litera_blog-960x316px-2
litera_blog-960x316px-1
Hrană pentru minte și suflet!
<< >>

Obsesia Cafelei

cafea-1

Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i o cafea!

 

Ce e gustos poate deveni și ceva frumos. Simplu. Mai ales dacă iubim cărțile frumoase și cafelele Mmm, ce bun, ce bun, ce bun, gustoase! Este vorba de a transforma aroma și savoarea unei cafele într-un spectacol de imagini, culoare, informații istorice și geografice inedite și rețete de pus în faptă ceea ce numim cultura cafelei. Nu doar băutul ei. Cum a făcut domnitorul român Grigore Ghica IV, când la Constantinopol a dat pe gât  ceșcuța cu o cafeluță fierbinte oferită de Sultanul Nu-Mai-Știu-Care și a exclamat satisfăcut: „Strașnică țuică mai au și turcii ăștia!” O fi, n-o fi adevărată povestea, dar n-avem cum să nu o apreciem la o cafea. Mică, mare, cum o fi, cafea să fie. Generația mea mai ține mine oroarea numită, înainte de `89, nechezol. O invenție germană din WW2, când lipsurile de tot felul au pus mașinăria inteligenței germane la lucru. Așa s-a născut și margarina, așa s-a numit acel Ersatz, înlocuitor, făcut din te miri ce. A trecut, au rămas poveștile. La o cafea Marghiloman, fiartă în cognac, cum o prefera marele bogătan conservator, ajuns și prim-ministru. Ce rămâne după el, faptul că-și trimitea cămășile la spălat la Londra sau că a semnat Pacea de la Buftea, păguboasă pentru el – toată lumea l-a înjurat –, dar a salvat România? După unii oameni care fac și bine țării rămâne un gust amar, ca după o cafea fără zahăr. Dar orice cafea produce bucurie mare. Care poate îmbrăca multiple forme. Cea mai la îndemână în clipa de față este volumul albumul-atlasul-enciclopedia-mod-de-folosire și rețetarul pus sub genericul OBSESIA CAFELEI (Editura Litera, 2016, traducere din limba engleză Ruxandra Rădulescu/Graal Soft, după originalul, Coffee Obsession, Dorling Kindersley Limited, 2014, perfect respectat și elegant editat sub toate aspectele). Autoarea este o norvengiancă, Anette Moldvaer, specializată în tehnici de prăjire a cafelei. Wow, e cool, doar că în România când spui m-am prăjit iar numai la cafea nu te gândești. Revenind la volumul lui Anette – să ții workshop-uri despre cafea e chiar o ocupație plăcută, nici nu știi unde să zăbovești mai iute. Să afli câte ceva din istoria cafelei – pornită din Etiopia și Yemen și ajunsă prin toată lumea, din America Centrală și de Sud, până în India, Asia și Oceania (știați că după cunoscuta Brazilie, ca mare producătoare de cafea, pe locul doi este Vietnamul?) – sau să urmărești parcursul unui bob pus în pământ și cum se ajunge la arborele care produce cireașa de cafea. Seamănă cu merișorul nostru. De arome, ce să mai vorbim. Când ți se pomenește de note de cedru, ierburi, migdale, gamă de arome de citrice, florale, gust dulce cu note de ciocolată și caramel, deja poftele se adună în cerul gurii. Drumul însă nu e lung. Un fruct, bob-cireașă, care, odată cules și prelucrat în fel și chip, se va transforma după prăjire, măcinare și apoi combinat cu apă în lichidul ce ne desfată viața de zi. În fel și chip, cu sau fără lapte, cu sau fără alte ingrediente adăugate, care au făcut din consumul de cafea o adevărată artă. Prolifică industrie. Milioane de oameni trăiesc de pe urma cafelei. Două feluri de fotografii însoțesc grafica/machetarea inspirată a volumului-album. Hărțile, colorate și detaliate care ne arată unde sunt zonele cele mai intens cultivate – cu specificarea locului în producția mondială și a diversității soiurilor ce s-au tot înmulțit din cele două standard, clasicele Arabica și Robusta (acum pricep și eu de ce sunt atâtea varietăți, plecând de la condițiile pedoclimaterice) – și fotografiile cu zecile de feluri de cești de cafea, cu combinații dintre cele mai felurite. Eu beau, de exemplu, cafea simplă, făcută la ibric, fără lapte și cu puțin zahăr. Așa că nu mă prea tentează Grog-ul, în care se pune și coajă de lămâie și de portocală, smântână dulce și, ca să fie tacâmul complet, o linguriță de unt pentru turtă dulce la servire. Hm, cam exotic pentru gustul meu, mai simplu și conservator. Chiar dacă nu aș refuza un Mocha cu gheață, unde sosul de ciocolată se amestecă cu două doze de espresso, plus gheața de rigoare. Merge. Găsim însă rețete apetisante pentru toate gusturile posibile. Așa că atunci când e frig afară și nu avem chef de ieșit la mall sau la administrația financiară locală să ne înghesuim la plata impozitelor pe anul în curs, stăm acasă și ne facem de lucru. Se găsește mereu câte ceva de făcut. Când facem vreo pauză, ne mai facem câte o cafea. Bună, mai puțin bună, vorbită cu vreun vecin sau vecină, tăcută dacă toți ai casei sunt plecați. Unde batem? O cafea e binevenită oriunde și oricând. Evident, totul cu moderație, altfel funcționarea creierului la turații mari tot timpul poate produce deranjamente cardiovasculare. Dar dacă ne lăsăm furați de milioanele de interdicții care ne fac perfect sănătoși, dar nefericiți, prefer multe cafele, oricât de nocive ar fi. Ele mă fac să fiu, mereu și oricând, cu zâmbetul pe buze. Ca și acum, când închizând acest volum/album cu puternic gust și aromă de cafea, mă fac încrezător și bucuros în ziua de mâine. Ceea ce  doresc și cititorilor noștri. Sună telefonul. E mama. Iar îmi atrage atenția să nu mai beau multă cafea. Ufff, o să-i fac ei cadou OBSESIA CAFELEI, ca să mă lase pe mine în pace. Măcar o zi, două. Adevărul e că și ea bea multă cafea.

Pe ascuns! Mai zi ceva dacă poți.

Bedros Horasangian

O viață măruntă

bcx

 

O carte pe săptămâna la LITERA

 

Ergainahămoragăloradzagh și Hanya Yanagihara

 

Până să mi se fixeze acest nume în memorie, într-o lume românească unde Băsescu sau Vosganian sunt deja obișnuite, l-am tot pronunțat eronat. Cu toate că sunt familiarizat cu multe nume și cuvinte complicate. De exemplu, în limba armeană, la banalul macaroane se spune ergainagălorahămoradzag. Adică ergain=lung, gălora=rotunjit, hămora=din aluat, dzag=gaură, și atunci nu-i așa că Hanya Yanagihara e mult mai simplu? Fără să fie extrem de complicat, numele până mai ieri necunoscutei prozatoare americane cu o nominalizare la National Book Award și Man Booker Prize, pe 2015, mi-a atras atenția. Un 2015 când a cîștigat prietenul nostru deja, jamaicanul Marlon James, cel cu „Scurta istorie a celor șapte crime” (fotografia alăturată stă mărturie pentru nivelul înalt unde a ajuns bătălia pentru acest prestigios premiu literar), care ne-a lăsat cu gura căscată, bouche bee, cum ar zice în franceză, ceilalți locuitori din insulele învecinate. Așa cum tot cu gura căscată am rămas parcurgând romanul Hanyei Yanagihara „O viață măruntă” (A Little Life, originalul sună mai pisicos, Editura Litera, 2017, traducerea, spinoasă, din limba engleză Adriana Bădescu), roman și mai grăsan decât al lui Marlon James. 699 de pagini, cu mulțumiri cu tot,ca la prețurile din piețele agroalimentare. Prezentările de pe coperta IV sunt sugestive și corecte – în general sunt mult peste ce găsim în cărți, de data asta e exact invers. Cartea conține mult mai multe pagini de bună literatură, realistă, psihologică, analitică, istorico-politico-geografică (mai tot romanul se consumă într-un New York plin de imigranții pe care-i fugărește astăzi Donald Trump, într-un fel un bun personaj pentru un fiction încă nescris) cu personaje – patru la număr, băieți cu toții, care vin la NYC din Massachusetts, unde se găsește faimosul MIT, dar de unde a plecat și celebrul, la vremea juneții mele, hit al formației Bee Gees etc. – vii, autentice, reale, atașante – cuvânt la care surâd mereu pentru că nu-l folosesc, dar mă izbesc mereu de el, ca și de inconturnabil sau celeritate (au și cuvintele rostul și farmecul lor, direct sau indirect – găsesc mai zilele astea, într-o carte a lui John Steinbeck – minunate povești altminteri –, cum un cal ciugulea ovăz, măi să fie, să zâmbim, pentru că ocaziile sunt rare etc.) cu întâmplări altminteri de zi cu zi care adună anii și compun viețile unora și altora care, la final, dau romane. Romanul se scrie pe măsură ce personajele își trăiesc propria viață. Un roman american, cu de toate pentru toți. Viața bate literatura. Doar uneori. Prozatoarei americane, cu obârșii hawaiiano-coreene, i-a ieșit o carte remarcabilă. Dacă o făcea și nițeluș mai concentrată era, poate, și mai bună. Am zis și eu, n-am dat cu parul. Asta așa, chichirez gâlceavă. De reținut, deci, doar titlul, O viață măruntă și un nume, Hanya Yanagihara. Cu ergainahămoragăloradzagh nu merită să ne încărcăm memoria.

 

Bedros Horasangian

Parada de Paște a lui Richard Yates

parada

Romanul „Parada de Paște” (Editura Litera, 2016, traducerea din limba engleză, Irina Negrea) e publicat pentru prima oară în SUA în 1976. Autorul lui, Richard Yates (1926–1992), scriitor cu o bună cotă prin mediile culturale de dincolo de Ocean, apreciat de Tennessee Williams, Styron sau Vonnegut și pus într-o bună relație cu Cehov, Cheever și Raymond Carver, a avut parte de un destin literar nu foarte favorabil. Dincolo de valoarea strict literară, cărțile lui s-au vândut greu (sau deloc) și nu a devenit nici autor canonic. Iar dacă a și murit, pac!, The End, povestea s-a închis. Până într-o bună zi când un critic literar, Stewart O’Nan – și suntem deja în 1999 –, scrie, după o atentă lectură a operei lui Yates, un lung, chiar foarte lung, comprehensiv și bine chițibușit studiu, în Boston Review. Eseul se numește The Lost World of Richard Yates. How the great writer of the Age of Anxiety dissapeared from the print. Rezultatul este spectaculos, scriitorul este relansat în postumitate. Și intră nu doar în atenția criticilor și istoricilor literari, dar și în atenția marelui public. Un scriitor și cărțile lui renasc într-o lume din care autorul nu mai e prezent. Așa a și ajuns și pe la noi. Și tot așa am înțeles mai bine ceea ce poate face the star machinery of Random House and The New Yorker (am citat din studiul lui O’Nan, pe care-l recomand tuturor iubitorilor de literatură, se găsește integral pe net) pentru un autor. Repet, dincolo de valoarea intrinsecă a autorului și a cărților lui. Parada de Paște, în limba română acum, se alătură lui Revolutionary Road (un roman la fel de fascinant, apărut tot la Litera în 2016) și pot impune și în România numele unui excepțional prozator. Un mare decodor al vieții. Îmi permit să avansez doar câteva impresii despre un roman care mi-a plăcut foarte tare. Este o lungă poveste întinsă pe patru decenii a unei familii din clasa de mijloc a Americii. Oameni obișnuiți, cu destine comune, cu întâmplări ale unor vieți banale, care vin și trec de la sine. Copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe, și gata. Destinul unei mame divorțate – prototip ar fi mama autorului – și cu două fete acoperă tot romanul. Mama (Pookie) și una dintre fete (Sarah) mor, spre sfârșitul romanului, rămâne cea mică, Emily, un fel de punct de raportare în jurul căruia se încheagă în fond toată narațiunea. Sunt aglutinate multe întâmplări din viața celor două surori, care cresc în roman de la simple copilițe care discută despre cum-e-cu-treaba-aia (splendidă pagină de proză scurtă, aș zice), până la finalul când una dintre ele moare, nu se știe exact de ce. Alcoolism? Violență fizică? Se trăiește la foc mic, se bea din greu. Altfel, bețiveala e mereu prezentă și în cărți și într-o realitate americană în care nici Faulkner, nici Scott Fitzgerald, nici Hemingway – autorul cunoscutului cocktail Bloody Mary – sau John Cheever, cum spune românul nostru, nu au dus paharul la ureche. Secvențe extrem de atent construite, personaje bine conturate, pasajele psihologice tensionate nu lipsesc. Un roman din seria filmelor Free Cinema-ului britanic al tinerilor mai mult sau mai puțin furioși de pe ambele țărmuri ale Atlanticului. Fără să ne punem prea multe întrebări, viața a și trecut. Punct. Trăim. Citim, e bine.

 

Bedros Horasangian

Marlon James și „Scurtă istorie a șapte crime”

cover-scurta-istorie-new

Marlon James și „Scurtă istorie a șapte crime” – care sunt mai multe

 

Un scriitor din Jamaica m-a lăsat cu gura căscată cu romanul lui „Scurtă istorie a șapte crime“ (Editura Litera, 2016, traducere, nuanțată și rafinată până la detalii subtile, foarte dificilă, pentru că limbajul argotic americano-jamaican e greu de translatat în limba lui „tu-ți morții mă-tii, ți-am luat gâtul”, brava lui Ciprian Șiulea). Autorul se numește Marlon James, trăiește în Statele Unite –care și-au schimbat în aceste zile președintele, acum e Donald Trump –, și e profesor la un colegiu din, nici nu mai contează în ce oraș, în SUA, oricum. Habar nu aveam de el, și cu ocazia acestui roman onorat cu Man Booker Prize 2015, am rămas cu numele lui întipărit într-o memorie pe zi ce trece mai fluidă. Literatură, excelentă lecție și demonstrație de mare literatură sub toate aspectele. Stilistic, compozițional, lexical, documentar-antropologic-sociologic, politic, artistic-literar, de ce nu. O radiografie a unei societăți aflate într-o insulă în care se vorbește engleza – mai toți locuitorii proveniți din Africa – față de cei din jur care o trag pe spaniolă sau franceză, o incizie în istoria ultimelor decenii, nu doar a celor din Jamaica, plecând de la viața și moartea unei vedete faimoase mondial a muzicii reggae. De Bob Marley este vorba. Chiar dacă numele lui nu e pomenit în text apare drept Cântărețul, avem un inventar-insectar de personaje de toate felurile. Întâmplări, evenimente, pățanii din plin. Violență, sex cât cuprinde, droguri pe toate cărările, se dansează și se chefuiește pe rupte, atunci când nu se omoară unii pe alții. Cine are puterea are totul. Cine are bani face jocurile. Restul, ce mai apucă. Resturi. Te și întrebi cine mai muncește sau dacă merită o astfel de ocupație. Viața oricum trece, viața oricum e scurtă. O carte extraordinară, scrisă dintr-o răsuflare (care a durat totuși patru ani, totul se află sau se mărturisește până la urmă), pe care un scriitor, cred eu, o scrie o singură dată în viață. Once-in-a-lifetime, cum ar veni. Ceea ce lui Marlon James i-a reușit. „Scurtă istorie a șapte crime” nu e chiar scurtă, și sunt mult mai multe crime și morți în roman. Asta ca să știm de la început pe ce picior dansăm.

 

Bedros Horasangian