litera_blog-960x316px-2
litera_blog-960x316px-1
Hrană pentru minte și suflet!
<< >>

Romanele Agathei Christie

cover-page-828x315

Agatha Christie (1890-1976) este o foarte cunoscută – cel puțin era pentru generația a bunicilor, părinților și chiar a mea – scriitoare de romane și povestiri polițiste. Sute de titluri, sute, milioane de exemplare, două miliarde, zice-se, vândute din cărțile ei au propulsat numele Agathei Christie pe primul loc al vânzărilor de carte “all times”, cum se spune astăzi. Biografia ei, fără să fie spectaculoasă – doar doi soți, ultimul, Sir Max Mallowan, faimos arheolog și cu 14 ani mai june decât stahanovista (de la Stahanov, un faimos și mult mediatizat muncitor sovietic, care spărgea toate normele în materie de productivitate a muncii ) scriitoare britanică – a fost bogată și am putea spune plină de succesuri. Meritate din plin, pentru că Agatha Christie – nu doar ea – a fost un exemplu de dăruire, devotament și îndârjire pentru ce înseamnă meșteșugul scrisului. Un meseriaș adevărat, în cel mai deplin și nobil sens al cuvântului. Am citit și eu la anii liceului – nici pomeneală să fie “cimitir al tinereții mele”, cum se tot văita Bacovia, uneori deformând adevărul pentru un chichirez sau efect artistic – “Zece negri mititei” și “Crima din Orient Express”. Plus o sumedenie de romane polițiste de Edgar Wallace și Connan Doyle, care mă atrăgeau mai mult decât aventurile lui Pavel Korceaghin, eroul din “Așa s-a călit oțelul”, sau mai știu eu ce soldați-eroi din Marele Război Pentru Apărarea Patriei cu care eram bombardați de pe diverse canale de propaganda acelor ani. Așa a fost, am trăit în comunism, nu eu am ales, așa a fost să fie. Și mulți ani apoi, decenii de-a rândul, nu am mai citit nimic de Agatha Christie. Până mai acum nu mulți ani, când i-am descoperit o simpatică “Autobiografie”, care se regăsește și în aceste ultime saptămâni, când am dat peste aceste trei volumele din seriile cu Miss Marple și Hercule Poirot propuse de Editura Litera. Trei romane mititele – nu foarte – ca format, hard-cover, ușor de manipulat și păstrat chiar și pentru drumuri mai lungi cu metroul sau autobuzele, care vin cum vin, merg cum merg și cititul poate oferi și alte satisfacții decât banalul “Un’ te-mpingi, tataie!” Mi se întâmplă să mă ridic în ultimul moment de pe scaunul rezervat persoanelor în vârstă sau cu dizabilități și să produc necazuri celor care-mi stau în cale când vreau să cobor. Secvențe numai bune, tipice aș zice, pentru furtișaguri sau crime comise la iuțeală. Cele trei cărți de care am pomenit mai la deal sunt “Jocuri de oglinzi”, traducere din engleză de  Roxana Ghiță, “Elefanții nu uită niciodată “( traducere de Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și “Crăciunul lui Poirot “( traducerea de Adrian Gavril Moșoianu). Nu are rost să povestesc despre ce e vorba în fiecare roman. Aș vrea însă să atrag atenția asupra celor două personaje fictive ale Agathei Christie, Miss Marple și Hercule Poirot. O englezoaică, detectivă amatoare, coptuță, fără vârstă și un belgian, inventat de Agatha Christie în vârtejul WWI, când Belgia era ocupată de germani și era privită cu multă simpatie de toată Europa. Cei doi au alimentat serii de zeci de volume, din care ne înfruptăm și noi azi. De ce Mr.Poirot era belgian? Totdeauna victimele primesc simpatie, în timp ce oamenii răi, nu totdeauna criminali, sunt considerați “câh”, cum spuneam când eram mici. Și beneficiază de toată ostilitatea celor din jur. Romanele polițiste par doar aparent simple. Pentru că nu doar descoperirea unui criminal este miza, ci mai ales jocul complicat al întâmplărilor, personajelor și al încurcăturilor, mai mult sau mai puțin neașteptate ce se întrețes prin măiestria autorilor. Și te țin mereu în alertă. În cazul de față, inegalabila Agatha Christie. Cine nu crede, să citească. Arta scrisului nu este o joacă, ci o meserie ca oricare alta. Cu și fără senzații tari, dar întotdeauna cu bucurii mari. De ambele părți, scriitor sau cititor. Când a ucis-o cu arsenic pe “Doamna Bovary”, Gustave Flaubert a avut dureri în stomac zile întregi. Nu e de joacă cu literatura.

Iar cea polițistă nici atât.

 

Bedros Horasangian

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *