de Răzvan Voncu

Cum să pictezi un mort a fost cel de-al patrulea roman al autoarei engleze Sarah Hall (n. 1974) şi, totodată, cel mai reuşit. Deoarece, chiar dacă temele sunt aceleaşi din romanele anterioare – dragostea, sexul, arta, căderile psihologice –, de data aceasta ele sunt îmbinate într-o structură polifonică, subsumate unei viziuni mai înalte despre condiţia artistului şi omului contemporan.

Romanul este construit foarte inteligent, prin îmbinarea a trei poveşti. Mai întâi, avem de-a face cu Italia anilor ’60, în care un pictor pe moarte, Giorgio, îşi revizitează amintirile şi traseul, mai mult cel uman decât cel artistic, în timp ce se pregăteşte să picteze pentru ultima oară tema sa obsesivă: o natură moartă cu sticle goale. Pictorul italian este, la rândul lui, modelul şi corespondentul ocazional al unui alt pictor englez, Peter Caldicutt, care, treizeci de ani mai târziu, se va trezi prins în capcana peisajului din Cumberland, care constituia tema lui predlectă. La rândul ei, fiica acestuia, Susan, de profesie curator, se luptă cu moartea subită a fratelui ei geamăn, Danny.

Trei poveşti-limită, ţesute împreună de acelaşi fir: pictura. Şi de cealaltă faţă a ei: obsesia. Obsesia care îl împinge pe Giorgio, din prim-planul artei italiene, în postura de maestru ciudat, retras într-un sătuc uitat de lume, şi care îl împinge pe Caldicutt să se aventureze într-un peisaj periculos, în care îşi va găsi în cele din urmă sfârşitul, se va transforma, pentru Susan într-un soi de blestem. Sub apăsarea blestemului, ea va proceda invers decât tatăl său sau decât pictorul italian. În timp ce aceştia doi se apără de moarte refugiindu-se în amintire – rememorând-şi, cum spuneam, tinereţea şi viaţa sufletească, izbânzile şi căderile –, Susan va alege traseul invers: se va scufunda în refugiile triviale ale lumii moderne. Sexul, excesul, viaţa trepidantă din metropola mondială care este Londra sunt paleative pentru alinarea golului sufletesc. Nu ştim dacă arta a reprezentat cu adevărat o compensaţie pentru Giorgio, dar e sigur că el a izbândit mai mult decât Peter, care nu devine un pictor la fel de faimos, şi decât Susan, care, neavând acces la misterul creaţiei, rămâne la porţile artei, ca organizator de expoziţii. Morala pare a fi aceea că arta poate da mai mult echilibru decât absenţa ei.

Romanul este emoţionant nu numai prin răceala şi minuţiozitatea cu care Sarah Hall se „strecoară” în conştiinţele celor trei personaje aflate în situaţii-limită, ci şi prin împletirea dintre viaţă şi artă, dintre cotidian şi frumos. Arta nu poate vindeca Răul, nici măcar pe cel sufletesc, însă ea face posibilă traversarea momentelor de gol şi de abandon ale fiecăruia din noi.

Sarah Hall a reuşit, în Cum să pictezi un mort, un roman de excepţie despre condiţia umană şi despre raportul dintre viaţă şi artă. Teme eterne, dar care primesc în romanul autoarei engleze o nouă interpretare, de mare efect.

de Bedros Horasangian

Gingaș subiect. Delicată ocupație. Cu rezultante incerte. Mai ales pentru o națiune unde ambele organe sexuale sunt de gen feminin. Greu de reprodus ce aud eu zilnic, pe stradă, in autobuz sau la vreo cumpăratură. Dovada virilității noastre erotico-sexuale este prezentă la tot pasul. Nu știu în ce măsură statisticile și cercetările științifice confirmă această neînfrînată potență, dar la nivel retoric stăm bine. Ar fi trebuit să completez imediat cu una dintre strigările cele mai des uzitate, dar mărturisesc că o anume jenă mă obligă să renunț. Poate vă dezamăgesc, îmi cer scuze. Dar am început să fac un fel de urticarie la acest exces de virilitate retorică.

Și ce au toate astea cu iubirea? Ați putea întreba imediat. Corect. Au și n-au. Pentru că ceea ce numim îndeobsște iubire e ceva ce nu există. Chiar așa? Chiar așa. Ca și sufletul, iubirea e ceva imponderabil. Metafizic – înaintea fizicului, ar fi pre grecește – și fără contur. O seamă de factori și stări, o sumedenie de contexte exterioare nouă și altele ce se aștern, consumă și epuizează înlăntrul nostru alcătuiesc ceva inform și deseori intens. Mama, o iubesc pe marcela? Ei, asta e acum, găsește pe altă marcela; asta e măritată. Exemplele se pot multiplica la infinit. După voia și nevoia fiecăruia. Nu are legătură neapărat cu vîrsta, cu studiile, cu situația matrimonială, cu cea financiară. Cînd e să apară starea asta numită dragoste /iubire ( sexualitatea este doar o parte a ei) e de bine. Cred eu. Chiar dacă de multe ori poveștile de dragoste se termină prost. Sau într-o căsnicie. Sau în ce vreți dvs. Marile iubiri, cele în absolut, au fost triste. Că e vorba de Romeo și Julieta, de Tristan și Isolda, de Mme Bovary sau Ana Karenina. Aia care s-a aruncat, Doamne ferește, înaintea trenului. Săraca. putea să divorțeze, ce naiba. Să te omori din dragoste pentru un bărbat, nu se face. Iar se poate exemplifica fără să ne putem opri din contabilazarea istoriilor terminate prost. Sigur că sunt frumoase poveștile de dragoste care s-au terminat cu bine. Mai ales în filme. Că au fost produse la Hollywood sau de Mosfilm -  cei mai coptuți în ani ca mine știu bine peliculele rusești la care lăcriman cu toții ca la faimosul Love story, Anonimul venețian sau la Un bărbat și o femeie. Fum, amintiri, nostalgii, amăgiri ale memoriei.

 Bun – ce să spunem despre iubire ca să nu devenim ridicoli? Sau să conturăm zimbete acre ale unor juni care vad poveștile astea doar prin prisma dacă i-a tras-o sau nu. Eroinei din film, din carte, colegei de clasă sau de serviciu. Am tot citit în ultimii ani fel de fel de cărți, unele remarcabile, în care limbajul licențios face ravagii. Devin sentimentele mai intense sau emoțiile mai variate la utilizarea unui astfel de limbaj? Nu știu. Mă abțin să dau un răspuns ferm și concis. In poveștile astea care pun în joc și ceea ce numim iubire suntem cu totul singuri. Sfaturile și sugestiile nu pot face mare lucru. Dacă protejarea actului sexual este o treabă de igienă și reclamele pentru prezervative sunt chiar foarte haioase, cind este vorbe despre iubire devenim neputincioși. fiecare face ce vrea și simte cum poate. Restul e vorbărie. Eventual literatură.

Altfel, atenție la zăpada înghețată. Alunecă al naibii de tot. De nu-ți mai trebuie nimic.

Să fim zi de zi mai buni și altruiști – imposibil, trebuie să fie Crăciunul! Să fim zi de zi mai atenți cu mamele și femeile din viața noastră – imposibil, trebuie să fie luna martie pentru asta! Să fim zi de zi mai înțelegători cu copiii – imposibil, trebuie să fie 1 iunie! Și pentru că și dragostea trebuie sărbătorită din când în când, așteptăm cu nesaț, an după an, luna februarie. Fie că e 14, fie că e 24, avem motiv să sărbătorim iubirea – deși ar trebui să facem asta zilnic.
 
Și pentru că avem un prilej în plus, pentru că suntem, fără să vrem, printre cei care caută prilej de a sărbători iubirea (chiar dacă nu numai o singură zi pe an, și ținem să subliniem asta), vă provocăm cu un concurs. Scrieți-ne sau povestiți-ne într-un comentariu la acest articol cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care ați făcut-o sau care vi s-a făcut. Vă vom premia cu cărți în valoare de 200 lei de pe litera.ro, cărți pe care vi le veți alege voi. Câștigătorul îl numim prin tragere la sorți pe 24 februarie – când altcândva dacă nu chiar în ziua de Dragobete?  
 
 Așadar, să respectăm vorba cântecului (dacă nu tot timpul, măcar în această lună): Love is in the air…

Sursa imaginii

de Bedros Horasangian

Hm! Ce să spui despre citit cînd toată lumea scrie? Ce să glosezi în marginea cititului cînd toată lumea – mă rog, o felie consistentă din umanitatea din preajmă – trăncănește? Ce să mai adaugi la arta cititului cînd scrisul și vorbitul – procedee mult mai lucrative și avînd șanse mari de recupera material timpul risipit – sunt la ordinea zilei? Desigur, în dezordinea lumii în care trăim. In univers. In lume. In România, mai intens parcă. Vorbitul și scrisul bat orice alt fel de comunicare. “ Viorica, te iubesc!”,”OK, scrie-mi/fă-mi un proiect!”. “Gicule, ai vorbit cu Ciupitu pentru mașina de spălat?”, “Aoleu, am uitat, o să-i dau un SMS!”. Producerea de mesaje a devenit cea mai răspîndită formă de comunicare.       Dă-mi un bip, dă-mi un semese, îți dau un email, un fax, mai știu eu ce.

Și cititul ?

Copiii învață mai întîi să scrie. Primele litere. A. M. Am și ma. Apare apoi mama. Cel puțin așa am apucat eu. Acum s-ar putea să fie altfel. Nu știu. Dar ce știu în mod cert, ca să nu lungim pelteaua – oare chiar știți ce este pelteua, dacă v-ți îndopat de mici doar cu MARS și SNICKERS ? – legat de vorbit și de scris.

Da, putem striga în gura mare, pentru cine vrea să audă și să simtă altfel, forța literelor care devin cuvinte.

CITITUL este mult mai important decît scrisul. CITITUL, cel puțin pentru mine, este mai important decît orice pe lumea asta. Dacă dispar cărțile – cum preconizează mahărul cel mai al lumii electronice, dar sper să se înșele, eu țin două degete încrucișate, să fie zbîrca ( știti cei zbîrca?, puneți mîna și găsiți pe google) – tot mai rămîne cîte ceva de citit. Vom citi, scris cu degetul pe nori “Marcela te iubesc!”,” Semnează și tu pentru Roșia Montană” sau “Nu ne vindem țara!” Vom apela la miliardele de cărți deja tipărite și care fac de multe ori ca viața noastră să devină suportabilă. Dincolo de praful care se adună prin bibliotecile fiecăruia. Citim fel de fel de cărți dintr-o anume bucurie de a ne bucura. Sau ca să nu pierdem această bucurie. Avem de ales. Că sunt mic și beau lăptic, că sunt pensionar voinic și nu am bani pentru un rom mic. Să zicem. Am improvizat. M-aș bucura enorm dacă aș afla cumva că acest manifest pentru citit a fost apreciat, și acum cu mic cu mare toată lumea s-a pus pe citit. Nu se mai uită lumea la teve să vadă ce mai e prin Piața Universității, nu se mai joacă adolescenții de azi precum pionierii de ieri – la un știu care club se făcea caterincă de copiii de ieri cu cravate roșii la gît, hm, nu am gustat miștocăreala, copiii sunt copii, că trăiesc ei in capitalism sau comunism, etc – cum ziceam, m-aș bucura să aflu că numărul de cititori de CĂRȚI a crescut cu 20% după aceste apel-manifest pentru citit. Căci cititul doar al SMS-urilor sau al reclamelor lumioase sau întunecoase ne oferă bucurii efemere. Mai cumpărăm eventual o rochie cu 75 % reducere sau niște izmene – că tot e frig acum – flaușate 3 la 20 de RON în loc de 1o RON bucata. Mă rog, exemplele se pot multiplica. Dar să ții în mînă o carte, s-o întorci pe toate fețele, s-o răsfoiești alene citind pe sărite sau nelăsînd-o dn mînă pînă n-o termini, “Georgiana, treci la culcare. Ai citit destul?”, ”Bine, mama, voiam doar să știu ce s-a întîmplat cu Ana Karenina și de s-a aruncat în fața trenului!”

 Și tot așa. Puteți face singuri liste de lecturi preferate. Cărți. Autori. Avem la îndemînă fel de fel de bunătăți. Înclusiv benzi desenate sau audiobookuri. După care, personal, nu mă dau în vînt. Mă rog, este dreptul și plăcerea fiecăruia să opteze. Sigur că poate ne facem iluzii cu această poftă nesățioasă pentru citit. Sigur că se poate trăi, deseori foarte bine, și fără citit.( Incercăm să ne imaginăm o discuție despre ultimele lecturi dintre Dnii Gigi Becali și Viorel Lis, că tot sunt ei mereu prezenți pe micile ecrane toată ziulica, dar gîndul se spărie, vorba cronicarului…) Sigur că putem trăi foarte bine și fără scris. Dovadă, diverși cetățeni români care conduc mașini de zeci de mii de euro fără să știe să scrie sau să citească. Povestea asta e tare. Ar merita scrisă. Eventual și citită. Am mai și rîde nițel. Chestia cu rîsul e legată și de citit. Una e hihihihi, iar alta e hăhăhă?

Ați priceput diferența? Dacă nu, o să mai citim cîte ceva și vom desluși și ce nu sare în ochi din prima.
Lectură plăcută vă dorim. Citiți orice, tot rămîneți cu ceva, dar citiți!

de Răzvan Voncu

Tony şi Susan, un best-seller al regretatului scriitor american Austin Wright, apărut în 1993 şi reeditat, cu mare succes, în 2010, ne prilejuieşte o lectură în acelaşi timp pasionantă şi incitantă.
Autorul lui a fost profesor emerit de literatură engleză la Universitatea din Cincinnati, excelent istoric literar şi teoretician şi un fin cunoscător al tehnicilor narative, despre care a scris studii amănunţite. Acestea vor fi abil întrebuinţate în Tony şi Susan, un roman complex, în care se îmbină fără să se contopească două poveşti, şi din care concluziile lipsesc, fiind lăsate la latitudinea cititorului.
Susan Morrow, unul dintre cele două personaje principale, este soţia unui doctor, mamă a trei copii şi profesoară universitară de engleză. Ea primeşte într-o zi o cerere ciudată de la fostul ei soţ, Edward Sheffield. Acesta o roagă să citească manuscrisul unui roman scris de el. Cum căsătoria lor se destrămase tocmai din cauza ambiţiei lui devorante de a deveni scriitor, iar lui Susan îi place să citească, eroina se vede captivă între ispita de a vedea ce a ajuns fostul ei soţ, ca scriitor, şi resentimente.

Lectura manuscrisului relevă însă o naraţiune ciudată, halucinantă, aflată între romanul poliţist şi Kafka. Tony Hastings, personajul principal al romanului-manuscris (intitulat, misterios, Animale nocturne), călătoreşte cu soţia sa Laura şi cu fiica Helen, către est, pe o şosea din Pennsylvania. Plecau în vacanţă, spre cabana lor din Maine. Călătoria se va transforma însă într-un coşmar, din cauza unei decizii intempestive a Laurei, care îi cere lui Tony să nu oprească la motel, la căderea nopţii, ci să meargă mai departe. O maşină, venită cu viteză din urmă, îi va forţa să oprească, iar Tony va fi separat de Laura şi Helen, care vor fi răpite şi vor dispărea la un moment dat din raza lui vizuală, fiind duse într-o altă direcţie. Tony va merge singur în noapte, până la prima aşezare, iar dimineaţa va primi la motel vestea că maşina sa a fost găsită abandonată într-un râu, dar nici urmă de Laura şi Helen. Tony va fi nevoit să refacă, din memorie, drumul parcurs până la locul în care străinii misterioşi îl liberaseră, iar acolo poliţiştii care îl însoţeau vor găsi cadavrele soţiei şi fiicei sale.

Tot acest roman din roman, să precizăm, este narat direct, iar noi îl citim odată cu Susan. Efectul de lectură al acestei simultaneităţi este înrt-adevăr remarcabil, chiar dacă spre final povestirea devine tot mai violentă şi mai absurdă.

Descoperirea celor două cadavre este momentul în care dialogul cu cartea fostului ei soţ se transformă, pentru Susan, într-o dureroasă implicare în povestea lui Tony Hastings şi, totodată, într-o reinterogare a propriilor opţiuni în viaţă. Ea trece graniţa, metaforic vorbind, dintr-o ficţiune în alta, întrucât descoperă că este legată într-un mod straniu de Tony: plăcerea ei de lectură depinde în mod direct de nefericirea lui, de inevitabilitatea morţii soţiei şi fiicei sale. Susan se întreabă, de asemenea, cum de reuşise Edward – de care nu mai ştia nimic de 20 de ani – să scrie o asemenea carte, sângeroasă şi plină de ură, de vreme ce el însuşi era la antipodul lumii imaginate în Animale nocturne. Finalul acestui roman-manuscris, în care Edward Sheffiled introduce un detectiv răzbunător al dublei crime, complică povestea şi accentuează caracterul întunecat, radical al romanului Tony şi Susan.

Este remarcabilă măiestria cu care Austin Wright îşi poartă cititorii printre hăţişurile a două romane, a două lumi, îmbinând intriga poliţistă cu autoscopia. Totodată, avem de-a face cu o carte sensibilă şi inteligentă despre o temă de care adesea fugim în viaţă: alegerile pe care le facem, efemeritatea lor şi, până la urmă, ponderea uriaşă pe care o joacă hazardul.
Un roman excelent, minunat transpus în româneşte de Gabriel Stoian.

de Răzvan Voncu

Cartea lui Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, este mai mult decât o colecţie bine documentată de biografii ale principalelor figuri care au animat maşina de război a regimului nazist. În fapt, avem de-a face cu o cercetare transversală, incisivă şi extrem de sugestivă, a tipologiilor de acoliţi dictatorului, tipologii care depăşesc cadrul istoric al Germaniei naziste din perioada 1933-1945, prezentând similitudini cu cele întâlnite în alte state totalitare şi în alte epoci istorice.

Aşadar, avem de-a face cu o cercetare ce vizează nu atât identificarea criminalilor de război – pe aceasta a făcut-o deja Tribunalul de la Nürnberg –, ci a spiritului totalitar, în esenţa sa ultimă. Căci militarii ale căror biografii sunt urmărite în carte (Rommel, Keitel, Manstein, Paulus, Udet şi Canaris) sunt reuniţi nu numai ca urmare a împrejurării de a-l fi slujit pe Hitler, ci mai ales datorită complicităţii lor la construirea şi susţinerea mitului Führer-ului, „salvator genial al naţiunii germane”.

Cei şase generali a căror carieră, de pe băncile şcolilor militare prusace şi până în ruinele fumegânde ale celui de-al Treilea Reich, este urmărită în carte nu ilustrează toţi acelaşi mod de a-l servi pe dictator. Guido Knopp, savant din noua şcoală istorică germană, împreună cu colaboratorii săi (citaţi la finalul Cuvântului înainte), a găsit câte o formulă definitorie pentru fiecare din ei.

Erwin Rommel, bunăoară, este Idolul, pentru că a fost singurul conducător militar căruia propaganda nazistă i-a construit un adevărat cult al personalităţii, rivalizând, la un moment dat, cu cel al lui Hitler însuşi. Dar şi pentru că, amestecat în complotul din 20 iulie 1944, a fost împins la sinucidere, ilustrând sinistru, prin moartea sa, opera preferată a Führer-ului, Amurgul zeilor.

Wilhelm Keitel, şef al Marelui Stat Major german, este Sluga: încă din anii norocoşi ai începutului războiului, când incompetenţa sa era acoperită de victoriile armatelor germene, subalternii îl porecliseră, totuşi, Lakaitel, lakai însemnând în germană tocmai lacheu.

Erich von Manstein este Strategul, întrucât a pus o impresionantă competenţă strategică în slujba unei maşini de război cinice şi criminale, dar şi  din cauză că destinul său a dovedit că, pentru a fi om, nu este suficient să fii un bun profesionist: e nevoie, înainte de toate, de conştiinţă morală. Care lui Manstein, artizan al războiului de exterminare purtat împotriva Uniunii Sovietice, i-a lipsit.

Friedrich von Paulus, pe de altă parte, este Prizonierul. Şi aceasta, nu numai pentru că a fost luat prizonier la Stalingrad, pecetluind astfel, simbolic, pierderea războiului de către Germania. Cu multă subtilitate, Knopp arată că prizonieratul lui Paulus a constat în altceva: ca şi Manstein, Paulus a fost prizonierul obedient al spiritului agresiv şi militarist prusac, prizonierat care i-a amorţit conştiinţa morală şi l-a dus până în pragul dezastrului.

Ernst Udet, marele as al aviaţiei germane, este în carte Aviatorul. El ar fi putut fi un Rommel, dacă aviaţia germană ar fi fost atât de bună pe cât se spunea şi dacă regimul nazist n-ar fi mizat pe obedienţă şi propagandă. Excelent pilot, Udet a fost un extrem de slab şef al sectorului tehnic al aviaţiei, post care presupunea solide cunoştinţe inginereşti şi experienţă industrială, nu acrobaţii aeriene. Incompetenţa sa, împreună cu slăbiciunile de caracter, l-au împins la sinucidere, iar Goering, copărtaş la dezastrul aviaţiei germane, i-a aruncat, postum, în cârcă toată responsabilitatea înfrângerii.

În sfârşit, Canaris, de departe cel mai enigmatic personaj al Germaniei naziste, este Conjuratul. Conjuratul şi nu Rezistentul, deoarece, în ciuda miturilor care s-au vehiculat după război, comploturile lui Canaris nu au vizat niciodată înlăturarea regimului nazist. De altfel, şeful spionajului german nu a mers până la capăt în nici una din conjuraţiile în care a fost amestecat, nici măcar în cea din 20 iulie 1944, din cauza căruia avea să îşi piardă funcţia şi, într-un final, viaţa. Şi în cazul lui, micile informaţii pe care le strecura Aliaţilor nu acoperă complicitatea la marile crime ale regimului nazist, de care, probabil, era informat (prin natura funcţiei sale) la fel de bine ca Hitler.

Cercetarea lui Guido Knopp ese importantă pentru înţelegerea resorturilor umane care animă regimurile totalitare, întrucât coboară din zona informaţiei istorice aride către psihologiile celor implicaţi. Scrisă alert, ea se citeşte ca un roman istoric, cu toate că este solid documentată şi nu se abate nici un moment de la adevărul dovezilor incontestabile.

de Bedros Horasangian

Pe vremea cînd românii trăiau după datinile strămoșești și nu ca acum după buletinele de știri de la CNN și BBC World News, apropierea Crăciunului ( căci Nașterea pruncului Iisus Hristos era mult mai importantă decît îmbulzeala de azi pe la mall-uri pentru îmbuibarea și distracția de  Anul Nou ), postul și praznicul lui aveau multiple semnificații. Renunțarea parțială la voluptățile și satisfacțiile trupești presupuneau și o anume reapropiere de sufletul și mintea fiecăruia. Puțină meditație și visare întru lăuntrul fiecăruia. Nu neapărat rugăciune, cat mai ales o anume stare de liniște și pace, melancolii și rememorări, visări de bine și frumos, de bucurie de a trăi. Pare pueril și vag ridicol astăzi să mai pomenim de așa ceva. Sau nu e timp, sau nu sunt bani, sau nu avem stare pentru așa ceva. Și la urma urmelor, la ce bun? Cumpărăturile pentru mesele festive ce se țin lanț ne obligă la o anume frenezie, atunci cînd plecările intempestive spre destinații exotice nu ne incită imaginația. Sigur că un Crăciun petrecut cu schi nautic și dansuri vioaie-virile Caraibe sau Dubai are alt parfum decît cel consumat lîngă zidurile Dragomirnei, în dangătul clopotelor de la Bistrița sau pe Valea Izei în Maramureș. Păi ce e mai frumos pe lumea asta decat locul unde te-ai născut ? Sigur că o partie de schi – de 24 de milioane de euro, oare ce-o fi avînd așa cu moț de a costat atîtea parale? – inaugurată de Elena Udrea la Poiana Brașov poate bucura mulțimea de turiști ce au dat buzna în stațiunea de langă Brașov. Sigur că niște frumoase și scumpe cadouri pot atrage zîmbete de admirație și chiote de bucurie. ”Vai, Mihai, ce cercei frumoși mi-ai luat, sunt de la Tiffany sau Van Cleef ? Dragul, de el, nu mă uită niciodată!” Țoc, Țoc, se lasă cu pupăceală și înbunătățirea relației conjugale după cine știe ce momente mai aprinse legate de vreo aventură pasageră. Să zicem. Exemplele noastre, ca și ironiile noastre, altminteri, mai mult decît amical-tolerante, ar vrea să ne ducă altundeva.

Unde?

Nu prea știm. Fiecare poate alege și găsi un drum. Spre bucuriile simple. De care parcă am uitat. De parcă nici nu ar fi fost. De bucuriile Crăciunului, al pomului de iarnă, al colindelor fără Jingle Bell și miros de somon fumee, al globurilor colorate și al lumînărilor aprinse, al Moșului care vine cu daruri la copii (“Aăăă, mie de ce mi-ai luat un Kalașnikov și lui Gigel un M16 semiautomat… ăăăă!”) și la cei mari (“Wow, Chivas Regal de 12 ani, de cînd îmi doream o sticlă și eu…”), cativa fulgi de nea sau o mică plimbare, pe jos, of course, la șosea. Căci dacă ar fi să ne bucurăm, am avea motive la tot pasul. In fiecare clipă. Că îți sare în față o veveriță în Parcul Herăstru, îti zîmbește Georgiana că i-ai adus înapoi brațara de aur pe care o pierduse cînd voia să rupă două frunze uscate din copacul de lîngă Roata Mare sau pur și simplu te uiți la cerul însorit sau cenușiu de deasupra ta. Pur și simplu, totul e minunat. Și tu ai sufletul plin și curat, nu te mai gîndești la dobînda de la creditul de la bancă sau la blana de chinchila care ți-a făcut cu ochiul. Viața e minunată așa cum e și merită s-o trăiești din plin.Chiar dacă salariile sunt înghețate, pensia n-a venit de cîteva luni, vecinii ți-au furat crenguța de brad de deasupra ușii și nevasta te boscorodește că te-ai apucat de scris felicitări la prieteni în loc să faci maioneza cu blenderul Siemens cel nou. Poate am exagerat pe alocuri – 25 de milioane de euro pîrtia de schi de la Poiana Brașov este însă cifră oficială – dar una peste alta credem că ați priceput unde batem. Să ne bucurăm dară de orice clipă care ne este dată. Mai ales acum, de Crăciun și Anul Nou, cînd toată lumea e mai bună și generoasă, veselă și dornică de sentimente gingașe. Să profităm cat se poate de mult.

Așa să fie.

La Mulți Ani 2012 cu bucurie la toată lumea să fie!

Litera este, anul acesta, spiridușul preferat al Moșului. De ce e preferat? Pentru că oferă cele mai multe cadouri… Nu ați auzit? Litera organizează o super tombolă unde oferă premii dintre cele mai variate – excursii în țară, cărți și rechizite școlare, aparate foto, iar premiul cel mare este o mașină Suzuki Swift. Ne dați dreptate că suntem preferații Moșului?
 
Și pentru că știm că sunteți de acord cu noi, vă vindem și un pont: și anume cum să vă înscrieți la tombolă. Așadar, achiziționând orice carte de pe www.litera.ro, din librăriile și kypermarketurile din marile orașe din țară (Cora, Real și Carrefour), veți primi un talon. O dată completat talonul, vă înscrieți în tombolă. Și știți cum se zice – mai multe taloane completate, mai multe șanse de câștig…  Așa că fiecare carte achiziționată înseamnă o șansă în plus pentru a câștiga unul dintre premiile tombolei. Și, de ce nu, o șansă mai aproape de a fi posesorii marelui premiu – un autoturism Suzuki Swift.
 
Vă ținem pumnii!

Când vine vorba despre anotimpuri preferate, majoritatea ignoră toamna din răspunsul său – văzut cel mai des ca un anotimp trist, nostalgic, frumusețea toamnei este renegată de mare parte dintre noi.

Așadar, am încercat să îndreptăm acest fapt. În sensul acesta, am desfășurat zilele trecute un concurs prin care ne-am rugat prietenii de pe Facebook să ne trimită fotografia care ilustrează cel mai bine, din punctul lor de vedere, frumusețea toamnei… Am primit o mulțime de fotografii frumoase și interesante, care mai de care mai reușită! Numai privind aceste fotografii și ne-am dat seamna că frumusețea toamnei este apreciată de mulți oameni, bogățiile sale sunt cunoscute și nostalgia frunzelor căzute este înlocuită de bucuria începerii școlilor și a plimbărilor lungi prin parcuri.

Lăsăm imaginile să vorbească de la sine:

Bestseller New York Times  
 Autoarea s-a născut în 1952 în Arizona, o romancieră americană contemporană cu rădăcini mexicane și englezești. A crescut în Flagstraff, Arizona, a absolvit studii de zoologie la Northern Arizona University și de biologie  marină la University of California, San  Diego. A urmat apoi un doctorat în ecologie, tot la Northern Arizona University. Prinre altele, Diana Gabaldon este autoarea unor  serii foarte apreciate și bine vândute.
 
 Outlander și Lord John. Cărțile ei sunt însă greu de integrat într-un singur gen, căci conțin elemente  de ficțiune romantică, istorică și science-fiction (sub forma călătoriilor în timp). Aprecierea de care se bucură în rândul cititorilor a dus la publicarea lor în douăzecișitrei  de țări și traducerea lor în nouăsprezece limbi.

 
 Autoarea locuiește în Scottsdale, Arizona. 

………………………….

 “ Corpul este uluitor de maleabil. Spiritul este maleabil într-o și mai mare măsură, dar șunț lucruri pe care nu le mai întorci.  E adevăra, trupu-i ușor  de mutilat și spiritul poate fi schilodit. Cu toate astea,î ntr-un om e ceva ce nu poate fi distrus.”  Diana Gabaldon, Ecouri din trecut
 
 In biroul lui era o veioză electrică, dar Roger preferă adesea să lucreze seară la lumina lumânării. A luat un chibrit din cutie și l-a aprins cu un zgomot ușor. După scrisoarea lui Clăire, nu mai aprindea nici un chibrit fără a se gândi la incendiul care mistuise casă cea mare. Doamne, cât și-ar fi dorit să fi fost de față! 
  
 Flacără chibritului s-a micșorat îndată ce a apropiat-o de fitil și ceară translucidă a lumânării s-a făcut albastră o clipă, pentru că apoi să devină mai luminoasă și să ardă ca de obicei. S-a uitat la Mandu, care le cântă unor jucători pe canapea. Făcuse baie și acum trebuia să aibă o preocupare,cât timp se îmbăia Jem.Aruncându-i din când în când câte o privire,Roger s-a așezat la biroul sau și și-a deschis carnetul. 
  
       La început totul fusese pe jumătate glumă.Cealaltă jumătate  era singurul  lucru la care se putea gândi ,că să-și învingă frică ce îl paraliză.
  
      Poti să-i înveți pe copii să nu traverseze stradă singuri”,spuse Bree odată.”Sigur că poți să-i mai înveți să nu se apropie de megaliti”.
 
           Fusese de acord,dar avea mari rezerve.Da,pe copiii mici îi puteai lămuri să nu bage furculițe în priză.Dar,când devin adolescenți,cum să le înăbuși acea dorință arzătoare pentru descoperirea propriei persoane ,pentru necunoscut? Își aduce aminte foarte clar în perioada în care era adolescent. Poate că fețele erau altele, dar el se îndoia de acest lucru. Spune-i unui adolescent că nu trebuie să bage furculița în priză și, de îndată ce te-ai întors cu spatele ,va da buzna la sertarul cu argintărie.
 
          S-a uitat din nou la canapeaua unde Amanda stătea acum pe spate cu picioarele ridicate și legăna un urs de plus cu o figură de șobolan, în timp ce îi cânta Frere Jacques. Mandy era atât de mică, încât nu își va aminti  mai târziu de anumite lucruri. Jem își va aminti ,însă. Își amintea. Roger  își dădea seamă când băiețelul se trezea dintr-un coșmar. Avea ochii mari, privea în gol și nu putea spune ce a visat. Slavă Domnului că nu se întâmplă des.
 
            Simțea cum e scăldat într-o transpirație rece când rememoră ultima trecere. Îl strânsese pe Jemmy la piept și  intrase. Dumnezeule, nici nu există un nume potrivit pentru așa ceva, pentru că majoritatea oamenilor nu trecuseră peste o asemenea experiență și era mai bine așa. Nici nu există ceva cu care să se poată compara.
 
             Nici unul dintre simțuri nu funcționa acolo și în același timp funcționau toate la un asemenea grad de sensibilitate, încât o durată mai mare ți-ar fi adus moartea. Era un mare vid, unde sunetul părea că îți lovește trupul, de parcă ar fi vrut să-ți separe fiecare celulă… Orbirea absolută…

 Altii, nevazuti, treceau pe langa tine si te atingeau precum aripile moliilor sau pareau sa treaca prin tine intr-o  lovire de oase.Se auzea de fiecare data un strigat.
         Mirosea? Se opri, incruntandu-se in vreme ce incerca sa –si aminteasca. Ei, da, mirosea, fir-ar sa fie. Mirosea destul de ciudat, era un miros care putea fi descris cam asa: aer ars de trasnet-ozon.
           Miroase puternic a ozon, a scris, simtindu-se usurat ca avea un reper existent in aceasta lume.
               Aceasta senzatie de usurare a disparut in momentul urmator, cand a inceput lupta cu propria memorie. Simtea ca nimic in afara de vinta nu ii tinea  uniti, nimic in afara de hotararea neclintita nu il ajuta pe el sa ramana intreg. Nu-l ajutase cu nimic faptul ca stia  la ce trebuia sa se astepte.Mereu era altul,mult mai rau decat data trecuta.
               Nu stia ca nu trebuie sa se uite la ele sau la ei. ERA VORBA DESPRE FANTOME, daca asta erau, dar “a se uita” nu era cuvantul potrivit… Sa fie atent la ele?Nici acela nu era cuvantul potrivit. El a oftat exasperat.
       Sonnez le matin, sonnez le matin; Din, dan, don. A cantat incet refrenul cu ea…
   Din, dan, don.

A lovit hartia cu tocul, gandindu-se. Apoi a dat din cap si s-a aplecat din nou asupra paginii. Incerca sa redea acel episod in care se aflase la…cateva  momente? Cativa centimetri? In orice caz, foarte aproape de tatal sau…si de autodistrugere.

       Cred ca nu poti sa treci prin propria ta viata,a scris el incet. Atat Bree,cat si Claire, cele doua femei care se ocupau de stiinta, il asigurasera ca doua obiecte nu pot exista in acelasi spatiu, indiferent daca era vorba despre elemente subatomice sau de elefanti. Daca aceasta afirmatie era adevarata, atunci el a presupus ca aceeasi fiinta nu poate exista de doua ori in aceeasi perioada de timp.
        A presupus ca tocmai acel fenomen era cat pe ce sa duca la pieirea lui in prima sa incercare… S-a gandit la tatal sau cand a intrat intre pietre, asa cum el, Roger il cunostea in timpul propriei sale vieti.

“Ecouri din trecut” este o carte despre calatoria in  timp, despre oameni care si-au dorit sa schimbe istoria despre caractere puternice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirile lor. Pentru cei ce adora melanjul de genuri – romance, istoric, fantasy – intr-o intriga din care nu lipsesc scenele de actiune,a ceasta este lectura perfecta. Revelatii cutremuratoare, rasturnari de situatii si un final absolut incitant. Un roman care ramane in mintea cititorului multa vreme dupa ce povestea s-a terminat.

A lovit din nou hartia cu tocul, gandindu-se, dar nu a fost in stare sa scrie despre intalnire. Mai tarziu. In schimb, s-a intors la cele scrise la inceputl carnetului:

Ghid practic pentru calatorii in timp
1 Fenomene fizice.
A. Cunoasterea locurilor (puncte de aterizare? )
B.Mostenirea genetica.
C.Mortalitate
 D.Influenta si proprietatile pietrelor pretioase.
E.Sange?

Urma sa taie ultimul punct, dar a ezitat, privindu-l. Avea el obligatia sa spuna tot ceea ce  stia, tot ceea ce credea sau presupunea? Claire credea ca ideea de sacrificiu de sange ca lucru necesar sau util era o prostie, o superstitie pagana fara valabilitate reala. Era posibil sa aiba dreptate. Oricum, ea era om de stiinta. Isi aducea insa aminte cu neplacere de noaptea in care Geillis Duncan trecuse prin pietre.
        Parul lung si blond care zbura in furtuna de foc, buclele care se lovisera de o piatra nemiscata. Fusese apoi mirosul de petrol amestecat cu cel de carne arsa, iar butucul ars din centrul cercului nu era, de fapt, un butuc. Geillis Duncan mersese prea departe.
    “In vechile povesti cu zane se vorbeste mereu despre doua sute de ani”, ii spusese Claire. Era chiar vorba despre povesti cu zane, despre oameni rapiti de zane, purtati printre pietrele muntelui fermecat. A fost odata, in urma cu doua sute de ani, asa incepeau multe povesti. Se intampla ca oamenii  sa fie adusi in locul de unde fusesera luati, dar …CU DOUA SUTE DE ANI MAI TARZIU  fata de momentul in care fusesera luati. Doua sute de ani.
        Claire, Bree si el insusi calatorisera la acelasi interval de timp, doua sute de ani, adica aproximativ cel despre care era vorba in povesti. Dar Geillis Duncan mersese prea departe.

     Cu mare neplacere a scris din nou Sange si a adaugat o paranteza (Foc?), dar nimic in plus. Nu acum. Mai tarziu.
       Ca sa se linisteasca, s-a uitat pe locul de pe raft unde se afla scrisoarea, peste care era pus un sarpe mic, din lemn de cires. Suntem in viata…
           Deodata a avut impulsul de a se duce la cutia aceea de lemn,de a scoate celelalte scrisori, de a le deschide si a le citi. Era vorba despre curiozitate, desigur, dar era mai mult decat atat… era dorinta de ase atinge, de a stange la piept acele dovezi ale existentei lui Claire si Jamie,de a sterge spatiul si timpul dintre ei.
…..Cuvantul “Sange” continua  sa-i rasune in minte si s-a asezat din nou la locul sau.
…A dat cateva pagini si a inceput din nou cu perseverenta.

II.Moralitate
A.Crima si moartea accidentala
Binenteles, ca noi plecam de la premiza ca uciderea cuiva dintr-un anumit motiv,fie fie ca este vorba despre autoaparare,protectia altcuiva,utilizarea fortei intr-o situatie legitima  cum ar fi ceea de razboi,este complect inacceptabila.

   A privit  o clipa acel text si a mormait “dobitoc ingamfat”,pentru ca apoisa rupa  fila de carnet si sa o mototoleasca.
      -Cine sunt eu sa trancanesc despre moralitate?s-a intrebat el.
Rareori se intampla ca un autor sa scrie cu atata pasiune despre o tara indepartata,sa-i transforme locrurile cunoscute  sau uitate in adevarate atractii turistice.Asta a facut Diana Gabaldon,scriitoarea  de origine mexicano –americana,cu tinuturile scotiene,in seria Outlander ,creand o adevarata isterie  a vizitarii locurilor prin care au trecut,in romanele sale,rebelul scotian James Fraser si iubita lui din secolul XX,calatoarea in timp Claire Randell. Aruncata in negura vremii,Claire se indragosteste de James,sufletul ei pereche,si decide sa ramana impreuna cu el in secolul al XVIII-lea.Intamplarile petrecute cu doua secole  in urma prind viata prin intermediul scrisorilor familiei.Fragilele file scot la iveala dragostea celor doi,dar si viata lor plina de aventuri,deoarece destinul familiei din muntii Scotiei penduleaza intre viata si moarte in razboiul pentru independenta Americii.

 S-a auzit ceva… a amuțit. Se auzeau pași pe  hol. Erau pași rari și hotărâți, pași de bărbat. I s-a făcut părul măciucă. S-a uitat la el cu cu ochi mari,descumpănită.   
 -Ce faci aici?   
 -Am venit pentru tine, puicuto! A spus el zâmbind. Am venit să te iau pe tine și aurul.S punând acestea, a pus ceva pe birou: prima scrisoare a părinților ei.Spune-i lui Jem ca… ca m-am gândit că este mai bine să-i spui chiar tu lui Jema€ asta. Spune-i  să-mi arate unde este spaniolul… Asta dacă vrei că el să rămână în viata… ¦Totul depinde de tine… .șefa, a adăugat el cu un zâmbet larg…    
    
 QUILL BOOK  AWARD 2006  
 CORINE  INTERNATIONALER BUCHPREIS  2006  
 RITA AWARD ROMANCE WRITERS OF AMERICA  
 ROMAN VÂNDUT ÎN 24 DE ȚĂRI