Adauga in wishlist

Prezentare carte

„Nu am curajul să mă gândesc la ziua de mâine; de fapt, nu am curajul să mă gândesc la nimic“, iată ce scrie Mifti, o adolescentă de şaisprezece ani, în jurnalul ei. De la moartea mamei, ea trăieşte în Berlin, într-o stare de dezordine din ce în ce mai cumplită. Povestea ei este deprimantă, murdară, halucinantă, căci tânăra pare să-și ducă existența într-o lume paralelă plină de excese sinistre, de droguri administrate până la vomă, de relații sexuale instinctive – „dragoste fără dragoste“, făcută la repezeală, în mașină – și de violență – fizică și de limbaj. La limita între geniu și nebunie, Mifti filosofează asupra bisexualităţii şi se complace într-o atitudine de copil teribil.
Acest roman despre tinerețea fără limite și fără repere a sedus critica și a făcut din autoarea lui, ea însăși o adolescentă de șaptesprezece ani, noua stea a literaturii germane. Acuzată de plagiat din mai multe surse, printre care și cartea unui blogger, un roman despre sex, droguri și cultura tehno, autoarea a recunoscut că nu a citat toate sursele, dar și-a apărat cartea argumentând că „autenticitatea nu există, doar sinceritatea există“. „Mă servesc de orice m-ar putea inspira şi de lucrurile care mă stimulează“, recunoaște Hegemann, oferind un produs exemplar pentru noua literatură produsă de internet.

„Copilul-minune al Boemiei... O carte cu idei surprinzătoare.“ Der Spiegel

„Surprinzător de inteligentă, încântător de grotescă şi delicios de elocventă.“ Die Welt

Recenzii

Helene Hegemann s-a născut în 1992 şi trăieşte la Berlin.  Primul său roman, „Rămăşiţele unui axolotl”, a fost nominalizat în 2010 la premiul celui mai prestigios festival de literatură german, Lit. COLOGNE. Prima să piesă de teatru, „Ariel 15”, a fost pusă în scenă în 2007, iar prinul sau film, torpedo, anunţa că „descoperirea anului” la Hof Film-Festival 2008 a fost lansat în Germania, în vara lui 2009, şi a primit premiul Max Ophuls.  Binenţeles că a fost o mare catastrofă când te-ai uitat pe fereastra din faţă către partea cealaltă a străzii şi aveai blugii îmbibaţi de urină şi, după trei ore, ai murit. Organismul tău, care, din cauza hemoragiilor interne, a devenit independent, în ochii tăi nefardaţi, a strigat la mine după ajutor. Tu ştii că eu am trecut prin iad pentru că nu ai vrut să vorbeşti cu mine. Tu ştiai că, în clipa în care vei înceta să mai vorbeşti cu mine, îmi voi tăia venele. Când eram copil, am încercat în mod regulat lucrul ăsta, folosindu-mă de lama de ras. Pentru a-ţi arăta într-un fel cât mă sperii. Dintr-odată, ai încetat să mai ai încredere în viaţă. Au căzut definitiv toate lanţurile. Acesta este criteriul morţii. Eu sunt proprietatea ta, tu mă stăpâneşti, eu nu mai am nicio legătură cu tine. Îmi este silă de lume. Se prea poate să te fi ucis în condiţii civilizate. Bărbaţii au vrut să mă violeze. Există părţi de pe corpul meu care sunt inflamate în permanenţă, lumea este un Paradis. Durerea nu există. Trebuie doar să crezi că nu există. Erai în moarte cerebrală. Şi zăceai într-una din cămăşile alea mototolite care ţi se dau în spital, şi nu am avut altă soluţie decât să deconectez un aparat. Oricum, inima ta nu ar fi trebuit să înceteze să mai bată. Ură, cămăşi de culoarea crem din poliester, cu găuri pentru degete, discuţii relaxate despre echipe de volei şi măşti cu sare de mare vreau să zic…  Ascultă-mă, mamă, voi aplauda toată viaţa rahaturile pe care mi le-ai debitat…  O maşină masohistă m-a adus la extrem. De când ai murit tu, în dosul uşilor caselor în care locuiesc nu mai pândeşte o neaşteptată violenţă, ci numai o dezamăgire fără margini. Pe scara din metal a locuinţei noastre am văzut embrioni de merlă morţi, care au căzut din cuiburile lor, ca să-i calci tu în picioare. Am învăţat cum să aprind chibriturile, m-am vindecât de încredere şi am început de nevoie să te idolatrizez pe tine şi bucăţile de carne de care tragi cu dinţii. Dacă tu nu ai fi murit, aş fi continuat să zac într-o baltă de sânge, vărsături şi secreţii vaginale. Am ratat cu totul ocazia de a mă bucura de avantajele morţii tale. Am băgat atâţia bani în funeraliile tale şi nu am zis nimic pentru că m-am gândit că e mai autentic aşa, să nu rostesc niciun cuvânt, să am atitudinea meditativă a cuiva care s-a împăcat cu soarta şi să impresonez cu pielea mea albă. GREŞEALĂ. Nu am făcut altceva decât să sufăr. Singura mea armă împotriva temerii că nu mai am mult de trăit e scrisoarea asta. Am stat în faţa unui calorifer proaspăt vopsit şi am aşteptat să se termine totul. (…)   Acum stau lângă un obiect nu tocmai substanţial, pe un vas galben de toaletă, plin de vărsături cu nişte firicele roşii înăuntru şi pielea mi-a fost jupuită. Deasura mea este atârnat tricoul meu îmbibat cu sânge. Cineva mi l-a smuls de pe trup şi a făcut prima tăietură de-a lungul coloanei vertebrale, după ce a fixat cuţitul cu grijă pe omoplat. Apoi mi-a fost desprinsă pielea de pe corp. Pielea de pe faţă a rămas. Au rămas şi nişte petice de piele pe oasele mâinii. Mâinile şi picioarele se leagănă, desprinse din încheieturi.  Sunt o uriaşă enormă şi mă dizolv în mediul din jur. Port această adolescenţa de doi bani în piele, în pielea cuiva din clasele înalte, astfel încât mă scoate în evidenţă, în primul rând în faţa lui Alice, ale cărei contururi fluide se ivesc din ce în ce mai clar din toate colţurile încăperii, până ce dintr-odată îşi face apariţia înaintea mea.  Şi-a făcut prea multe liftinguri. Îi arunc o privire autentică de martir, observ proporţia dintre solduri şi fund, observ flexibilitatea muşchilor sub rochia din mătase chinezească. Îi văd părul, care îi cade pe faţă şi îi ascunde suferinţele, lipsurile prin care am trecut şi eu. Din cauza faptului că am pierdut foarte mult sânge, întregul meu sistem circular se va nărui în următoarele zece minute. Asta ştiu eu, asta ştie ea şi, în cel mai bun caz, asta ştie şi Dumnezeu.  – Ochii tai, Mifri, nu i-am văzut niciodată exprimând o astfel de stare. Exprimând relaxare. Cred că tu nu mai pricepi ce se petrece în jurul tău. Dar mai eşti… da, chiar mai eşti în viaţă.  Eu strig:  – Ştii ce ai făcut de fapt? Ai orbit, pricepi? Dacă ai fi înaintat în vârstă, ai fi privit înapoi şi ţi-ai fi dat seama că amintirile legate de tinereţea ta fericită sunt legate doar de mine. Sunt legate doar de speranţa că într-o discoteca mare, cu muzică transcendentală, am să-ţi dedic I need you. Şi pe urmă poate te-ai fi gândit că eu, de fapt, nici nu am existat. Eu aş fi fost doar o persoană decăzută, ce nu-şi găseşte locul, prin intermediul căreia ar fi trebuit să înveţi CĂ A TE DĂRUI DUCE LA PIERZANIE, IAR… pierzania nu are nimic de-a face cu dragostea… CI NUMAI CU AUTODISTRUGEREA. Îţi dai seama că acum eşti pe cale de a transcende toate astea?  – Te urăsc.  – Eşti o victimă, la fel ca toţi ceilalţi. Este atât de simplu să transformi pe cineva într-o victimă. Te-au închis într-o cameră întunecoasă şi aşa au început suferinţele tale. Chinurile tale au fost sporite metodic şi cu sânge rece. Au trecut prin diferite stadii ale conştiinţei şi, într-o asemenea situaţie de rahat, apare, după cum e şi firesc, o traumă ce umbreşte totul. Cea mai mică atingere implică faptul că observi lucruri care nu există decât în fantezia ta. Ce vezi? Insecte, gândaci, gândaci de bucătărie, care trec peste corpul tău?  – Îhî.  – Ai fi gata să-ţi tai o mână doar ca să nu mai înduri asta, nu-i aşa?  – Ştii cum te uiţi, Alice?  – Planeta asta este făcută în aşa fel încât nu mai există loc decât pentru victime. Oamenii s-au dezvatat să sufere.  – Exact ca Dorothy în Vrăjitorul din Oz, când cânta: „Toto, i’ve a feeling we are not in Kansas anymore”. Ştii, aş vrea să mă scuz pur şi simplu faţă de mine pentru că promisiunile pe care mi le-ai făcut în ultimul timp s-au destrămat în cele patru zări. Tocmai de aceea am început abia acum să ţin un jurnal. Eu cred sincer că vreau să-mi demonstrez ceva cu jurnalul ĂSTA.  „Nu am curajul să mă gândesc la ziua de maine; de fapt, nu am curajul să mă gândesc la nimic”, iată ce scrie Mifti, o adolescentă de şaisprezece ani, în jurnalul ei. De la moartea mamei, ea trăieşte în Berlin, într-o stare de dezordine din ce în ce mai cumplită. Povestea ei este deprimantă, murdară, halucinantă, căci tânăra pare să-şi ducă existenţa într-o lume paralelă plină de excese sinistre, de droguri administrate până la vomă, de relaţii sexuale instinctive – „dragoste  fără dragoste”, făcută la repezeală, în maşină – şi de violenţă fizică şi de limbaj. La limita între geniu şi nebunie, Mifti filozofează asupra bisexualităţii şi se complace într-o atitudine de copil teribil.   Dragă Mifti,  Văd păcatul în rânjetul tău, în forma gurii tale. Tot ceea ce-mi doresc este să te vad zvârcolindu-te în dureri cumplite. O să-mi amintesc numele tău, deşi n-o să ne mai vedem niciodată.  Nu-mi vine să cred că, odată, ai fost ca toţi ceilalţi. Între timp, nu mai eşti un copil, ci o imagine a diavolului. Eşti un gunoi pe care îl putem mătura din lumea asta numai prin tăcere. Ma rog lui Dumnezeu să-mi vina o idee şi să pot spune ceva frumos despre tine. Dar nu cred că mai e posibil. Eşti o scursură, iubire, eşti o lepră şi sper să-ţi dai seama că zâmbetul tău nu mai e perfect. Încetul cu încetul, lumea trebuie să-şi dea seama că a venit vremea ca tu să dispari. În ochii tăi nu se mai vede niciun fel de sclipire şi creierul tău reacţionează prea încet. Sunt gata să pun pariu că mai dormi şi acum cu degetul în gură, ca un copil mic. Mă topesc la gândul că ţi-aş putea vârî aci un pistol. Mă îmbolnăvesc numai gândindu-ma ce căcături scoţi pe gură. Ai un loc rezervat în Iad. Există acolo un scaun pe care scrie numele tău. Când te priveşti în oglindă, vezi ceea ce văd şi eu? Dacă-i aşa, DE CE, MAMA DRACULUI, TE MAI UIŢI LA MINE?    Mama ta „Surprinzător de inteligentă, încântător de grotescă şi delicios de elocventă.” Această carte despre tinereţea fără limite şi fără repere a sedus critica şi a făcut din autoarea ei, ea însăşi o adolescentă de şaptesprezece ani, nouă stea a literaturii germane.
Citeste mai mult ...

Recomandari

Cumpara impreuna cu