Adauga in wishlist

Prezentare carte

Un anevrism cerebral o cufundă pe Helene Wiesendhal într-o comă din care se trezește pe jumătate paralizată, amnezică și afazică. Silabă cu silabă, cuvânt după cuvânt, frază după frază – toate exersate cu mare efort, cu furie, dezamăgire şi disperare –, mișcare după mișcare, pas cu pas, tresărire după tresărire – toate repetate la nesfârșit, cu încrâncenare, jenă şi lacrimi –, Helene își caută înainte de toate cuvintele rătăcite undeva în necunoscut. Apoi și reface, piesă cu piesă, puzzle-ul vieții, își regăsește lumea interioară, soțul, copiii, iubirile, aventurile, dezamăgirile, gândurile, visurile, cariera de scriitoare, dar și lumea exterioară în care și-a dus viața înainte de accident - Germania de Est de dinainte și scurt după căderea Zidului.

Roman al (re)devenirii, născut din experiența personală a autoarei, N-ai să mori este, de fapt, o evocare a vieții fiecăruia dintre noi, cu tot ceea ce ne mișcă pe fiecare, în singurătatea și unicitatea vieților noastre. Cu întrebările și cu convingerile care ne însoțesc totdeauna. Cu tot ce am strâns în noi, cu tot ce bănuim că am uitat, dar știm că zace undeva în sufletul nostru, cu tot ce sperăm pentru viitor.

„Experiența la limita între viață și moarte conduce la o conștiență literară ce generează tonuri nebănuite.” (Die Zeit)

„N-ai să mori este romanul unei renașteri, o redescoperire a cuvântului, o poveste de dragoste și cartea unui puzzle de amintiri din istoria recentă a Germaniei. Cel mai bun roman al anului.”  (Die Welt)

Premiul Cărții Germane 2009

Recenzii

Autoarea, prozatoare germană şi poetă contemporană, născută în 1958, în Gotha, a studiat psihologia la Jena şi apoi a lucrat ca asistent-cercetător la Universitatea „Karl Marx”, din Leipzig, a fost psiholog pentru copii şi redactor al revistei YPSILON. În 1982 a debutat literar cu o colectie de poezie, POESIE ALBUM 1979, iar din 1994 s-a dedicat în întregime scrisului. Pentru poemele şi romanele sale a primit premii importante, printre care se număra Premiul Leonce und Lena, în 1993, Premiul Heimito von Doderer şi Premiul Indeborg Bachmann, ambele în 1998, dar şi Deutsche Kritikerpreis, în 2001.  În 2009, N-AI SĂ MORI a primit premiul Cărţii Germane, care se decerneaza anual „celui mai bun roman scris în limba germană”, fiind ales dintre 154 de titluri intrate în competiţie, la propunerea a peste 70 de edituri din Germania, Austria şi Elveţia. (…)…Născuta pe 3.12.1972, locuieşte în Huckelboven…  Stop! Păi, nu e vorba de ea! De ce nu poate să strige cuvintele astea atât de tare pe cât ar vrea? Mama mă-sii, ar trebui să poată!  LINIŞTITI-VĂ, NE ÎNTOARCEM IMEDIAT LA DUMNEAVOASTRĂ!  Cine a spus asta? Tânărul care stş aici, lângă ea? Crede că poate să deschidă amândoi ochii deodată. E cam dificil, parcă ar apăsa-o ceva pe pleoape. Tânărul îi zâmbeşte, dar asta nu o linişteşte prea tare.  Nu e ea! Este cu paisprezece ani mai mare şi nu locuieste în Huckelhoven!    I DON’T… I DON’T…  De ce nu poate să continue propoziţia? Tânărul le spune celorlalţi bărbaţi îmbrăcaţi în halate albastre că, atunci când nu doarme, încearcă să vorbească, dar în engleză, nu în germană. Bărbaţii mustăcesc. Ea se uită să vadă dacă nu cumva există în apropiere şi o femeie.Vede una, care stă undeva în spatele bărbaţilor ăstora, dar care pare să fie ocupată cu ceva.  Unul dintre bărbaţi se apleaca deasupra ei. MĂ AUZIŢI?  Doar n-o să-i spună ăstuia dacă poate să îl audă. Să ţipe cât o vrea.  Inchide ochii. (…) Este îndepărtată calota craniană. Un robot taie cu grijă o felie de carne de un roşu-închis. Trebuie pus altceva în loc. Robotul vrea să introducă o minunată felie de piatră, de un albastru-deschis. Cum se numeşte oare piatra? Nu îi vine nimic în minte. Fiica ei are o piatră ca asta. A zis că e falsă, pentru că este colorată. Aha, atunci cea de acum trebuie să fie atceva. Doar n-o să-i introducă robotul o piatră falsă în cap! După ce a fost introdusă piatra aceea plată, totul se întunecă din nou, deşi înainte fusese neplăcut de multă lumină. Nu mai apucă să vadă decât un tub lung şi subţire de plastic care se tot mişcă. Încotro duce, de unde vine? Păcat că nu poate să-şi mişte capul, ca să poată urmări ce e cu tubul ăsta. În el se mişcă un lichid închis la culoare, de o nuanţă brun-roşiatică, picături care bolborosesc fugărindu-se unele pe altele. (…)  (…) A-FA-ZIE.  Sigur că acest cuvânt îi sună cunoscut. Dar ce înseamnă? De ce nu-i vine nimic în minte? Îl ştie de undeva. Atunci când bărbatul în halat albastru l-a pronunţat, i s-a părut imediat cunoscut. A-fa… ziua se încheie aici pe la şapte, apoi începe noaptea. Nu încape îndoială că vor fi strânşi din nou, aşezaţi, învârtejiţi într-o spirală, după ce i-au lăsat lipsiţi de cunoştinţă, cu ajutorul pungilor lor pline de lichide. Privesc de afară, de după geam, la cei care mor. S-a resemnat cumva, e atât de CALMĂ. Dacă ar fi să moară în noaptea asta, ar fi bine, căci nu se va opune în vreun fel. De ce ar face-o? A aflat deja marele secret: fac caramizi din oameni şi le aşaza undeva afară, în natură.  E sfârşit de zi acum.  Un ultim rămas-bun. I-a venit vremea. (…) (…) Vine cineva. Blonda? Da, ea e. Asta-i mai trebuia. Se uită la ea de sus, cu o figură acră.   DIN NOU? IAR O SĂ TREBUIASCĂ SĂ VĂ SPĂL ŞI SĂ VĂ SCHIMB. DREPT PEDEAPSĂ, O SĂ VĂ IMOBILIZEZ ŞI O SĂ VĂ IAU PĂTURA. CINE ŞTIE CE-O SĂ MAI FACEŢI ALTFEL!  Continuă să bombăne, în timp ce o curăţă, îi şterge de sânge unghiile de la mâini. Când termină, îi leagă mâna stângă şi piciorul stâng de marginea patului, cu o bucată de pânză albă. I se pare că patul este rotund.  A, uite, iar agaţă o pungă din aia de cârlig! (…) Infirmierul împinge scaunul cu rotile cale de două coridoare, în sus şi în jos, pentru că ea să poata vedea încă o dată pavilionul în care a fost până acum, după care coteşte spre camera personalului.  Despărţire. Încearcă să pară prietenoasă, dar gândul despărţirii îi umple, neaşteptat, ochii de lacrimi. VAI, DOAMNĂ WESENDAHL, BUCURAŢI-VĂ CA AŢI SCĂPAT CU BINE! TREI SĂPTĂMÂNI LA TERAPIE INTENSIVĂ NU SUNT CHIAR DE COLO!  Terapie intensivă?  Aproape că aude iar zăngănit înăuntrul capului ei. Se gândeşte: de ce o fi ajuns oare aici, n-o fi chiar degeaba.  Povestea romanului este în mare parte experienţa autoarei înseşi. Asemenea protagonistei, Kathrin Schmidt vine din Germania de Est, aparţine unei generaţii a cărei viaţă a fost influenţată de socialism şi, mai târziu, de reunificarea Germaniei. La fel ca Helene Wesendahl, autoarea are cinci copii şi trăieşte în Berlin. În 2005, a suferit o hemoragie cerebrală, a intrat în comă, a parelizat parţial şi nu a mai putut să vorbească. Urme ale acestei traume teribile au rămas până astazi, căci Schmidt nu poate să scrie decât cu mâna stangă. Această carte, deopotriva roman existenţial şi ilustrarea literară a unor abilităţi recâştigate, reprezintă dovada că recuperarea ei ca scriitor a fost un succes. Kathrin Schmidt este, indiscutabil, una dintre vocile cele mai proeminente ale literaturii de limba germană de astăzi.  (…) Zilele trec pe lângă ea mai repede decât poate ţine ea pasul, nu reuşeste să o ajungă din urmă pe nici una dintre ele şi să cadă apoi în pat cu sentimentul că i-a venit de hac. Îi scapă întotdeauna atunci când doarme, iar când se trezeşte din nou, trebuie să se străduiască să le prindă din urmă. Se întâmpla atâtea. Prea multe, îşi spune în gând, creierul ei se mişcă disperant de încet, faţă de cum zvâcnea înainte. Durează până când reuşeşte să înţeleagă ce i se spune. Probabil că acest hiatus de înţelegere durează doar câteva secunde, dar ea încă nu-şi dă seama, este îngrozită de fiecare dată de hăul care se cască interminabil între momentul în care i se spune ceva şi cel în care pricepe despre ce este vorba. Mai bine să intre în panică, decât să cadă în hăul ăla…  …În mod ciudat, nu e atrasă de ideea de a folosi laptopul, se foloseşte de mâna stângă, ceea ce face ca ritmul scrisului ei să se suprapună într-o bună măsură cu cel al vorbirii ei. Prima încercare: Seara pluteşte, un balon bătut de vânt deasupra oraşului, în curţi se odihnesc animalele răpitoare, care amintesc de duşmănie, somnul, îmbrăcat ca un cerşetor, într-un jargon peticit….  De unde a scos chestia asta habar n-are… a scris… pur şi simplu… cuvânt cu cuvânt exact ce i-a trecut prin cap, tot efortul ăsta atât de mare îi intră în oase, care, acum, îşi dă seama, încep să tremure, fără să le poată controla… Dar de cum îi vin următoarele cuvinte, tensiunea dispare… trebuie să scrie în continuare… deasupra oraşului barje de nori încărcate cu funii de ceaţă, de care am fugit…. Nici n-a observat că a intrat cineva în salon. Doctoriţa de serviciu se uită curioasă peste umărul lui Helene. SUNĂ FOARTE BINE, NU, DOAMNĂ WESENDAHL? CE SCRIEM NOI ACOLO?  Nu îi răspunde.  I se pare o măgărie să i se bage cineva în suflet aşa. …Silabă cu silabă, cuvânt după cuvânt, frază după frază – toate exersate cu mare efort, cu furie, dezamăgire şi disperare, mişcare după mişcare, pas cu pas, tresărire după tresărire – toate repetate la nesfârşit, cu încrâncenare, jenă şi lacrimi – Helene îşi caută înainte de toate cuvintele rătăcite undeva în necunoscut. Apoi îşi reface, piesă cu piesă, puzzle-ul vieţii, îşi regăseşte lumea interioară, soţul, copiii, aventurile, dezamăgirile, gândurile, cariera de scriitoare, dar şi lumea exterioară în care şi-a dus viaţa înainte de accident – Germania de Est de dinainte şi imediat după căderea Zidului. Trecutul se încheagă din nou, val după val, mergând tot mai mult departe înapoi, frânturi mai mici sau mai mari, pe care ea le scoate la lumină. Sau cam aşa ceva. Niciodată nu şi-a petrecut atâta timp scormonind prin memorie. Nu merge rău, îşi spune ea, doar ultimele săptămâni, luni, dinainte de evenimentul care, în cele din urmă, a scos la suprafaţă ceea ce se afla mai profund înăuntrul ei, nu îi sunt accesibile decât fragmentar, presupusa ei hotărâre de a pleca de acasă îi şedea stingheră în minte, fără să mai atragă nimic altceva în jurul ei. O fi vrut să o ia pe Lottchen cu ea sau nu? Sa fi mers până acolo încât să plănuiască să vânda casa? Sau renunţase poate la hotărârea ei? Anevrismul a venit ca un fulger care i-a carbonizat toate frământarile sau ajunsese deja la o concluzie? La ceva care, văzut din perspectiva zilei de azi, i-ar intuneca sau, dimpotrivă, lumina restul vieţii, ceva nu voia nici în ruptul capului să îi fie luat? Cum rămăsesera lucrurile între ei, care fusese ultima lor luare de poziţie unul faţă de celălalt? De ce Matthes nu spunea nimic despre asta? Nesiguranţa îi tulbura vederea. Nu are habar dacă va fi în stare să se concentreze destul şi să aibă puterea de a-l întreba despre acest lucru. DACĂ A AJUNS ACUM O HANDICAPĂ?... Roman al (re)devenirii, născut din experienţa personală a autoarei, N-AI să MORI este, de fapt, o evocare a vieţii fiecăruia dintre noi, cu tot ceea ce ne mişcă pe fiecare în singurătatea şi unicitatea vieţilor noastre. Cu întrebările şi cu convingerile care ne însoţesc întotdeauna. Cu tot ce au strâns în noi, cu tot ce bănuiam că am uitat, dar stim că zace undeva în sufletul nostru, cu tot ce sperăm pentru viitor. …În lumina asta de amurg se vede, deodată, în mijlocul verii, stând pe balconul casei din strada Arder, sprijinindu-se de balustrada balconului. Îsi stinge ţigara. Se uită împrejur, crede că cineva a tras cu praştia în ea şi a lovit-o drept în cap. Nici urmă de durere. (ÎNCĂ NICIO URMĂ DE DURERE…) În faţa ochilor ei lumea se hăcuie în scene care parcă fug fiecare într-altă parte. I se înmoaie genunchii. Se opune cu toate puterile şi reuşeşte să coboare treptele.  Matthes e în camera de zi, citeşte. Ea se aşază încet în fotoliul care se află lângă cel în care stă el, se uită întrebător la ea. O să MOR, spuse ea, cu glas stins. N-AI să MORI, îi spuse el, la fel de încet.  Bestseller Der Spiegel Premiul Cărţii Germane 2009  Roman publicat în 12 ţări.
Citeste mai mult ...

Recomandari

Cumpara impreuna cu