„... aş vrea să fiu căţeluşul
pe care ele îl ţin pe genunchi.
Trăiesc cu bucuriile lor. Fiecare
iubeşte în felul său. Iubirea mea
nu face totuşi nimănui niciun rău,
de ce lumea nu mă lasă în pace?
Sunt fericit în felul meu.“

Când Goriot a sosit la pensiunea doamnei Vauquer, bogăţia sa a provocat invidie, speculaţii şi un oarecare respect. La 1819, momentul în care începe povestea, bãtrânul trãieºte în condiþii mizerabile, iar singurii săi vizitatori sunt două doamne fermecătoare, prea frumoase ca să fie şi bune, care vin rar şi ferindu-se de ochii lumii. Sunt fiicele sale, pretinde Goriot, iar singurul locatar dispus să-i dea crezare este Rastignac, un tânãr student sãrac, dar ambiţios, a cărui ţintă de viaţă este strălucitoarea societate din foburgul Saint-Germain. Fără îndoială, unul dintre cele mai bune romane ale lui Balzac, Moş Goriot transformă dragostea părintească excesivă într-o tragedie la fel de devastatoare ca Regele Lear şi analizează în profunzime două obsesii epuizante: dragostea şi banii.