – Nora?
 Am încercat să deschid ochii, dar, deşi creierul receptase mesajul, corpul nu-i asculta ordinele. Undeva în străfundul minţii eram conştientă că afară era cald, că era noapte, dar, cu toate astea, îmi simţeam spatele scăldat într-o transpiraţie rece. Şi încă ceva. Sânge.
 Propriul meu sânge.
 – Eşti în siguranţă, m-a liniştit detectivul Basso, când am încercat să îngăim ceva, iar vocea mea a părut sugrumată. Sunt aici, nu plec nicăieri. Rămâi cu mine, Nora. Totul o să fie bine.
 Am încercat să încuviinţez din cap, dar încă aveam impresia că existam undeva în afara corpului meu.
 – O să fii dusă la spitalul de urgenţă. Te-au pus pe targă. Chiar acum ieşim din Delphic.
 Câteva lacrimi fierbinţi mi s-au rostogolit pe obraji şi am clipit des, încercând să deschid ochii.
 – Rixon, am bâlbâit, căci limba nu mă asculta. Unde e Rixon?
 Detectivul Basso a strâns din buze.
 – Sssst. Nu vorbi. Ai fost împuşcată în umăr. Ai o rană deschisă. Ai avut noroc. Totul va fi bine.
 – Scot? am întrebat apoi începând să-mi amintesc.
 Am încercat să mă ridic în picioare, dar eram imobilizată pe targă.
 – L-aţi scos pe Scot de acolo?
 – Scot era cu tine?

 – Era în spatele panoului electric. E rănit . Rixon l-a împuşcat şi pe el.
 Detectivul Basso a strigat la unul dintre ofiţeri în uniformă care stătea lângă ambulanţă. Ofiţerul s-a apropiat numaidecât de noi.
 – Da, domnule.
 – Spune că Scott Parnell era şi el în încăperea centralei electrice.
 Ofiţerul a clătinat din cap.
 – Am căutat peste tot. Nu mai era nimeni acolo.
 – Atunci, mai caută o dată! a urlat Basso, fluturând mâinile înspre porţile parcului. Pe urmă s-a întors înspre mine. Cine dracu’ e Rixon?
 Rixon. Dacă poliţia nu mai găseşte pe nimeni în centrala electrică, atunci probabil că reuşise să scape. Era undeva acolo, afară, privindu-mă de la distanţă şi aşteptând o a doua şansă pentru a mă sacrifica. L-am apucat pe detectivul Basso de mână, strângându-l tare.
 – Nu mă lăsaţi singură!
 – Nu te lasă nimeni singură!Ce poţi să-mi spui despre Rixon?
 Targa a înaintat balansându-se încoace şi încolo prin parcare, iar apoi paramedicii m-au urcat în spatele unei ambulanţe. Detectivul Basso a sărit după mine şi s-a aşezat jos. Aproape că nu l-am observat; mă gândeam în altă parte. Trebuia să vorbesc cu Patch. Trebuia să-i spun despre Rixon…
 – Cum arată?
 La auzul vocii detectivului Basso, am revenit la realitate.
 – A fost acolo, noaptea trecută, l-a legat pe Scott în portbagaj.
 – Tipul ăla te-a împuşcat?
 Detectivul Basso a început să vorbească prin staţie. Numele suspectului este Rixon. Înalt şi slăbănog, brunet. Nas acvilin. Are în jur de douăzeci de ani.
 – Cum m-aţi găsit?
 Începusem să-mi aduc aminte treptat ce se întâmplase şi ştiam că îl văzusem pe Patch trecând pragul centralei electrice. Îl zărisem doar o fracţiune de secundă, dar fusese acolo. Eram sigură de asta. Unde era acum? Unde era Rixon?
 – Am primit un telefon anonim. Tipul care a sunat mi-a zis că o să te găsesc în centrala din Tunelul Osândiţilor. Părea o pistă nesigură, dar n-am vrut s-o ignor. Mi-a mai zis şi că s-a ocupat el de cel care te-a împuşcat. Credeam că se referea la Scott, dar tu zici că Rixon e vinovat.Vrei să-mi spui ce se întâmplă? Începând cu numele tipului ăstuia care te tot apără şi locul în care îl pot găsi…

Câteva ore mai târziu, detectivul Basso încetinea, luând curba din dreptul casei de ţară. Se crăpa de ziuă, iar cerul, pe care nu strălucea nicio stea, se reflecta în ferestre. Tocmai mă externaseră. Îmi curăţaseră rana şi mă pansaseră. Doctorii vorbiseră cu mama la telefon, dar eu nu apucasem. Ştiam că trebuia să discut cu ea mai devreme sau mai târziu, dar îmi fusese imposibil în vacarmul şi-n îmbulzeala de la spital, aşa că scuturasem din cap în momentul în care asistenta îmi întinsese telefonul.
 Dădusem şi declaraţie la poliţie(…)

(…)Patruzeci de minute mai târziu am descoperit uşa pe care o deschidea acea cheie. Patch a oprit jeepul în parcarea goală din parcul de distracţii din Delphic. Am traversat parcarea ţinându-ne de mână. O adiere răcoroasă de vară îmi răvăşea părul. Patch a descuiat poarta, ţinând-o deschisă până am intrat.
 Atmosfera din Delphic era cu totul şi cu totul diferită, acum când nu se mai auzea niciun sunet şi luminile de carnaval se stinsesera. Era un loc vrăjit, bântuit, dar liniştit. O doză goală de suc se rostogolea pe trotuar, lăsându-se purtată de vânt. Înaintând pe alee, îmi ţineam privirea aţintită asupra scheletului montagnes-russes-ului, care se ridica pe fundalul cerului întunecat. În aer se simţea un miros de ploaie. În depârtare tuna…
 …M-am întors spre el, simţindu-i căldura trupului. Patch mi-a ridicat bărbia şi m-a sărutat. Sărutul lui era cald, iar eu m-am înfiorat de plăcere. Avea părul ud de ploaie şi simţeam un miros slab de săpun. Buzele noastre s-au lipit, iar pielea ne era netedă şi fină de la ploaia care se scurgea prin crăpăturile din acoperişul jos, în stropi reci. Patch m-a îmbrăţişat cu o asemenea căldură, că nu mi-am dorit decât să mă scufund şi mai mult în strânsoarea lui.
 A supt un strop de ploaie care-mi căzuse pe buză şi am simţit că zâmbea. Mi-a dat părul într-o parte şi m-a sărutat deasupra claviculei. Mi-a ronţăit urechea, după care m-a muşcat de umăr.
 Eu l-am tras de pantaloni, apropiindu-l şi mai mult de mine.
 Patch şi-a îngropat chipul în curbura gâtului meu, mângâindu-mă pe spate. A murmurat ceva.
 – Te iubesc, a spus el. Nu mai ţin minte de când n-am mai fost aşa de fericit.
 – Cât de înduioşător, s-a auzit o voce din întunericul depozitului, din spatele unui zid negru. LUAŢI ÎNGERUL!

Câţiva tineri foarte înalţi, fără îndoială nefilimi, şi-au făcut apariţia din întuneric şi l-au înconjurat pe Patch, întorcându-i mâinile la spate. Spre surprinderea mea, el nu a opus rezistenţă.
 CÂND INCEP SĂ MĂ LUPT, FUGI, s-a adresat el minţii mele, şi mi-am dat seama că nu începuse să se lupte ca să-mi vorbească, ca să mă ajute să scap. O să le distrag atenţia… TU FUGI… IA JEEPUL… MAI ŢII MINTE CUM SĂ-L PORNEŞTI?… NU TE DUCE ACASĂ. RĂMÂI ÎN JEEP PÂNĂ TE GĂSESC…
 Bărbatul care rămăsese în spate, dând ordine, a făcut un pas înainte, aşezându-se în dreptul fasciculelor de lumină care pătrundeau prin nenumăratele crăpături ale depozitului. Era înalt, zvelt, chipeş şi părea nefiresc de tânăr pentru vârsta lui. Era îmbrăcat impecabil, într-un pulover polo alb şi pantaloni de bumbac.
 – Domnule Millar, am şoptit.
 Nu ştiam cum altcumva să-i spun. Hank părea prea prietenos, iar tata ar fi fost revoltător de personal.
 – Permite-mi să mă prezint aşa cum trebuie, a spus el. Eu sunt Mână Neagră. L-am cunoscut bine pe tatăl tău, Harrison. Mă bucur că nu mai este acum aici să te vadă cum te înjoseşti cu o progenitură a diavolului. A clătinat din cap. Nu eşti fata care m-aş fi aşteptat să fii. Nora. Fraternizezi cu duşmanul şi îţi bati joc de propriul neam. Am impresia că aseară ai aruncat în aer una dintre ascunzătorile nefilimilor mei. Dar nu contează, asta pot să iert. Apoi a făcut o pauză. Dar spune-mi, Nora, nu cumva tu l-ai ucis pe bunul meu prieten Chauncey Langeais?

INTRIGĂ DE COŞMAR.
UN MISTER COPLEŞITOR.
UN ÎNGER PĂZITOR DE TEMUT.
 „Fanii genului care s-au plictisit de vârcolaci şi de vampiri vor primi bucuroşi această nouă apariţie din adâncurile întunericului.”

Aventura va continua în volumul al treilea, TĂCERE.

ROMAN PUBLICAT ÎN 33 DE ŢĂRI.

BESTSELLER NEW YORK TIMES

Austin McGiffert Wright (1922–2003) a fost romancier, critic literar şi profesor emerit de limba engleză. A crescut în Hastings-on-Hudson, New York, fiind nepotul autorului romanului utopic „Islandia”, Austin Tappan Wright. A absolvit Universitatea Harvard în 1943, şi-a luat masteratul la Universitatea din Chicago în 1948 şi doctoratul în 1959. S-a căsătorit în 1950 cu Sara Hull Wright şi au avut trei copii. În 1985 a primit Whiting Writers’Award. În afară de „Tony şi Susan” (1993), printre lucrările sale literare se numără şi: „Camden’s Eyes” (1969), „First persons” (1973), „The Morley” – mythology (1977), „After Gregory” (1994), „Telling Time” (1995), „Disciples” (1997).
După-amiază a adormit pe patul de motel fără să se dezbrace. Mai târziu, un poliţist l-a condus la morgă pentru a identifica din nou cadavrele. Erau într-o cameră răcoroasă, cu faianţă pe pereţi. Fiecare pe câte o masă. Omul a tras un cearşaf, cât ca să vadă capul. Erau ori nişte busturi din ceară, cenuşii-verzui, ori femeile dragi lui. Laura redată cu un zâmbet ironic şi furios, iar Helen – cu o strâmbătură care ar fi putut fi jucăuşă, dar nu era. Lucrurile erau clare.
 L-au dus înapoi la secţie, unde a discutat cu Bobby Andes.
 – Avem veşti, a spus el. Un raport de la Topping, încă o persoană hărţuită noaptea trecută pe autostradă, la fel ca tine.
 – Aceiaşi indivizi, cel mai probabil.
 – Au aflat numărul de înmatriculare. Tony Hastings s-a uitat la el. Din păcate, plăcuţele sunt furate de la o maşină care a fost dată la fier vechi.
 Brusc, Tony Hastings şi-a dat seama că Bobby Andes dorea cu ardoare să-i prindă pe cei trei. Pentru el, acela era următorul pas logic.
 Apoi şi-a cerut scuze:
 – Dacă nu te superi, am dori să-ţi luăm amprentele, a spus Andes.
 – Ale mele?
 – Nu ne-o lua în nume de rău. Am găsit nişte amprente pe portbagajul maşinii tale, după ce am scos-o din apă.
 Era încântat de asta. L-a rugat pe Tony să mai relateze o dată cele întâmplate. Hărţuiala pe autostradă, oprirea şi pana de cauciuc, despărţirea familiei, deplasarea până la pădure, plecarea de acolo, totul. Bobby Andes s-a arătat înţelegător, clătina mereu din cap, şi compatimirea lui s-a transformat în furie pe măsură ce discuţia a progresat.
 – Ticaloşi nenorociţi! a izbucnit el. Ce javre! Şi-a aruncat pixul pe jos şi s-a rezemat de spătarul scaunului.
 – Întreaga ta familie. Îţi închipui aşa ceva?
 Tony Hastings nu trebuia să-şi imagineze. Îi era recunoscător lui Bobby Andes pentru compasiune, deşi asta îl surprindea, şi nu ştia cum să interpreteze furia lui.
 – Nişte fiare, a relevat Bobby Andes. Apoi a continuat: Am fost căsătorit, am avut şi eu un copil, dar soţia a divorţat. Asta nu are nicio importanţă. A ridicat mâinile şi a făcut un semn ca şi cum a ar fi vrut să sucească gâtul cuiva. Avea faţa împurpurată. O să-i prindem, a spus el. Ai încredere în mine.
 Şi a pocnit palmele una de alta!
 „Îti apreciez interesul, a gândit Tony, dar la ce bun?”
 Bobby Andes a devenit serios.
 – Aş vrea să rămâi aici până mâine, a spus el. Avem mandat să percheziţionăm acea rulotă şi să verificăm maşina ta în căutare de dovezi. S-ar putea să fie nevoie de prezenţa ta.
 – De acord.
– O să dăm un anunţ la televiziune, să găsim martori. Aşa ar putea apărea şi bătrânul acela surd, cu camioneta.
 – Şi ce ar putea să faca el?
 – E un martor. Cine ştie ce a văzut? Numai să nu fie prea speriat. Te descurci la noapte?
 – Cred că da.
 – Ai unde să mănânci?
 – La motel, probabil.
 – Îţi place mâncarea italiană? Dacă da, încearca la Julio’s.
 – Mulţumesc.
 – Aşa. Hawk vrea să ştie ce aranjamente doreşti. Incinerare. Înmormântare. Înţelegi, da?
 Tony Hastings nu înţelegea. Înmormântare.
 – Trebuie să mă ocup eu de asta?
 – Nu te grabi, ia-o uşurel.
 – Nu cunosc pe nimeni care se ocupă de înmormântări.
 – Ai putea să o faci aici, iar apoi să le expediezi unde vrei. Îţi recomand eu pe cineva. Să le expediezi.
 S-a urcat într-un taxi până la Julio’s şi a luat singur cina cu specific italian, după ce a băut ceva. Băutura i-a reaminţit de singurătate, iar mâncarea a fost bună, ceea ce a înrăutăţit lucrurile. A cumpărat nişte reviste ca să-şi ocupe timpul cu cititul şi s-a întors la motel.
 Acolo a primit telefon de la Paula, sora lui. Era tulburată.
 – Vai, Tony, ce cumplit!
 Când a auzit-o spunând „ce cumplit”, în virtutea unui obicei mai vechi, i-a venit să-i spună: „Nu e chiar aşa de grav”. Dar şi-a dat seama la timp şi a tăcut. Ea l-a invitat să meargă imediat la Cape, ca să stea acolo. El a zis că trebuia să se ocupe mai întâi de aranjamentele necesare. Aranjamentele. Ea a zis că avea să vină la înmormântare. Iar după aceea, el trebuia să meargă la Cape cu ea. Înmormântarea. Tony s-a arătat recunoscător. Ea l-a întrebat cum dorea să se întoarcă acasă. El a spus că avea să meargă cu maşina, imediat ce o primea înapoi. Înmormântarea.
 – Vrei să conduci în situaţia asta? Crezi că e bine?
 – Şi-a pus şi el aceeaşi întrebare.
 – Ma descurc eu, a zis el. Nu e nevoie să-ţi faci griji pentru mine.
 Ea nu ar fi vrut ca el să conducă singur o asemenea distanţă . I-a venit o idee. Avea să-l trimită pe Merton chiar a doua zi, ca să-i ţină tovărăşie pe drumul de întoarcere. Ar veni chiar ea, dacă nu ar fi alte probleme la mijloc.
 Nu, nu avea nevoie Merton. Nu avea nevoie de nimeni. Se simţea bine, putea merge şi singur. Sora lui nu trebuia să-şi facă probleme.
 – Ei, dacă eşti atât de convins…, a spus ea.
 Avea să-l revadă la înmormântare.(…)

Cu totul neaşteptat, Susan Morrow primeşte manuscrisul unui roman scris de Edward, soţul de care a divorţat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pe măsură ce citeşte, Suzan, şi, odată cu ea, cititorul însuşi pătrund din ce în ce mai adânc în viaţa personajului principal Hastings, care călătoreşte împreună cu soţia şi fiica lui spre casa lui de vacanţă. În vreme ce viaţa obişnuită, civilizată a familiei Hastings cade pradă violenţei şi crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieţi şi cu teama care-i ameninţă viitorul.

(…)În realitate, nu voia să moară şi dorea ca ei să se grăbească. Între timp, frânghia din mijlocul lui îl explora, îi cartografia teritoriul. Organele interne nu făceau excepţie, deşi el nu ştia precis să le deosebească şi nici care şi unde erau – ficatul, rinichii, splina, apendicele, pancreasul, vezica urinară şi kilometri întregi de intestine, groase şi subţiri. A încercat să îşi aducă aminte ce altceva mai există şi a regretat că nu se familiarizase mai bine cu temenii cât trăise.
 Singurul lucru evident pe care îl cunoştea era următorul: era liber să-şi continue călătoria spre Mâine. După atâta vreme, după mai bine de un an(…)
 (…)Şi aşa plecase, iar acum conducea cu viteză, având în stilul de a şofa ceva dintr-un cowboy şi ceva dintr-un jucător de baseball, aproape cântând de bucurie vitezei, şi a ajuns la destinaţie cât ai clipi. A văzut casa de vară de la capătul drumului, în josul pantei. Era o casă mare, de modă veche, cu etaj, cu ferestre cu frontoane şi o verandă. Toate ferestrele şi veranda aveau plase contra ţânţarilor, casa era acoperită de plase. A mers pe alee şi pe iarbă şi le-a văzut în apă, aşteptându-l. A păşit în iarbă până la marginea apei.
 – Hai, intră, a spus Laura, te-am aşteptat.
 – Ce ţi-a luat atât de mult? a întrebat Helen.
 – E rece? a vrut el să ştie.
 – Destul de rece, a zis Laura, dar suportabilă.
 – Te simţi mai bine după ce stai o vreme în ea, a spus Helen.
 Erau cufundate în apă până la gât, astfel că le putea vedea doar capetele. Apa licărea în albastru şi alb, ca laptele dulce în lumina dupa-amiezei, iar insulele pufoase cu pini din golf străluceau de bucuria verii.
 A pătruns în apă, care era ca de gheaţă în jurul gleznelor. Laura şi Helen au râs.
 – AI FOST DEPARTE PREA MULT TIMP, A SPUS LAURA. ŢI-AI IEŞIT CU TOTUL DIN FORMĂ.
 S-a uitat înapoi în susul pantei, spre casa care stătea pe iarbă, înaltă, spaţioasă şi frumoasă. Uşa şi plasa de la verandă cu plasă era deschisă, două dintre ferestrele cu plasă erau lăsate deschise, iar două dintre ferestrele cu plasă de la etaj erau de asemenea deschise, dar… NU ştia DE CE… S-a gândit că era bine să revină la CASA după ce va înota, să urce călcând pe iarbă şi să intre, apoi să stea undeva în CAMERELE MARI, GOALE ŞI MIROSIND A PIN ŞI SĂ SE BUCURE DE… CĂLDURĂ DUPĂ RĂCEALA APEI. Apoi puteau sta de vorbă, despre tot ce-şi amintea că voia să le spună… DOREA SĂ-I SPUNĂ EI DESPRE BRAŢELE CARE SE LEGĂNAU ÎN TIMP CE… MERGEA SPRE CASĂ… Voia să întrebe dacă se certaseră vreodată… EL NU-ŞI AMINTEA, DAR SPERA CĂ NU SE CERTASERĂ… S-a întrebat dacă fusese vreodată gelos – s-a gândit că nu – şi dacă ea era geloasă pe el, spera că nu, pentru că nu credea că îi oferise vreodată prilejul. VOIA SĂ-I SPUNĂ CĂ ÎŞI AMINTEA CÂMPUL CU AFINE ŞI CEVA DUPĂ ACEEA, DAR… UITASE…
 Dar încă nu, întâi era asta. DOAR CAPETELE LOR ERAU LA SUPRAFAŢĂ, RÂZÂND ŞI ÎNCURAJÂNDU-L CÂND EL A PĂTRUNS… CU FEREALĂ ÎN APĂ… AMARNIC DE RECE… PAS CU PAS, CĂTRE ELE… Îi venea greu să se mişte, în vreme ce ele aşteptau cu atâta generozitate şi încântare, încât el abia de putea… să îndure o asemenea fericire…
 A PĂTRUNS MAI ADÂNC, ÎMPINGÂNDU-SE CU TOATĂ PUTEREA… ÎN TIMP CE GHEAŢA CONTINUA SĂ SE RIDICE… S-A ÎNĂLŢAT DINSPRE GLEZNE SPRE GENUNCHI, DE LA GENUNCHI SPRE VINTRE, IAR DE ACOLO, SPRE ŞOLDURI. APOI ÎNSPRE ABDOMEN… S-A FURIŞAT SPRE PIEPT, I-A ACOPERIT INIMA… ŞI I-A PRINS… GÂTUL. APOI, CONTINUÂND SĂ URCE, TOT RECE, A AJUNS… LA GURĂ, I-A… UMPLUT NASUL ŞI… I-A… ÎNCHIS OCHII ÎNCINŞI…
(…)Scena cu apa îi aminteşte de ceva. Dar înţelege de ce TREBUIE să MOARĂ TONY? Priveşte înapoi, vede drumul ce duce spre moartea lui…
 Cunoaşte drumul acela de munte. Îl vede cu aceeaşi claritate cu care orbul Tony vede copacul în care trage cu pistolul…

 Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă şi regret, despre răzbunare şi îmbătrânire, despre căsătorie şi creativitate.
 Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experienţă a lecturii, prin relaţiile pe care le creează atât între cititor şi operă, cât şi între autor şi cititor, într-o scriere surprinzătoare şi pasionantă.

Un roman tulburător, neobişnuit, despre poveştile pe care ni le spunem unii altora şi poveştile pe care ni le spunem nouă înşine. O carte care te surprinde cu adevărat.

 Roman publicat în 15 ţări.

„ – Ne ia curentul.
 – Dacă ne lăsăm în voia apei, va fi greu să ne întoarcem, spune el.
 – Dacă am cădea în apă, crezi că ne-am îneca? întrebă el.
 – Nu ştiu dacă aş putea ajunge la mal, spune ea.
 – EU SUNT SIGUR CĂ NU POT… ŞI TU ÎNOŢI MAI BINE DECÂT MINE.
 – TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ TE LINIŞTEŞTI, SĂ LAŞI CAPUL SĂ INTRE ÎN APĂ…”

 Dragă Edward,
În cele din urmă, am terminat romanul tău. Îmi cer scuze că a durat atât de mult. Scrie-mi dacă vrei o părere.
 Cu drag, Susan.