Gerald Martin e un critic literar de prima linie, care, in ultimii ani, si-a capatat reputatia unui Sherlock Holmes indragostit de America Latina, de realismul magic si nu numai, de tot ce inseamna culoare hispanica in literatura patchwork a secolului XX. Biografia intimidant de minutioasa pe care Martin i-a facut-o lui Gabriel García Márquez (Gabriel García Márquez. O viata, Editura Litera International, 2008) e genul de carte care te sperie din start, prin dimensiuni. Pe mine m-a speriat. Dupa care am citit-o, am mestecat-o mental in episoade succesive, am recenzat-o si am tinut mortis sa stau de vorba cu autorul. Am avut placerea unei conversatii cu Gerald Martin despre Gabriel García Márquez. Omul. Scriitorul Legenda. (Ioana Baldea)

Ioana Baldea: Domnule doctor Martin, a scrie despre un autor atat de cunoscut si de special cum e Gabriel García Márquez e o provocare in sine. A scrie, insa, ceva atat de bine documentat si de extins cum e recent publicata biografie a lui Márquez semnata de dumneavoastra e un lucru cu adevarat extraordinar. As vrea sa va intreb daca inainte de a va asuma un efort care a insemnat o cercetare de saptesprezece ani si aproximativ 300 de interviuri, care v-au transformat intr-un fel de detectiv literar, ati fost constient cu privire la timpul, energia si rabdarea pe care urma sa le investiti in acest proiect.
Gerald Martin: Dimpotriva. Stiam ca daca voi scrie o biografie amanuntita si serioasa va fi greu si epuizant sa pun toate lucrurile cap la cap, dar ma gandeam si la faptul ca Márquez e un autor in viata si, ca urmare, nu putem vorbi de o lucrare definitiva. Asa ca am acceptat oferta editorului meu, care mi-a cerut, in 1990, sa termin cartea in patru ani. Am promis ca i-o voi preda inainte de sfarsitul anului 1994 care, dupa cum este posibil sa fi observat si dumneavoastra, a trecut de ceva vreme (rade). Adevarul este ca nu stiam, intr-adevar, in ce ma bag. Exista si posibilitatea sa nu reusesc sa-l intalnesc niciodata pe García Márquez, situatie in care ma simteam in stare sa produc o lucrare… draguta, rezonabil de serioasa si de constiincios alcatuita. Parea un proiect care sa poata fi dus la bun sfarsit repede, mai ales ca eu pot lucra foarte repede atunci cand ma preseaza timpul. Acum, cartea aceasta mi-a adus o reputatie de melc! Asa ca… nu, n-am stiut cum va fi, credeam ca pot sa ma descurc mai repede si… m-am inselat.

I.B.: Unul din lucrurile pe care le-am remarcat, citind biografia, a fost efortul dumneavoastra constant de a reface parcursul unor amintiri, al momentelor si al starilor din care s-au ivit toate aceste scrieri superbe. Ma refer la imagini, la personaje, la intamplari despre care dumneavoastra vorbiti si care sunt usor de identificat in Un veac de singuratate, Dragoste in vremea holerei, Toamna patriarhului si asa mai departe. Putem vorbi de o incercare de a face istoria critica si literara a unui… moment din literatura universala, pentru ca Márquez reprezinta un moment literar in sine si, mai mult decat atat, putem spune ca incercarea aceasta e de fapt deghizata intr-o biografie a unei… celebritati, pana la urma?
G.M.: Da, cred ca, intr-adevar, asa este. De altfel, unul din argumentele mele forte, atunci cand l-am convins pe García Márquez sa ma suporte, sa-mi tolereze intruziunile a fost ca eu vad in el o experienta reprezentativa pentru ce se intampla cu latino-americanul obisnuit, in secolul XX, dincolo de evidenta lui reprezentativitate pentru literatura si intelectualitatea latino-americane. Eu chiar cred ca experientele lui sunt simbolice, arhetipale – am crezut acest lucru si inainte sa ma apuc de biografie, dar acum il cred mult mai mult. Nu vreau sa fiu pretentios, dar aveti dreptate, cartea poate fi citita si ca o istorie politica si intelectuala a lumii, pana la urma, in a doua jumatate a secolului XX. in principal, tocmai pentru ca Márquez a fost intotdeauna atat de interesat de ce se intampla atat in Columbia, cat si in lume, din punct de vedere politic.

I.B.: V-ati gandit vreodata sa va abandonati proiectul? Va intreb pentru ca vorbim despre o intreprindere… sa spunem aventuroasa.
G.M.: Da, nu vreau sa intru in detalii foarte personale, dar m-am imbolnavit foarte grav in 1995. Lucram deja de cinci ani si, la momentul respectiv, realizasem deja si care aveau sa fie proportiile cartii, si volumul de munca pe care il implica ea. Efortul era enorm, ma intalneam cu mii de oameni… La un moment dat, m-am imbolnavit si mi s-au dat 60% sanse de supravietuire. Dar am supravietuit si, cand am inceput sa-mi revin, mi-am pus serios intrebarea daca vreau sa termin ceea ce incepusem, dat fiind ca munca aceea ma sleia de puteri si imi manca, practic, niste ani din viata. Nu mi se mai intamplase niciodata sa fiu bolnav 18 luni. Cand treci prin asa ceva, pierzi, oricum, foarte mult timp. Ramai in urma cu toate. E greu sa recuperezi, in toate domeniile si mi-am pus problema daca biografia e suficient de importanta pentru mine incat sa ma inham din nou la ea. Dar am facut-o si a fost un lucru bun, pentru ca ea a functionat ca o barca de salvare. Convalescent sau nu, a trebuit sa vaslesc si asta m-a redat, cumva, normalitatii. Al doilea moment in care m-am gandit sa abandonez a fost acum vreo trei ani, cand am avut revelatia faptului ca am ajuns la 2.500 de pagini si inca nu m-am apropiat de sfarsit. intrebarea era daca mai am energia sa decupez, din aceasta versiune mamut, una mult mai redusa. Am reusit sa-mi adun puterile si sa o fac, ca urmare a disperarii, probabil. Asa ca am terminat cartea. Dar aveti, din nou, dreptate. M-am gandit sa abandonez de doua trei ori…

I.B.: Simtiti ca ati devenit si dumneavoastra parte integranta a marelui mit Márquez? Vorbiti des, in ceea ce il priveste, de o anume automitologizare, diferita de toata acea proiectie larger than life pe care noi, publicul cititor, o aplicam atat operei cat si vietii lui?
G.M.: Da, si e o mare tentatie sa te raliezi legendei. E teribil de amuzant. El are 10-15 variante de poveste cu privire la fiecare detaliu al vietii lui. Sa nu mai vorbim de marea lui poveste care e una efectiv incredibila. Dincolo de cat e de umflata pe alocuri, povestea baiatului sarac care ajunge pe culmile gloriei e una reala si te cucereste. Am si eu un rol in povestea asta – oamenii m-au transformat in englezul tipic, rece si detasat, care sfarseste literalmente contaminat de Tropice (rade). Asa ca tentatia exista… Pe de alta parte, intrebarea chiar e extrem de interesanta. Márquez chiar e un mit, care functioneaza dincolo de cele mai extravagante giumbuslucuri pe care ar putea vreodata tabloidele sa incerce sa le faca, in privinta unei vedete. Faci trei pasi cu el pe strada si, la un moment dat, nu poti sa ignori faptul ca te plimbi in compania unei legende. Oamenii il trateaza ca pe un Melchiade reinviat, e o experienta… unica.

I.B.: Sunteti foarte atent la detalii. E ca si cum va adunati dovezile pentru a construi nu o pledoarie, ci o poveste – povestea unei vieti. Care este lucrul pe care l-ati aflat despre Márquez care v-a surprins cel mai mult?
G.M.: Eu sunt, in primul rand, critic literar. Detaliile le tratez ca pe niste indicii care ma pot conduce catre ceva mai mare. Munca de biograf era, la o prima vedere, ceva care nu mi se potrivea, pentru ca nu sunt fanul detaliilor ci, mai degraba, omul marilor teme, al discutiilor extinse pe teme generoase. Importanta detaliilor am constientizat-o cand am ajuns in Columbia si am plonjat in arheologia unei vieti care era… alta decat a mea. stiti ca detaliile aparent neimportante sunt cele care duc la prinderea criminalului, nu? Ei bine, lucrurile mici m-au facut sa inteleg cine este García Márquez. Trebuie sa va spun ca atitudinea mea fata de el, la inceput, era… nu ostila, dar destul de sceptica. Mi se parea ca el e initiatorul propagandei din jurul lui. Mi se parea un excelent manipulator al imaginii, ceea ce si este, de altfel. Cand l-am intalnit, insa, am inteles ca omul acesta e un tip cat se poate de obisnuit. E un mare scriitor, cu fantezii extraordinare, cu niste complexe foarte adanci, dar am avut surpriza sa descopar contrastul imens dintre imaginea publica si omul particular. Odata ce am gasit calea aceasta, am incercat sa merg unde ma ducea ea.

I.B.: Mie biografia scrisa de dumneavoastra mi se pare, in mare masura, cinematografica. Eu, una, cand am citit despre intalnirea dintre tanarul Márquez si mai varstnicul Hemingway, la Paris, am avut senzatia ca vad, efectiv, scena derulandu-mi-se in fata ochilor. Ma intrebam daca si dumneavoastra ati avut vreodata senzatia ca sunteti un spectator care trage cu coada ochiului la ce se intampla in viata unei legende contemporane?
G.M.: Da, mi s-a intamplat. si nu sunteti prima persoana – desi e adevarat ca sunteti… a doua – care-mi spune acest lucru. Repet, eu sunt critic literar, nu sunt un scriitor in adevaratul sens al cuvantului, dar am fost foarte constient de faptul ca aceasta biografie trebuia sa fie… o poveste, ca trebuia sa existe un ritm in succesiunea paragrafelor, ca trebuia sa fie, in mare masura, vizuala. Márquez insusi e un tip atat de vizual, cu gesturi, cu prezenta colorata… Eu m-a straduit din rasputeri sa nu-i imit, prin scriitura mea, stilul literar, ci sa-l imit pe el, atitudinal, sa-i imit reactiile si starile. incet incet, cam cum face el cand citeste despre sine prin ziare, am inceput sa ma detasez de mine insumi, iar experienta de a scrie a devenit una din ce in ce mai… complicata, mai dificila – e un proces care m-a facut, la un moment dat, sa ma detasez de propria mea viata. Petreceam mai mult timp gandindu-ma la el decat gandindu-ma la mine. Partea aceasta spectatoriala a existentei mele, de care vorbiti, dureaza de ceva timp. Trag cu ochiul la viata acestui om de aproape optsprezece ani. Am inceput cand el avea 60 de ani si era in plina forma. Acum are optzeci si, de ce sa ne ascundem dupa deget, e un om batran. Da, am fost un spectator. Spectatorul unei povesti de mare clasa.

I.B.: V-ati descris ca fiind sceptic cu privire la el si vorbiti adesea despre faptul ca anumite povesti sunt distorsionate sau mistificate de Márquez insusi. V-a fost greu sa va mentineti echilibrul, mai exact, sa distingeti, in permanenta, intre ce e realitate si ce e, haideti sa-i spunem… magie?
G.M.: A fost greu si inca mai este. inainte de orice trebuie sa va spun ca povestile astea sunt atat de bune, e atat de captivant, modul in care le spune, in care le variaza e atat de interesant! E, literalmente, o masina de spus povesti omul asta! Din acest punct de vedere, transformarea in biograful pedant care noteaza “García Márquez spune ca…, DAR… ” mi s-a parut o maniera negativa si, v-ar spune el, “europeana” de abordare. Asa ca am incercat sa accept conventia, fara a exagera, insa. Nu mi-am pierdut timpul spunandu-i cititorului unde mi se pare mie ca Márquez inventeaza, sau romanteaza, sau fictionalizeaza, dar am sugerat suficient incat cititorul sa-si poata forma propria opinie. Dar, pana la urma, daca stam sa ne gandim, ce mai poate fi exagerat in povestea unui tanar care la 20 de ani pretindea sa castige premiul Nobel si sa ajunga la fel de citit ca Cervantes? El a reusit – aici nu incape indoiala. Daca ai scrie un roman ieftin, ti-ai dori o poveste despre un tanar care nu are de niciunele, care ajunge cel mai cunoscut autor latino-american al secolului XX si care il are drept cel mai bun prieten pe cel mai cunoscut politician latino-american al secolului XX. Pare o facatura, dar aceasta e povestea REALa a lui Márquez.

I.B.: Din zdrente pe culmile gloriei, nasterea unora dintre cele mai importante nuclee fictionale ale literaturii secolului XX, identitatea autorului cheie al literaturii latino-americane contemporane… acestea sunt subiectele de care v-ati ocupat aproape doua decenii. Va puteti permite, ca biograf, sa fiti derutat, sau intimidat, sau, pur si simplu, coplesit de ele?
G.M.: Da, se intampla, pur si simplu, mai ales cand stii, de la bun inceput, ca el… va citi tot ce scrii! El, toti membrii familiei lui… asa ca esti prins mereu intre datoria cumva politica si, in mod clar, morala, de a-ti face treaba bine si corect, de a fi sincer, de a spune lucrurilor pe nume, de a fi obiectiv si responsabilitatea fata de… el. Sa nu-l tradezi, sa nu fi prea indiscret, sa nu-i demontezi prea acerb mistificarile – sunt si astea tot responsabilitati… morale. Mai e si responsabilitatea fata de editorul care trebuie sa-si recupereze, la final, investitia. Cea fata de propria ta familia, cu care ai stat prea putin in tot acest timp. Nu vreau sa exagerez – pentru mine experienta a fost minunata, dar a fost si una careia a trebuit sa-i fac fata in o mie de feluri si cred, cu toata sinceritatea, ca despre acest om s-a scris mai mult decat despre orice alt autor al ultimilor saizeci de ani. Cu exceptia, poate, a lui Salman Rushdie si a implicatiilor politice aferente. Dar referindu-ne strict la viata si la opera… nu e nimeni pe planeta care sa fi antrenat atata opinie ca Márquez! E suficient ca omul sa caste si a si ajuns in ziare! As putea sa va spun ca nu a fost asa o responsabilitate coplesitoare dar… nu e adevarat. A fost. A fost si multa munca. El e un scriitor imens iar pentru mine, care sunt un fir de nisip in fata unui munte, in comparatie cu el, sa spun povestea acestui om, sa fiu impartial sau sa-l judec, a fost un lucru… fantastic.

I.B.: Care a fost reactia lui la biografia dumneavoastra?
G.M.: N-o citise inca pe toata, cand ne-am intalnit. Engleza lui nu e superba si se lupta cu varianta in engleza. Ne-am intalnit la Guadalajara, a fost foarte placut si el a facut cateva glume bune. Cel mai amuzant mi s-a parut cand a spus “Vai, ce ma bucur ca ai terminat biografia! intotdeauna mi-am dorit sa fiu celebru!”. Era multumit, in general. Mi-a spus si ca despre unele lucruri trebuie sa discutam, ca in mod clar le-am inteles gresit. A fost foarte dragut, a zis ca e convins ca nu e vina mea, ca am fost pur si simplu dezinformat (rade). Dar nu mi-a spus niciodata exact despre care lucruri e vorba. Sunt sigur ca o va face intr-o zi… sa zicem asa: relatia noastra e inca stabila. De atunci m-am intalnit cu multi oameni care-l cunosc. L-am si revazut, pasager, in Havana. Atunci a fost inspaimantator, pentru ca avea la el prima treime din traducerea in spaniola. Dar inteleg ca a parcurs-o si imi dau seama ca, pentru oricine, e greu sa-si accepte biografia. Chiar si pentru dictatori, care hotarasc exact cum o sa le fie ea scrisa. tinand cont, insa, de cat de tensionata si de dificila poate fi o relatie cu el, as zice ca am iesit amandoi din aceasta aventura in forma destul de buna. (rade)

I.B.: Dat fiind ca ati amintit aceste doua ultime intalniri cu Márquez, nu pot sa nu va intreb cum a fost prima!
G.M.: A fost… complicat! (rade). Au existat doua prime intalniri. Initial a spus ca nu vrea sa ma cunoasca. Dupa care a decis sa-mi acorde 10 minute si a trimis o masina dupa mine, la Havana, in 1990. in loc de 10 minute, am stat de vorba trei ore. A fost o intalnire minunata, in timpul careia ne-am simtit foarte bine. Nu mi-a spus ca va accepta sa-i scriu biografia, dar conversatia a fost foarte placuta. Mi-a trecut prin cap ca va accepta pentru ca mi-a povestit despre el si viata lui lucruri despre care nici macar nu-l intrebasem, asa ca mi-am imaginat ca-mi confectioneaza ad hoc o imagine a lui, de incalzire. Dupa care, m-a invitat din nou, in seara urmatoare. Mie mi s-a parut fantastic si deja ma vedeam cel mai bun prieten al lui Gabriel García Márquez! Lucrurile mergeau superb dar, in seara urmatoare, entuziasmul meu a scazut simtitor. A durat cam jumatate de ora pana sa-mi spuna ce gandeste, dar, in cele din urma, mi-a zis ca in seara trecuta ratacise prin labirintul literaturii hispano-americane. Se referea la o lucrare a mea, Calatorii in Labirint si, cand l-am auzit, am inghetat, pentru ca stiam ce urma sa spuna. A si spus-o, de altfel: “Nu poti fi biograful meu, pentru ca nu-ti place Toamna patriarhului si Toamna patriarhului sunt eu! Daca nu-ti place cartea asta, nu-ti plac nici eu. Aceea este o autobiografie.” Eu aveam senzatia ca ma inec. inca vreo doua pahare de whisky ne-au mai ajutat putin, dar la finalul altor trei ore, el tot nu spusese nimic. Cand sa plec, insa, a dat mana cu mine si mi-a spus “E-n regula, dar sa nu ma pui sa-ti fac treaba!” Atunci am stiut ca am unda verde, macar sa-ncep.

I.B.: Superba poveste! Domnule doctor Martin, s-ar putea spune ca ati avut norocul sa examinati… nu o viata, ci un fel de basm contemporan. Lucrarea dumneavoastra emana atat analiza lucida si obiectiva, cat si bucuria de a avea acces pe taramul interior al unui mare magician al cuvintelor. V-ati declarat sceptic. Mie mi-ati parut, deopotriva, cucerit. Cum sunteti, de fapt?
G.M.: (rade) Da, am fost cucerit. S-ar putea scrie o poveste interminabila pe tema seductiei mele. Viata e ciudata si toti ne scriem, intr-un fel, propriile romane, dar pentru mine, oamenii potriviti par a fi la locul potrivit in momentul potrivit. García Márquez era in Cuba cand am calatorit eu acolo, desi nu stiam ca este. Am avut parte de tot felul de coincidente fericite. Da, exista ceva de basm contemporan in toata intamplarea asta… nu cred ca eu l-am provocat, cred ca asa e povestea. Am avut tot felul de critici. Mai ales cei din Anglia, dar si cei din America, iubesc biografiile demascatoare, din acelea cu colti de rechin. Multi mi-au reprosat ca-l scot prea bine la vopsea, ca sunt prea politicos cu el. in America Latina, au fost socati si m-au comparat cu un tabloid britanic, au zis ca le distrug scriitorul fetis! Eu ma simt undeva la mijloc. Nu am inceput sa scriu din postura de mare admirator al lui Márquez, ci de admirator al operei lui. Nu am fost asa binevoitor fata de el, la inceput, pentru ca, dupa cum am mai spus, eram sceptic. Dar e de-ajuns sa petreci cativa ani urmarindu-l, sa afli caror provocari a trebuit sa le faca fata, sa incerci sa intelegi cum cineva care are intalnire cu Fidel Castro sau cu regele Spaniei, dupa-amiaza, poate lucra linistit sase ore pe zi (eu, unul as petrece acest timp inspectandu-mi hainele, in fata oglinzii, probabil), sa vezi cine e omul si sa incepi sa intuiesti cat e povestea lui de complicata si e aproape imposibil sa nu simti nicio urma de admiratie. Nu mi-e deloc rusine sa spun ca exista admiratie in biografia mea, desi il critic aproape pe fiecare pagina. Nu e o biografie lipsita de ironie. Sunt acolo multe lucruri care lui… nu i-ar placea.