de Bedros Horasangian

Gingaș subiect. Delicată ocupație. Cu rezultante incerte. Mai ales pentru o națiune unde ambele organe sexuale sunt de gen feminin. Greu de reprodus ce aud eu zilnic, pe stradă, in autobuz sau la vreo cumpăratură. Dovada virilității noastre erotico-sexuale este prezentă la tot pasul. Nu știu în ce măsură statisticile și cercetările științifice confirmă această neînfrînată potență, dar la nivel retoric stăm bine. Ar fi trebuit să completez imediat cu una dintre strigările cele mai des uzitate, dar mărturisesc că o anume jenă mă obligă să renunț. Poate vă dezamăgesc, îmi cer scuze. Dar am început să fac un fel de urticarie la acest exces de virilitate retorică.

Și ce au toate astea cu iubirea? Ați putea întreba imediat. Corect. Au și n-au. Pentru că ceea ce numim îndeobsște iubire e ceva ce nu există. Chiar așa? Chiar așa. Ca și sufletul, iubirea e ceva imponderabil. Metafizic – înaintea fizicului, ar fi pre grecește – și fără contur. O seamă de factori și stări, o sumedenie de contexte exterioare nouă și altele ce se aștern, consumă și epuizează înlăntrul nostru alcătuiesc ceva inform și deseori intens. Mama, o iubesc pe marcela? Ei, asta e acum, găsește pe altă marcela; asta e măritată. Exemplele se pot multiplica la infinit. După voia și nevoia fiecăruia. Nu are legătură neapărat cu vîrsta, cu studiile, cu situația matrimonială, cu cea financiară. Cînd e să apară starea asta numită dragoste /iubire ( sexualitatea este doar o parte a ei) e de bine. Cred eu. Chiar dacă de multe ori poveștile de dragoste se termină prost. Sau într-o căsnicie. Sau în ce vreți dvs. Marile iubiri, cele în absolut, au fost triste. Că e vorba de Romeo și Julieta, de Tristan și Isolda, de Mme Bovary sau Ana Karenina. Aia care s-a aruncat, Doamne ferește, înaintea trenului. Săraca. putea să divorțeze, ce naiba. Să te omori din dragoste pentru un bărbat, nu se face. Iar se poate exemplifica fără să ne putem opri din contabilazarea istoriilor terminate prost. Sigur că sunt frumoase poveștile de dragoste care s-au terminat cu bine. Mai ales în filme. Că au fost produse la Hollywood sau de Mosfilm -  cei mai coptuți în ani ca mine știu bine peliculele rusești la care lăcriman cu toții ca la faimosul Love story, Anonimul venețian sau la Un bărbat și o femeie. Fum, amintiri, nostalgii, amăgiri ale memoriei.

 Bun – ce să spunem despre iubire ca să nu devenim ridicoli? Sau să conturăm zimbete acre ale unor juni care vad poveștile astea doar prin prisma dacă i-a tras-o sau nu. Eroinei din film, din carte, colegei de clasă sau de serviciu. Am tot citit în ultimii ani fel de fel de cărți, unele remarcabile, în care limbajul licențios face ravagii. Devin sentimentele mai intense sau emoțiile mai variate la utilizarea unui astfel de limbaj? Nu știu. Mă abțin să dau un răspuns ferm și concis. In poveștile astea care pun în joc și ceea ce numim iubire suntem cu totul singuri. Sfaturile și sugestiile nu pot face mare lucru. Dacă protejarea actului sexual este o treabă de igienă și reclamele pentru prezervative sunt chiar foarte haioase, cind este vorbe despre iubire devenim neputincioși. fiecare face ce vrea și simte cum poate. Restul e vorbărie. Eventual literatură.

Altfel, atenție la zăpada înghețată. Alunecă al naibii de tot. De nu-ți mai trebuie nimic.

Să fim zi de zi mai buni și altruiști – imposibil, trebuie să fie Crăciunul! Să fim zi de zi mai atenți cu mamele și femeile din viața noastră – imposibil, trebuie să fie luna martie pentru asta! Să fim zi de zi mai înțelegători cu copiii – imposibil, trebuie să fie 1 iunie! Și pentru că și dragostea trebuie sărbătorită din când în când, așteptăm cu nesaț, an după an, luna februarie. Fie că e 14, fie că e 24, avem motiv să sărbătorim iubirea – deși ar trebui să facem asta zilnic.
 
Și pentru că avem un prilej în plus, pentru că suntem, fără să vrem, printre cei care caută prilej de a sărbători iubirea (chiar dacă nu numai o singură zi pe an, și ținem să subliniem asta), vă provocăm cu un concurs. Scrieți-ne sau povestiți-ne într-un comentariu la acest articol cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care ați făcut-o sau care vi s-a făcut. Vă vom premia cu cărți în valoare de 200 lei de pe litera.ro, cărți pe care vi le veți alege voi. Câștigătorul îl numim prin tragere la sorți pe 24 februarie – când altcândva dacă nu chiar în ziua de Dragobete?  
 
 Așadar, să respectăm vorba cântecului (dacă nu tot timpul, măcar în această lună): Love is in the air…

Sursa imaginii

de Răzvan Voncu

Palma (2008) este cel de-al patrulea roman al multi-premiatului autor australian Christos Tsiolkas, cunoscut atât pentru scrierile sale în proză, cât şi pentru piesele sale de teatru de mare succes, dintre care unele au şi fost ecranizate. De altfel, şi romanul Palma a cunoscut o adaptare pentru televiziune în opt episoade, care s-a bucurat, la rândul ei, de o receptare favorabilă din partea publicului şi a criticii.

Tsiolkas nu este un simplu povestitor şi nici un autor pentru care partea formală a literaturii să anihileze problematica umană. Ca eseist, de altfel, autorul australian nu se sfieşte să discute deschis chestiuni spinoase ce ţin de cultura şi societatea noastră actuală, de codurile noastre culturale, volumul său Dead Europe (2005) generând controverse dintre cele mai virulente.

Palma nu se abate, prin urmare, de la obiceiul autorului de a crea intrigi şi universuri ficţionale în care sunt dezbătute probleme umane. Chiar dacă totul porneşte de la o simplă palmă pe care un adult, Harry, i-o trage copilului Hugo. Romanul se deschide, ca o serie întreagă de matrioşe, căci, de la indignarea iniţială – şi atât de corectă politic – că un adult a plămuit un copil, intrăm pe rând într-o spirală tot mai abruptă a posibilelor dileme şi conflicte morale. Căci Hugo, copilul pălmuit, nu este un copil obişnuit, ci unul neglijat educaţional de către părinţi: înţelegem, astfel, că aceştia sunt, de fapt, la fel de vinovaţi ca Harry, pălmuitorul, căci o educaţie obişnuită l-ar fi dezvăţat pe Hugo de apucături care îl aduc în conflict cu lumea adulţilor. Iar Hugo nici nu e un mieluşel: unul dintre motivele subconştiente pentru care Harry îl pălmuieşte este că Hugo, copil cu comportament social predispus la agresivitate, îl ameninţase pe fiul său Rocco.

Însă tocmai când ni se părea că suntem pe cale să răsturnăm balanţa coectitudinii politice, absolvindu-l pe Harry de culpa de a fi pălmuit (nici măcar foarte tare) un copil, aflăm că nici Harry nu este moralitatea întruchipată. Om de afaceri de succes, cu o etică deloc caritabilă, el este un soţ adulterin. Palma pe care i-o aplică micului Hugo nu este o reacţie excesivă de apărare a propriei familii, ci un gest de spălare a conştiinţei.
Celelalte personaje ale romanului, participante la picnicul în care se produce mica agresiune asupra lui Hugo, sunt la rândul lor antrenate într-o dezbatere morală, pe teme ca:  ipocrizia, disciplina, limitele educaţiei, corectitudinea politică ş.a.m.d. Toate, îmbinându-se într-o mare temă, care este cea a relaţiilor interumane, într-o societate multiplu fracturată, care, în plus – să nu uităm că suntem în Australia – este şi multiculturală, de unde ciocnirea de coduri şi comportamente.

Palma este un roman cu atât mai interesant, cu cât tehnica narativă a autorului este mai ingenioasă. În fapt, trama romanului este narată de opt personaje, fiecare cu capitolul său, redactat la persoana a III-a. De la studenţi la pensionari, aceste personaje (patru masculine şi patru feminine) sunt semnificative pentru fracturile dintre straturile şi grupurile sociale din ziua de azi.

Un roman de maturitate, al unui autor pentru care rostul literaturii este acela de a pune în faţa cititorului problemele morale şi culturale ale lumii contemporane. Impecabil scris, el prilejuieşte o lectură captivantă şi, în egală măsură, îmbiind la reflecţie.

PS: În curand, la Litera.

de Bedros Horasangian

Hm! Ce să spui despre citit cînd toată lumea scrie? Ce să glosezi în marginea cititului cînd toată lumea – mă rog, o felie consistentă din umanitatea din preajmă – trăncănește? Ce să mai adaugi la arta cititului cînd scrisul și vorbitul – procedee mult mai lucrative și avînd șanse mari de recupera material timpul risipit – sunt la ordinea zilei? Desigur, în dezordinea lumii în care trăim. In univers. In lume. In România, mai intens parcă. Vorbitul și scrisul bat orice alt fel de comunicare. “ Viorica, te iubesc!”,”OK, scrie-mi/fă-mi un proiect!”. “Gicule, ai vorbit cu Ciupitu pentru mașina de spălat?”, “Aoleu, am uitat, o să-i dau un SMS!”. Producerea de mesaje a devenit cea mai răspîndită formă de comunicare.       Dă-mi un bip, dă-mi un semese, îți dau un email, un fax, mai știu eu ce.

Și cititul ?

Copiii învață mai întîi să scrie. Primele litere. A. M. Am și ma. Apare apoi mama. Cel puțin așa am apucat eu. Acum s-ar putea să fie altfel. Nu știu. Dar ce știu în mod cert, ca să nu lungim pelteaua – oare chiar știți ce este pelteua, dacă v-ți îndopat de mici doar cu MARS și SNICKERS ? – legat de vorbit și de scris.

Da, putem striga în gura mare, pentru cine vrea să audă și să simtă altfel, forța literelor care devin cuvinte.

CITITUL este mult mai important decît scrisul. CITITUL, cel puțin pentru mine, este mai important decît orice pe lumea asta. Dacă dispar cărțile – cum preconizează mahărul cel mai al lumii electronice, dar sper să se înșele, eu țin două degete încrucișate, să fie zbîrca ( știti cei zbîrca?, puneți mîna și găsiți pe google) – tot mai rămîne cîte ceva de citit. Vom citi, scris cu degetul pe nori “Marcela te iubesc!”,” Semnează și tu pentru Roșia Montană” sau “Nu ne vindem țara!” Vom apela la miliardele de cărți deja tipărite și care fac de multe ori ca viața noastră să devină suportabilă. Dincolo de praful care se adună prin bibliotecile fiecăruia. Citim fel de fel de cărți dintr-o anume bucurie de a ne bucura. Sau ca să nu pierdem această bucurie. Avem de ales. Că sunt mic și beau lăptic, că sunt pensionar voinic și nu am bani pentru un rom mic. Să zicem. Am improvizat. M-aș bucura enorm dacă aș afla cumva că acest manifest pentru citit a fost apreciat, și acum cu mic cu mare toată lumea s-a pus pe citit. Nu se mai uită lumea la teve să vadă ce mai e prin Piața Universității, nu se mai joacă adolescenții de azi precum pionierii de ieri – la un știu care club se făcea caterincă de copiii de ieri cu cravate roșii la gît, hm, nu am gustat miștocăreala, copiii sunt copii, că trăiesc ei in capitalism sau comunism, etc – cum ziceam, m-aș bucura să aflu că numărul de cititori de CĂRȚI a crescut cu 20% după aceste apel-manifest pentru citit. Căci cititul doar al SMS-urilor sau al reclamelor lumioase sau întunecoase ne oferă bucurii efemere. Mai cumpărăm eventual o rochie cu 75 % reducere sau niște izmene – că tot e frig acum – flaușate 3 la 20 de RON în loc de 1o RON bucata. Mă rog, exemplele se pot multiplica. Dar să ții în mînă o carte, s-o întorci pe toate fețele, s-o răsfoiești alene citind pe sărite sau nelăsînd-o dn mînă pînă n-o termini, “Georgiana, treci la culcare. Ai citit destul?”, ”Bine, mama, voiam doar să știu ce s-a întîmplat cu Ana Karenina și de s-a aruncat în fața trenului!”

 Și tot așa. Puteți face singuri liste de lecturi preferate. Cărți. Autori. Avem la îndemînă fel de fel de bunătăți. Înclusiv benzi desenate sau audiobookuri. După care, personal, nu mă dau în vînt. Mă rog, este dreptul și plăcerea fiecăruia să opteze. Sigur că poate ne facem iluzii cu această poftă nesățioasă pentru citit. Sigur că se poate trăi, deseori foarte bine, și fără citit.( Incercăm să ne imaginăm o discuție despre ultimele lecturi dintre Dnii Gigi Becali și Viorel Lis, că tot sunt ei mereu prezenți pe micile ecrane toată ziulica, dar gîndul se spărie, vorba cronicarului…) Sigur că putem trăi foarte bine și fără scris. Dovadă, diverși cetățeni români care conduc mașini de zeci de mii de euro fără să știe să scrie sau să citească. Povestea asta e tare. Ar merita scrisă. Eventual și citită. Am mai și rîde nițel. Chestia cu rîsul e legată și de citit. Una e hihihihi, iar alta e hăhăhă?

Ați priceput diferența? Dacă nu, o să mai citim cîte ceva și vom desluși și ce nu sare în ochi din prima.
Lectură plăcută vă dorim. Citiți orice, tot rămîneți cu ceva, dar citiți!

de Răzvan Voncu

Tony şi Susan, un best-seller al regretatului scriitor american Austin Wright, apărut în 1993 şi reeditat, cu mare succes, în 2010, ne prilejuieşte o lectură în acelaşi timp pasionantă şi incitantă.
Autorul lui a fost profesor emerit de literatură engleză la Universitatea din Cincinnati, excelent istoric literar şi teoretician şi un fin cunoscător al tehnicilor narative, despre care a scris studii amănunţite. Acestea vor fi abil întrebuinţate în Tony şi Susan, un roman complex, în care se îmbină fără să se contopească două poveşti, şi din care concluziile lipsesc, fiind lăsate la latitudinea cititorului.
Susan Morrow, unul dintre cele două personaje principale, este soţia unui doctor, mamă a trei copii şi profesoară universitară de engleză. Ea primeşte într-o zi o cerere ciudată de la fostul ei soţ, Edward Sheffield. Acesta o roagă să citească manuscrisul unui roman scris de el. Cum căsătoria lor se destrămase tocmai din cauza ambiţiei lui devorante de a deveni scriitor, iar lui Susan îi place să citească, eroina se vede captivă între ispita de a vedea ce a ajuns fostul ei soţ, ca scriitor, şi resentimente.

Lectura manuscrisului relevă însă o naraţiune ciudată, halucinantă, aflată între romanul poliţist şi Kafka. Tony Hastings, personajul principal al romanului-manuscris (intitulat, misterios, Animale nocturne), călătoreşte cu soţia sa Laura şi cu fiica Helen, către est, pe o şosea din Pennsylvania. Plecau în vacanţă, spre cabana lor din Maine. Călătoria se va transforma însă într-un coşmar, din cauza unei decizii intempestive a Laurei, care îi cere lui Tony să nu oprească la motel, la căderea nopţii, ci să meargă mai departe. O maşină, venită cu viteză din urmă, îi va forţa să oprească, iar Tony va fi separat de Laura şi Helen, care vor fi răpite şi vor dispărea la un moment dat din raza lui vizuală, fiind duse într-o altă direcţie. Tony va merge singur în noapte, până la prima aşezare, iar dimineaţa va primi la motel vestea că maşina sa a fost găsită abandonată într-un râu, dar nici urmă de Laura şi Helen. Tony va fi nevoit să refacă, din memorie, drumul parcurs până la locul în care străinii misterioşi îl liberaseră, iar acolo poliţiştii care îl însoţeau vor găsi cadavrele soţiei şi fiicei sale.

Tot acest roman din roman, să precizăm, este narat direct, iar noi îl citim odată cu Susan. Efectul de lectură al acestei simultaneităţi este înrt-adevăr remarcabil, chiar dacă spre final povestirea devine tot mai violentă şi mai absurdă.

Descoperirea celor două cadavre este momentul în care dialogul cu cartea fostului ei soţ se transformă, pentru Susan, într-o dureroasă implicare în povestea lui Tony Hastings şi, totodată, într-o reinterogare a propriilor opţiuni în viaţă. Ea trece graniţa, metaforic vorbind, dintr-o ficţiune în alta, întrucât descoperă că este legată într-un mod straniu de Tony: plăcerea ei de lectură depinde în mod direct de nefericirea lui, de inevitabilitatea morţii soţiei şi fiicei sale. Susan se întreabă, de asemenea, cum de reuşise Edward – de care nu mai ştia nimic de 20 de ani – să scrie o asemenea carte, sângeroasă şi plină de ură, de vreme ce el însuşi era la antipodul lumii imaginate în Animale nocturne. Finalul acestui roman-manuscris, în care Edward Sheffiled introduce un detectiv răzbunător al dublei crime, complică povestea şi accentuează caracterul întunecat, radical al romanului Tony şi Susan.

Este remarcabilă măiestria cu care Austin Wright îşi poartă cititorii printre hăţişurile a două romane, a două lumi, îmbinând intriga poliţistă cu autoscopia. Totodată, avem de-a face cu o carte sensibilă şi inteligentă despre o temă de care adesea fugim în viaţă: alegerile pe care le facem, efemeritatea lor şi, până la urmă, ponderea uriaşă pe care o joacă hazardul.
Un roman excelent, minunat transpus în româneşte de Gabriel Stoian.

de Bedros Horasangian

E liniște. Nu se aude nici un zgomot. Nimic. Nici vecinii care mereu fac baie între două și trei noaptea sau au ceva de tăiat, precum dl Micu de la etajul opt. La patru s-a mutat un oltean din Calafat, care ciocăne și bocăne ca fost Erou al Muncii Socialiste – nimeni nu mai vorbește cu ei, sărmanii oameni. E liniște acum, la doi stă un marocan, nu știi cîți copii are exact, parcă în fiecare săptămînă mai apare cîte unul, e bine să creacă populația României. Nu visa Cioran pentru români populația Chinei și destinul Franței? Cam așa. Nici măcar apa din conductele pentru calorifer nu se mai aude, o stare de prosteală după atîta mîncare. E liniște. Nu se aude nici vreun cîine lătrînd la cine știe ce bețiv care se ceartă cu dna Sandu de la parter care face borș, nici vreun pensionar motociclist înrăit care tot meșterește ceva la motor.
Nimic.
Nimic.
E liniște. E bine. Doar tu, fără să știi exact despre ce este vorba. Au amuțit cu toții. Cerul închis, cenușiu, apatic, cumva murdar. Așa e la București după sărbători. Sau la Paris, iarna.Totul e cenușiu, dacă nu e frig sau ninge sau sună sirena vreunei ambulanțe. Exiști. Oarecum. Poate nu este vorba de tine, ci de altcineva. Nimeni. E clar că liniștea asta e suspectă, dacă ești obișnuit cu trepidațiile orașului. Cu pîrîitul tobelor de eșapament ale motocicletelor, cu zgomotul lăsat în urma lor de gunoieri, cu sunetele greu de calificat ale vrăbiilor sau ciorilor. Uneori îți place, alteori devine sinitru. Noaptea. Sau ziua. Ceva ciudat se petrece. Sub un cer inchis, cenușiu, pustiu. Ceva. Se întîmplă. Cu tine. Ca și cu întregul oraș. Nu-ți pasă nici de soarta doctorului Arafat, nici de cîinii comunitari. Oamenii la noi demonstrează mai lesne pentru dobitoace decît pentru oameni. Poate nu este așa, dar așa pare. Orașul. Oamenii. Murdar. Lîncezești în casă, te învîrți prin bucătărie, te sucești prin sufragerie, faci un duș, mănînci ceva fără chef, să nu mai auzi de mancare, bei o cafea, parcă nu are nici un gust de cînd a plecat ea. Auzi cînd și-a găsit și ea să plece de acasă…
O femeie. Absentă acum.
Bucureștiul fără nimeni lîngă tine e gol.
Închizi-deschizi televizorul fără să te intereseze nimic. Ziare nu mai cumperi de multă vreme. Nu-ți pasă nici de noul copil al lui Sarkozy, nici de viitorul lui Strauss Khan. Auzi cum îl cheamă pe președintele Algeriei, Abdelaziz Bouteflika. Ce nume. Ha. Fel de fel de nume, asta e lumea. Putin e mai ușor de reținut. Fel de fel de oameni. O să fie din nou ales președinte. Ăsta îți taie un picior fără să clipească. Ei și ? E clar, o zi proastă. Nu-ți găsești nici locul, nici rostul. Ce-o mai fi și asta? Nimic. Ceva în plus pe lîngă ce este.
Ce este? Greață, lene, plictis, oboseală. Ei, aș, aiureli. Poate ai mincat prea mult în ultima vreme. Sau să fie de la băutură. Sau de la cafea. Sau de la nimic. A plecat ea și atît.
O iubeai?
Da.
Te iubea ?
Da. Nu știu adică, dar îmi dădea să înțeleg că este ceva. Zicea că ține la mine. Tu ce înțelegi prin asta?
Vă înțelegeați ?
Nu prea.
Și atunci?
Atunci a plecat. Urma să mergem la Grand Palais să vedem expoziția Picasso-Cezanne-Matisse a fraților Stein… Abia aștaptam să o vedem… Dar a plecat, așa…

Cum așa? Simplu, a chemat un camion, a luat tot ce era al ei și gata. Mi-au povestit vecinii. Mi-a lăsat doar cărțile. Cumva ostentativ, știa bine că țin mult la ele. Uneori era geloasă pe faptul că eram prea atașat de cărți. Acum a plecat, nu se mai poate face nimic. Fără să lase un bilet, un telefon.
Nu.
Și tu ce-o să faci? Ce să fac. Trăiesc. O să trăiesc, nu am de ales. Fac un duș în plus și o să fumez ceva mai mult decît de obicei. Da, toate trec. Așa e, trec.
Nu e greu să dai explicații acolo unde nu explicațiile fac viața ta.
Cine?
Tu.
Ești. Sau mai puțin. Mare scofală că ești. Tu. Eu. El. Ea. Ea a plecat. Mare scofală, poate mai bine așa, O țigară nu are nici un efect. Nimic. E clar, o zi proastă. Uneori vin și se duc. Le uiți, se șterg, se risipesc în alte zile. Mai bune. Mai cum ? Mai bune. Ei, alta acum. Toate sunt la fel. Bune, rele. Ce contează.
 Zile.
Și tu prin ele. Pe lîngă. Pe deasupra.
Nicăieri. Imagini. Sunete. Gînduri disparate. Îți trec prin cap fel de fel.
Uite, de exemplu: An gazier, ce expresie idioată, auzi, an gazier, de la gaze, gaze naturale. Poate să existe așa ceva? Da, pe un act emis de guvern. Ce limbă o mai fi și asta? Puah, idioți peste tot.
Așa.
Fără nici o finalitate. Fina cum? Finalitate. Ei, alta acum, ce de vorbe aiurea. Cam toate sunt aiurea.Vorbe și atît. Ar putea ieși pe afară, să se ducă undeva, la cineva, la cinema, cumva, de ce nu.
Hm, la ce bun?

Se intînde în pat și închide ochii. Da, e bine, lumea e a ta. Ai iubit-o. Acum a plecat. Canarul galben.Vremuri. Moni Bordeianu si Phoenix. I-ai descoperit abia acum. Ca și cum ai vrea să trăiești într-un timp trecut din care nu ai făcut parte. Ce cauți tu la Paris: Știi oare unde te afli? Pe ce lume, cu cine? Deschiz televizorul și ești peste tot. TU nu mai ești. Doar știrile șI buletinul meteorologic. Euro stă bine încă.
Vezi că vine o mașina în viteză spre tine. Și parcă nu știi ce să faci. Începi să strigi, Nuuuu!
Te trezești, ai broboane de tranpirație pe frunte, ea e lingă tine și te întreabă ce s-a întîmplat. Abia acum realizezi că iar ai mîncat mult, ai visat urît, toate sunt la locul lor, Camelia îți zimbește. Te-ai speriat ca un prost că te-a părăsit. Ha, ce chestie. Surîzi. Suride și ea. Nu auzi cînd iti vorbesc? Ți-am spus să nu mai mănînci atît de mult înainte de culcare. Eu spun, eu aud. Nu mă mai iubești… Asta e!
El se scoală, tace, surîde, buimac, se duce la baie să se spele pe față. Puțină apă rece nu strică niciodată. Ha, ce chestie, ce vis, Camelia nu a plecat nicăieri. Ea are mereu dreptate. De data asta nu. N-a mîncat nimic seara.
Și atunci ce se întîmplă. Nimic. Așa e după sărbători.

de Răzvan Voncu

Cartea lui Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, este mai mult decât o colecţie bine documentată de biografii ale principalelor figuri care au animat maşina de război a regimului nazist. În fapt, avem de-a face cu o cercetare transversală, incisivă şi extrem de sugestivă, a tipologiilor de acoliţi dictatorului, tipologii care depăşesc cadrul istoric al Germaniei naziste din perioada 1933-1945, prezentând similitudini cu cele întâlnite în alte state totalitare şi în alte epoci istorice.

Aşadar, avem de-a face cu o cercetare ce vizează nu atât identificarea criminalilor de război – pe aceasta a făcut-o deja Tribunalul de la Nürnberg –, ci a spiritului totalitar, în esenţa sa ultimă. Căci militarii ale căror biografii sunt urmărite în carte (Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris) sunt reuniţi nu numai ca urmare a împrejurării de a-l fi slujit pe Hitler, ci mai ales datorită complicităţii lor la construirea şi susţinerea mitului Führer-ului, „salvator genial al naţiunii germane”.

Cei şase generali a căror carieră, de pe băncile şcolilor militare prusace şi până în ruinele fumegânde ale celui de-al Treilea Reich, este urmărită în carte nu ilustrează toţi acelaşi mod de a-l servi pe dictator. Guido Knopp, savant din noua şcoală istorică germană, împreună cu colaboratorii săi (citaţi la finalul Cuvântului înainte), a găsit câte o formulă definitorie pentru fiecare din ei.

Erwin Rommel, bunăoară, este Idolul, pentru că a fost singurul conducător militar căruia propaganda nazistă i-a construit un adevărat cult al personalităţii, rivalizând, la un moment dat, cu cel al lui Hitler însuşi. Dar şi pentru că, amestecat în complotul din 20 iulie 1944, a fost împins la sinucidere, ilustrând sinistru, prin moartea sa, opera preferată a Führer-ului, Amurgul zeilor.

Wilhelm Keitel, şef al Marelui Stat Major german, este Sluga: încă din anii norocoşi ai începutului războiului, când incompetenţa sa era acoperită de victoriile armatelor germene, subalternii îl porecliseră, totuşi, Lakaitel, lakai însemnând în germană tocmai lacheu.

Erich von Manstein este Strategul, întrucât a pus o impresionantă competenţă strategică în slujba unei maşini de război cinice şi criminale, dar şi  din cauză că destinul său a dovedit că, pentru a fi om, nu este suficient să fii un bun profesionist: e nevoie, înainte de toate, de conştiinţă morală. Care lui Manstein, artizan al războiului de exterminare purtat împotriva Uniunii Sovietice, i-a lipsit.

Friedrich von Paulus, pe de altă parte, este Prizonierul. Şi aceasta, nu numai pentru că a fost luat prizonier la Stalingrad, pecetluind astfel, simbolic, pierderea războiului de către Germania. Cu multă subtilitate, Knopp arată că prizonieratul lui Paulus a constat în altceva: ca şi Manstein, Paulus a fost prizonierul obedient al spiritului agresiv şi militarist prusac, prizonierat care i-a amorţit conştiinţa morală şi l-a dus până în pragul dezastrului.

Ernst Udet, marele as al aviaţiei germane, este în carte Aviatorul. El ar fi putut fi un Rommel, dacă aviaţia germană ar fi fost atât de bună pe cât se spunea şi dacă regimul nazist n-ar fi mizat pe obedienţă şi propagandă. Excelent pilot, Udet a fost un extrem de slab şef al sectorului tehnic al aviaţiei, post care presupunea solide cunoştinţe inginereşti şi experienţă industrială, nu acrobaţii aeriene. Incompetenţa sa, împreună cu slăbiciunile de caracter, l-au împins la sinucidere, iar Goering, copărtaş la dezastrul aviaţiei germane, i-a aruncat, postum, în cârcă toată responsabilitatea înfrângerii.

În sfârşit, Canaris, de departe cel mai enigmatic personaj al Germaniei naziste, este Conjuratul. Conjuratul şi nu Rezistentul, deoarece, în ciuda miturilor care s-au vehiculat după război, comploturile lui Canaris nu au vizat niciodată înlăturarea regimului nazist. De altfel, şeful spionajului german nu a mers până la capăt în nici una din conjuraţiile în care a fost amestecat, nici măcar în cea din 20 iulie 1944, din cauza căruia avea să îşi piardă funcţia şi, într-un final, viaţa. Şi în cazul lui, micile informaţii pe care le strecura Aliaţilor nu acoperă complicitatea la marile crime ale regimului nazist, de care, probabil, era informat (prin natura funcţiei sale) la fel de bine ca Hitler.

Cercetarea lui Guido Knopp ese importantă pentru înţelegerea resorturilor umane care animă regimurile totalitare, întrucât coboară din zona informaţiei istorice aride către psihologiile celor implicaţi. Scrisă alert, ea se citeşte ca un roman istoric, cu toate că este solid documentată şi nu se abate nici un moment de la adevărul dovezilor incontestabile.

de Răzvan Voncu

Romanul de debut al scriitorului Abraham Verghese, intitulat atât de inspirat, în traducere românească, Să tai în piatră vie, este construit pe un masiv fundal autobiografic.

Născut în Etiopia, din părinţi aparţinând comunităţii creştine din Malabar (India), scriitorul – medic de profesie, actualmente profesor la Stanford University din Statele Unite – a fost şi rămâne ceea ce se numeşte un multiplu minoritar. Mai întâi, datorită unei istorii familiale învolburate: părinţii erau originari din Malabar, comunitate creştină indiană străveche, întemeiată, conform tradiţiei, de Sfântul Apostol Toma. Copilul Abraham se naşte, însă, la Addis Abeba, în Etiopia, unde părinţii săi lucrau ca profesori. Deşi se simte etiopian, schimbările care se produc ca urmare a loviturii de stat din 1974 (când împăratul Haile Selassie este înlăturat, fiind înlocuit cu un regim care în 1977 va deveni marxist) îl vor obliga să îşi conştientizeze diferenţa, întrucât familia sa va fi obligată să părăsească Etiopia. Noii lideri ai ţării, îmbinând marxismul cu ura rasială, i-au silit să plece nu numai pe albi, ci pe toţi cei pe care îi considerau ne-etiopieni.

O adevărată obsesie a rupturii şi a iubirii imposibile animă, aşadar, magistralul roman Să tai în piatră vie. Aşadar, nu datele autobiografice concrete, ci sentimentele profunde ale autorului întreţin naraţiunea. Doi fraţi gemeni, Marion şi Shiva, se nasc la Addis Abeba dintr-un tată englez, de profesie chirurg, şi o mamă indiană, soră medicală la acelaşi spital. Mama moare la naştere, lăsându-i pe cei doi fraţi cu o primă traumă. Relaţia cu tatăl va fi una de iubire/ ură: chirurgul englez dispare într-o zi, lăsându-i pe copii la mâna destinului, dar şi cu o devorantă pasiune comună pentru medicină.

Adolescenţa celor doi se consumă în paralel cu evoluţiile politice tot mai dramatice din Etipoia, care vor culmina cu lovitura de stat din 1974. Însă nu doar aceste tulburări politice îl vor sili pe Marion să plece, ci şi o poveste de dragoste tristă: îndrăgostit de aceeaşi fată (Genet, o luptătoare marxistă radicală pentru independenţa Eritreei) ca şi fratele său, Marion se va simţi trădat când Shiva va face dragoste cu Genet şi, nemaiavând nimic care să-l lege de locul natal, va pleca în Statele Unite.

Nici aici, traiectoria personajului principal nu seamănă punct cu punct cu cea a autorului, însă reţine sensul general al acesteia din urmă. Marion va începe să lucreze într-un spital mizer din Bronx, unde va resimţi din nou condiţia sa de dublu minoritar, privit cu suspiciune, ca imigrant, chiar şi de minoritarii americani. Povestea sa tristă este cea a dezrădăcinării totale: chiar dacă America îi oferă lui Marion un refugiu şi posibilitatea de a-şi face meseria la un nivel mult mai înalt decât o făcuse în Etiopia, el nu se simte nici împlinit, nici fericit.
Prozatorul mai introduce, cu abilitate, o temă secundară, care amplifică tensiunea şi conflictul narativ. Marion se îmbolnăveşte de o hepatită B galopantă (contractată de la aceeaşi Genet, reîntâlnită acum în America), iar boala îl sileşte să să întoarcă la cele două mari trădări care i-au marcat existenţa: la tată, regăsit în Statele Unite ca unicul chirurg care îl putea trata, şi la fratele său Shiva, singurul donator de ficat compatibil. Romanul se transformă pe nevăzute, dintr-o poveste despre înstrăinare, exil şi trădare, într-una despre încredere, regăsire şi iertare.

Un roman complex, excepţional scris, despre câteva dintre chestiunile fundamentale ale existenţei umane.

de Răzvan Voncu

Scriitoarea franco-engleză Tatiana de Rosnay este deja un fenomen în literatura universală, şi aceasta nu numai datorită uriaşei ei popularităţi.
În primul rând, uimeşte capacitatea ei de a scrie la fel de bine şi de complex atât în franceză (limba tatălui ei), cât şi în engleză (limba mamei). Opt romane în franceză şi două în engleză, toate bucurându-se de acelaşi succes de public şi de critică, atestă această neobişnuită abilitate a Tatianei de Rosnay de a crea universuri ficţionale originale în două limbi diferite.

În al doilea rând, este la fel de uimitoare capacitatea scriitoarei de a se adresa, concomitent, mai multor categorii de cititori. Fostă jurnalistă la Elle şi la Psychologies magazine, Tatiana de Rosnay ştie să construiască poveşti care să satisfacă deopotrivă curiozitatea cititorului obişnuit şi interesul pentru subtilităţi psihologice şi carcaterologice al cititorului rafinat. Avem de-a face cu o autoare populară, dar nu cu un scriitor de consum.

Romanul Vieţi secrete face parte dintre cele scrise în engleză. Titlul original, A Secret Kept, transmite foarte bine starea de aşteptare sub imperiul căreia se desfăşoară acţiunile din care se alcătuieşte povestea. Autoarea stăpâneşte la perfecţie arta revelaţiei, romanul începând ca o simplă poveste de vacanţă, pentru a se transforma ulterior într-un roman al misterului şi al analizei psihologice captivante. Antoine Rey îi face cadou surorii sale, Mélanie, o scurtă vacanţă în insula Noirmoutier, aflată în Oceanul Atlantic, lângă coasta Vendeei. Intenţia lui Antoine a fost aceea de a îi oferi o revedere a locului în care familia obişnuia, înainte de moartea mamei, să îşi petreacă vacanţele de vară. Insula trezeşte însă şi altceva decât amintiri frumoase, şi anume unele secrete, crezute uitate, despre mama lor. Când Mélanie se pregăteşte, pe drumul de întoarcere către Paris, să îi spună deschis lui Antoine în ce constă trecutul negru al mamei, ea pierde controlul volanului şi se produce un accident.

Aici, Tatiana de Rosnay deschide cu iscusinţă un al doilea „sertar” al revelaţiei, căci, încercând să îşi revină, Antoine o cunoaşte pe Angèle, medic legist, care îl învaţă, încetul cu încetul, să analizeze înţelesurile vieţii sale de până atunci. Secretul familiei – legat de mama Clarisse – este completat de umbrele relaţiei lui Antoine cu copiii şi familia sa. El îşi descoperă astfel o triplă slăbiciune: în relaţia cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul, fiindu-i puse la încercare abilităţile de frate, soţ şi tată.

Practic, Vieţi secrete este un roman profund despre fiecare din noi, căci viaţa adevărată înseamnă, în spatele gesturilor şi acţiunilor de zi cu zi, asemenea zone de penumbră, în care se ascund, de fapt, sensurile iubirii, vieţii şi morţii. Iar reînvăţarea lor, după cum ne arată Antoine, presupune efort, auto-cunoaştere şi adaptare. Secretul romanului Vieţi secrete, până la urmă, constă în acest adevăr fundamental: dramele interioare ale conştinţei, ale vieţii de familie şi ale relaţiilor umane sunt la fel de grave şi de spectaculoase ca şi războiele sau cataclismele naturale.

Marele talent al Tatianei de Rosnay este acela de a aduce în faţa ochilor cititorului cazuri contemporane, în care acesta îşi regăseşte propriile nelămuriri, îndoieli şi fantasme, şi de a le da o rezolvare profundă şi complexă, în măsură să dea de gândit tuturor. Asta şi explică, de fapt, uriaşa popularitate a autoarei, care în 2010 a fost plasată de Le Figaro pe locul al cincilea în topul celor mai vânduţi autori, înaintea unui Michel Houellebecq sau Fred Vargas.

de Bedros Horasangian

Pe vremea cînd românii trăiau după datinile strămoșești și nu ca acum după buletinele de știri de la CNN și BBC World News, apropierea Crăciunului ( căci Nașterea pruncului Iisus Hristos era mult mai importantă decît îmbulzeala de azi pe la mall-uri pentru îmbuibarea și distracția de  Anul Nou ), postul și praznicul lui aveau multiple semnificații. Renunțarea parțială la voluptățile și satisfacțiile trupești presupuneau și o anume reapropiere de sufletul și mintea fiecăruia. Puțină meditație și visare întru lăuntrul fiecăruia. Nu neapărat rugăciune, cat mai ales o anume stare de liniște și pace, melancolii și rememorări, visări de bine și frumos, de bucurie de a trăi. Pare pueril și vag ridicol astăzi să mai pomenim de așa ceva. Sau nu e timp, sau nu sunt bani, sau nu avem stare pentru așa ceva. Și la urma urmelor, la ce bun? Cumpărăturile pentru mesele festive ce se țin lanț ne obligă la o anume frenezie, atunci cînd plecările intempestive spre destinații exotice nu ne incită imaginația. Sigur că un Crăciun petrecut cu schi nautic și dansuri vioaie-virile Caraibe sau Dubai are alt parfum decît cel consumat lîngă zidurile Dragomirnei, în dangătul clopotelor de la Bistrița sau pe Valea Izei în Maramureș. Păi ce e mai frumos pe lumea asta decat locul unde te-ai născut ? Sigur că o partie de schi – de 24 de milioane de euro, oare ce-o fi avînd așa cu moț de a costat atîtea parale? – inaugurată de Elena Udrea la Poiana Brașov poate bucura mulțimea de turiști ce au dat buzna în stațiunea de langă Brașov. Sigur că niște frumoase și scumpe cadouri pot atrage zîmbete de admirație și chiote de bucurie. ”Vai, Mihai, ce cercei frumoși mi-ai luat, sunt de la Tiffany sau Van Cleef ? Dragul, de el, nu mă uită niciodată!” Țoc, Țoc, se lasă cu pupăceală și înbunătățirea relației conjugale după cine știe ce momente mai aprinse legate de vreo aventură pasageră. Să zicem. Exemplele noastre, ca și ironiile noastre, altminteri, mai mult decît amical-tolerante, ar vrea să ne ducă altundeva.

Unde?

Nu prea știm. Fiecare poate alege și găsi un drum. Spre bucuriile simple. De care parcă am uitat. De parcă nici nu ar fi fost. De bucuriile Crăciunului, al pomului de iarnă, al colindelor fără Jingle Bell și miros de somon fumee, al globurilor colorate și al lumînărilor aprinse, al Moșului care vine cu daruri la copii (“Aăăă, mie de ce mi-ai luat un Kalașnikov și lui Gigel un M16 semiautomat… ăăăă!”) și la cei mari (“Wow, Chivas Regal de 12 ani, de cînd îmi doream o sticlă și eu…”), cativa fulgi de nea sau o mică plimbare, pe jos, of course, la șosea. Căci dacă ar fi să ne bucurăm, am avea motive la tot pasul. In fiecare clipă. Că îți sare în față o veveriță în Parcul Herăstru, îti zîmbește Georgiana că i-ai adus înapoi brațara de aur pe care o pierduse cînd voia să rupă două frunze uscate din copacul de lîngă Roata Mare sau pur și simplu te uiți la cerul însorit sau cenușiu de deasupra ta. Pur și simplu, totul e minunat. Și tu ai sufletul plin și curat, nu te mai gîndești la dobînda de la creditul de la bancă sau la blana de chinchila care ți-a făcut cu ochiul. Viața e minunată așa cum e și merită s-o trăiești din plin.Chiar dacă salariile sunt înghețate, pensia n-a venit de cîteva luni, vecinii ți-au furat crenguța de brad de deasupra ușii și nevasta te boscorodește că te-ai apucat de scris felicitări la prieteni în loc să faci maioneza cu blenderul Siemens cel nou. Poate am exagerat pe alocuri – 25 de milioane de euro pîrtia de schi de la Poiana Brașov este însă cifră oficială – dar una peste alta credem că ați priceput unde batem. Să ne bucurăm dară de orice clipă care ne este dată. Mai ales acum, de Crăciun și Anul Nou, cînd toată lumea e mai bună și generoasă, veselă și dornică de sentimente gingașe. Să profităm cat se poate de mult.

Așa să fie.

La Mulți Ani 2012 cu bucurie la toată lumea să fie!