de Bedros Horasangian

E liniște. Nu se aude nici un zgomot. Nimic. Nici vecinii care mereu fac baie între două și trei noaptea sau au ceva de tăiat, precum dl Micu de la etajul opt. La patru s-a mutat un oltean din Calafat, care ciocăne și bocăne ca fost Erou al Muncii Socialiste – nimeni nu mai vorbește cu ei, sărmanii oameni. E liniște acum, la doi stă un marocan, nu știi cîți copii are exact, parcă în fiecare săptămînă mai apare cîte unul, e bine să creacă populația României. Nu visa Cioran pentru români populația Chinei și destinul Franței? Cam așa. Nici măcar apa din conductele pentru calorifer nu se mai aude, o stare de prosteală după atîta mîncare. E liniște. Nu se aude nici vreun cîine lătrînd la cine știe ce bețiv care se ceartă cu dna Sandu de la parter care face borș, nici vreun pensionar motociclist înrăit care tot meșterește ceva la motor.
Nimic.
Nimic.
E liniște. E bine. Doar tu, fără să știi exact despre ce este vorba. Au amuțit cu toții. Cerul închis, cenușiu, apatic, cumva murdar. Așa e la București după sărbători. Sau la Paris, iarna.Totul e cenușiu, dacă nu e frig sau ninge sau sună sirena vreunei ambulanțe. Exiști. Oarecum. Poate nu este vorba de tine, ci de altcineva. Nimeni. E clar că liniștea asta e suspectă, dacă ești obișnuit cu trepidațiile orașului. Cu pîrîitul tobelor de eșapament ale motocicletelor, cu zgomotul lăsat în urma lor de gunoieri, cu sunetele greu de calificat ale vrăbiilor sau ciorilor. Uneori îți place, alteori devine sinitru. Noaptea. Sau ziua. Ceva ciudat se petrece. Sub un cer inchis, cenușiu, pustiu. Ceva. Se întîmplă. Cu tine. Ca și cu întregul oraș. Nu-ți pasă nici de soarta doctorului Arafat, nici de cîinii comunitari. Oamenii la noi demonstrează mai lesne pentru dobitoace decît pentru oameni. Poate nu este așa, dar așa pare. Orașul. Oamenii. Murdar. Lîncezești în casă, te învîrți prin bucătărie, te sucești prin sufragerie, faci un duș, mănînci ceva fără chef, să nu mai auzi de mancare, bei o cafea, parcă nu are nici un gust de cînd a plecat ea. Auzi cînd și-a găsit și ea să plece de acasă…
O femeie. Absentă acum.
Bucureștiul fără nimeni lîngă tine e gol.
Închizi-deschizi televizorul fără să te intereseze nimic. Ziare nu mai cumperi de multă vreme. Nu-ți pasă nici de noul copil al lui Sarkozy, nici de viitorul lui Strauss Khan. Auzi cum îl cheamă pe președintele Algeriei, Abdelaziz Bouteflika. Ce nume. Ha. Fel de fel de nume, asta e lumea. Putin e mai ușor de reținut. Fel de fel de oameni. O să fie din nou ales președinte. Ăsta îți taie un picior fără să clipească. Ei și ? E clar, o zi proastă. Nu-ți găsești nici locul, nici rostul. Ce-o mai fi și asta? Nimic. Ceva în plus pe lîngă ce este.
Ce este? Greață, lene, plictis, oboseală. Ei, aș, aiureli. Poate ai mincat prea mult în ultima vreme. Sau să fie de la băutură. Sau de la cafea. Sau de la nimic. A plecat ea și atît.
O iubeai?
Da.
Te iubea ?
Da. Nu știu adică, dar îmi dădea să înțeleg că este ceva. Zicea că ține la mine. Tu ce înțelegi prin asta?
Vă înțelegeați ?
Nu prea.
Și atunci?
Atunci a plecat. Urma să mergem la Grand Palais să vedem expoziția Picasso-Cezanne-Matisse a fraților Stein… Abia aștaptam să o vedem… Dar a plecat, așa…

Cum așa? Simplu, a chemat un camion, a luat tot ce era al ei și gata. Mi-au povestit vecinii. Mi-a lăsat doar cărțile. Cumva ostentativ, știa bine că țin mult la ele. Uneori era geloasă pe faptul că eram prea atașat de cărți. Acum a plecat, nu se mai poate face nimic. Fără să lase un bilet, un telefon.
Nu.
Și tu ce-o să faci? Ce să fac. Trăiesc. O să trăiesc, nu am de ales. Fac un duș în plus și o să fumez ceva mai mult decît de obicei. Da, toate trec. Așa e, trec.
Nu e greu să dai explicații acolo unde nu explicațiile fac viața ta.
Cine?
Tu.
Ești. Sau mai puțin. Mare scofală că ești. Tu. Eu. El. Ea. Ea a plecat. Mare scofală, poate mai bine așa, O țigară nu are nici un efect. Nimic. E clar, o zi proastă. Uneori vin și se duc. Le uiți, se șterg, se risipesc în alte zile. Mai bune. Mai cum ? Mai bune. Ei, alta acum. Toate sunt la fel. Bune, rele. Ce contează.
 Zile.
Și tu prin ele. Pe lîngă. Pe deasupra.
Nicăieri. Imagini. Sunete. Gînduri disparate. Îți trec prin cap fel de fel.
Uite, de exemplu: An gazier, ce expresie idioată, auzi, an gazier, de la gaze, gaze naturale. Poate să existe așa ceva? Da, pe un act emis de guvern. Ce limbă o mai fi și asta? Puah, idioți peste tot.
Așa.
Fără nici o finalitate. Fina cum? Finalitate. Ei, alta acum, ce de vorbe aiurea. Cam toate sunt aiurea.Vorbe și atît. Ar putea ieși pe afară, să se ducă undeva, la cineva, la cinema, cumva, de ce nu.
Hm, la ce bun?

Se intînde în pat și închide ochii. Da, e bine, lumea e a ta. Ai iubit-o. Acum a plecat. Canarul galben.Vremuri. Moni Bordeianu si Phoenix. I-ai descoperit abia acum. Ca și cum ai vrea să trăiești într-un timp trecut din care nu ai făcut parte. Ce cauți tu la Paris: Știi oare unde te afli? Pe ce lume, cu cine? Deschiz televizorul și ești peste tot. TU nu mai ești. Doar știrile șI buletinul meteorologic. Euro stă bine încă.
Vezi că vine o mașina în viteză spre tine. Și parcă nu știi ce să faci. Începi să strigi, Nuuuu!
Te trezești, ai broboane de tranpirație pe frunte, ea e lingă tine și te întreabă ce s-a întîmplat. Abia acum realizezi că iar ai mîncat mult, ai visat urît, toate sunt la locul lor, Camelia îți zimbește. Te-ai speriat ca un prost că te-a părăsit. Ha, ce chestie. Surîzi. Suride și ea. Nu auzi cînd iti vorbesc? Ți-am spus să nu mai mănînci atît de mult înainte de culcare. Eu spun, eu aud. Nu mă mai iubești… Asta e!
El se scoală, tace, surîde, buimac, se duce la baie să se spele pe față. Puțină apă rece nu strică niciodată. Ha, ce chestie, ce vis, Camelia nu a plecat nicăieri. Ea are mereu dreptate. De data asta nu. N-a mîncat nimic seara.
Și atunci ce se întîmplă. Nimic. Așa e după sărbători.