Adauga in wishlist

Prezentare carte

Putea fi vorba despre sex. Putea fi vorba despre control. Era categoric vorba despre viaţă, dar şi despre moarte.

Profesorul universitar Adrian Thomas este diagnosticat cu o demență degenerativă care duce la pierderea memoriei, halucinaţii şi moarte. După ce și-a dedicat întreaga viață cercetării minții omenești, profesorul crede că cel mai bun lucru pe care îl mai poate face este să se sinucidă. Părăsind cabinetul medicului său, Thomas este martorul involuntar al răpirii lui Jennifer Riggins, o adolescentă de șaisprezece ani, care dispare fără urmă într-o furgonetă condusă de o femeie blondă. Dar bătrânul profesor este confuz: a asistat oare la o răpire? Dacă a fost într-adevăr vorba despre o infracțiune, trebuie să acționeze. Dar cum? Mai poate el să gândească suficient de limpede pentru a o găsi pe fată? Anii de studiu al psihologiei îl  mai pot ajuta acum să descifreze tenebrele lumii criminale a pornografiei pe internet?

„Puțini autori de ficțiune polițistă par să pătrundă în mintea unui criminal la fel de bine cum o face Katzenbach.” – People
„Un adevărat tur de forță și... un scriitor de primă mărime.” – The Washington Post

Autor publicat în 22 de țări

Recenzii

Autorul, John Katzenbach, este un scriitor american contemporan, autor de thrillere şi de romane de suspans. Fiul lui Nicholas Katzenbach, fost procuror general al Statelor Unite ale Americii, romancierul a studiat la Phillips Exeter Academy şi la Bard College. A lucrat ca reporter pe lângă mai multe tribunale penale, pentru ziarele Miami Herald şi Miami News, şi a fost editorialist la revista Tropic, suplimentul de duminică al cotidianului Miami Herald. Este căsătorit, are doi copii şi locuieşte în Massachusetts.  Romanele lui John Katzenbach, inspirate din experienţa sa de reporter pe lângă instanţele penale, s-au bucurat de un deosebit succes, două dintre ele fiind nominalizate la Premiul Edgar, acordat de Mystery Writers of America. Trei dintre cărţile sale au fost ecranizate, iar altele sunt în curs de ecranizare.  Adrian s-a folosit de pistol ca să facă un gest spre interiorul casei, aratându-i inutil agresorului sexual direcţia în care să se mişte. Greutatea armei părea să fluctueze – acum era uşoară, aproape aeriană, pentru ca un moment mai târziu să devină de fier, grea ca o nicovală. A încercat să treacă forţat în revistă o listă de priorităţi: ÎNCĂRCĂTORUL E PLIN ŞI INTRODUS CORECT? Bifat. GLONŢ PE ŢEAVĂ? Bifat. PIEDICA DE SIGURANŢĂ ESTE RIDICATĂ? BIFAT. AI DEGETUL PE TRĂGACI? Bifat. EŞTI PREGĂTIT Să TRAGI?  Se îndoia că era în stare de asta, în ciuda amenintărilor lansate şi a răului pe care Mark Wolfe era dispus, în mod neîndoielnic, să-l facă unor copii nevinovaţi. A auzit şoapta lui Brian la ureche: „Dacă îl împuşti, vei fi arestat, şi nu va mai rămâne nimeni care să o caute pe Jennifer, iar ea va dispărea pe vecie”.  Argumentul de avocat cu simţ practic venea din partea fratelui său. Tonul nonşalant era al fratelui său. Însă ştia că Brian nu era cu el în acele momente. „Sunt pe cont propriu“, şi-a zis el. Apoi s-a contrazis: „Ba nu, nu sunt”. Lupta cu propria derută.  Adrian s-a uitat la neruşinarea cu care individul părea să se furiseze înapoi în camera de zi. S-a simţit aproape copleşit, fiindcă se găsea în prezenţa unui bărbat care se sinchisea atât de puţin de impactul pe care îl aveau poftele lui. Oamenii de rând analizează consecinţele. Cei de teapa lui Wolfe nu fac asta. Ei gândesc doar în funcţie de propriile nevoi.  Pistolul cu calibrul de 9 mm a părut brusc rece la atingere, apoi, în următoarea clipă, fierbinte ca un fier înroşit, ,,scos dintr-un cuptor de călire”. A sporit strânsoarea pe patul lui. „Dat poate că şi eu sunt la fel.” La fiecare pas făcut, a continuat să-şi ţina predică. Bărbatul avea întipărit pe faţă un rânjet, care pentru Adrian era semnul unei boli pe care doar şi-o putea imagina. Cel puţin boala sa avea un nume şi un diagnostic şi un tipar de nebunie şi dezintegrare uşor de cunoscut. Însă pornirile lui Mark Wolfe păreau să aparţină altui tărâm, unul asupra căruia medicina nu avea putere, fiind înlocuită de ceva mult mai întunecat.  A avut ciudatul gând că amândoi erau condamnaţi – dar în moduri diferite.  – Gata, bătrâne, a zis Wolfe cu o familiaritate încărcata de dispreţ. Nu mai flutura atâta pistolul şi spune-mi ce vrei să ştii.  A intrat în camera de zi. Aproape nimic din glasul lui nu sugera că s-ar fi simţit cumplit de ameninţat de Adrian, în ciuda pistolului pe care acesta îl mişca prin aer între ei.  – Înainte de toate, vreau laptopul.  Adrian a ezitat.  – Este important, nu-i aşa?  Wolfe a zâmbit.  – Dacă nu ai cunoaşte răspunsul la întrebarea asta, nu ai fi aici, cu pistolul în mână.  Prin spatele lui, rose a intrat în încăpere. Avea în mână o cârpă de spălat vase şi, când l-a văzut pe Adrian, a zâmbit.  – A, uite, Mark, s-a întors prietenul tâu, a spus ea entuziasmată.  Wolfe a rămas cu ochii la Adrian.  – Totul e în regulă, mamă, a spus el rar. Bunul meu prieten, profesorul, a venit din nou în vizită. A adus înapoi computerul tău.  Rose nu văzuse pistolul lui Adrian sau poate pur şi simplu nu înţelegea de ce acesta îl ţinea în mână ori poate nici măcar nu ştia ce era, pentru că nu a făcut nicio remarcă despre el. – O să ne uităm din nou la show-urile noastre? a întrebat ea.  – Da, mama. Cred că de aceea a venit profesorul.Vrea să se uite cu noi la televizor. Acum poţi începe să tricotezi.  Rose a zâmbit şi s-a dus spre fotoliul ei. După câteva secunde, stătea aşezată comod şi, imediat după aceea, din fundal s-a auzit clinchetul andrelelor.  – Nu-i arăt şi ei chestiile mele personale, a spus Wolfe. Cu toate că nu le-ar pricepe. O trimit la culcare după ce mă conectez.  „Mişcător”, s-a gândit Adrian.” Îşi ascunde de mama pofta bolnavă de pornografie. Ce fiu de treabă!…” (…)  (…) – A răpit-o cineva pe această Jennifer?  – Da.  – De pe-aici?  – Da. Din faţa casei mele.  – Şi spui că eu o cunosc? Mi se pare absurd. Nu mă lasă nimeni să mă apropii de puştoaice de vârsta asta.  – Nu ştii cum anume o cunoşti, dar o cunoşti. Ai o legătură cu ea.  – Nu are niciun sens ce spui, profesore.  – Ba da. Dar nu-ţi dai tu seama. Deocamdată.  Wolfe a încuviinţat din cap. Cumva totul părea logic.  – Şi poliţiştii…?  – Ei caută. Dar nu ştiu unde să caute.  Wolfe părea frustrat şi puţin tulburat.  – Şi crezi că e pe-aici pe undeva?  A arătat spre laptop.  Adrian a confirmat cu o mişcare.  – E singurul loc în care există o oarecare şansă de a o găsi. Dacă cineva a răpit-o pe Jennifer ca să o folosească şi apoi să o ucidă, nu există nicio şansă. Dacă a răpit-o pentru a face ceva… probabil … bani… înainte de a renunţa la ea, atunci…  – Profesore, dacă fata asta joacă în filme porno, pozează pentru scene cu sex ori e băgată în industria asta, la naiba, nu există posibilitatea să stăm, pur şi simplu, aici să dăm de ea. E ca un ac în carul cu fân. Sunt milioane de site-uri, cu milioane de fete, specializate în tot ce-ţi trece prin minte. Se oferă să facă orice. Tot ce există sub soare găseşti pe-aici pe undeva. Serios, nu există nicio şansă.  – Ea, sigur, nu s-a oferit, domnule Wolfe. Nu ar face aşa ceva.  Rămas cu gura uşor deschisă, Wolfe a ezitat. Apoi a încuviinţat din cap.  – Asta reduce căutările, a recunoscut el.  Adrian s-a uitat în jur, la micuţa camera de zi, de parcă ar fi căutat o voce care să-l îndrume, dar încerca să decidă ce să spună, fără să dezvăluie prea mult. Iar când a vorbit, a făcut-o cu glas scăzut, dar aprig:  – Am înţeles.  S-a uitat printre gene la agresorul sexual, fixându-l cu privirea. L-a auzit pe Brian cum îl încuraja din fundal.  – Deci, trebuie să te uiţi la fotografii. E singurul lucru ce-ţi vine la îndemână, adevărat, domnule Wolfe? Fotografiile nu sunt chiar acelaşi lucru cu realitatea, dar DEOCAMDATĂ sunt un înlocuitor acceptabil, corect? Şi apoi permiţi imaginaţiei să preia controlul. Asta te ajută să controlezi lucrurile, nu-i aşa, Domnule Wolfe? Pentru că trebuie să câştigi timp. Nu poţi agunje din nou la închisoare, mai ales acum, când mama ta are nevoie de tine. Însă marea poftă este încă acolo, nu? Nu ai cum să ascunzi asta. Aşadar, trebuie să ai o compensaţie. Pentru că acele pofte şi dorinţe nu vor să dispară, adevărat? Şi asta îţi oferă computerul. O posibilitate de a fantaza şi de a specula, ca să echilibrezi situaţia, până când se va schimba ceva din viaţă şi te vei putea întoarce din cauza asta, pentru că te duci la slujbă, mergi la terapeut şi crezi că l-ai păcălit de tot, nu? Pentru că ţi-ai dat seama că este foarte curios în legătură cu acest sex întunecat, şi tu îl poţi ademeni unde vrei. Aici e vorba despre control, nu, domnule Wolfe? Acum îţi trebuie aceste lucruri din viaţa ta sub control şi aştepti momentul potrivit când vei putea face ceea ce vrei mai mult decât orice altceva.  Adrian a făcut o pauză . „Sileşte-l să îţi arate!” Brian era neiertător şi stătea alături de el.  – Deschide unul dintre acele fişiere personale, i-a cerut Adrian.  A ridicat din nou pistolul. Dar de data aceasta a părut stăpân pe el şi hotărât să-l folosească la nevoie. Probabil că Wolfe simţise acelaşi lucru.  A dat să riposteze, dar nu a reuşit decât să-i arunce lui Adrian o privire supusă.  Wolfe s-a uitat scurt la laptop, apoi la televizor. A tastat ceva. Pe ecran a apărut imediat fotografia unei fete mici – probabil de vreo unsprezece ani. Era goală şi se uita sfioasă, deşi vroia să dea impresia că lansează o invitaţie cu o privire de cunoscătoare, expresie ce ar fi putut părea de profesionistă pe faţa unei femei de două ori mai vârstnică decât ea.  Wolfe a expirat hârâit.  – Crezi că mă cunoşti, profesore, nu?  – Te ştiu îndeajuns. Să-ţi dai seama că este aşa.  A tăcut o clipă.  – Există unele locuri, a spus el încet, care satisfac pofte NEOBIŞNUITE. Locuri foarte adânci. Nu cred că vrei să pătrunzi acolo.  – Ba da, a spus Adrian. Acolo trebuie să fie Jennifer.  Wolfe a ridicat din umeri.  – Eşti nebun, a spus el.  – Da, e adevărat, i-a răspuns el. Poate că asta e un lucru bun.  – Profesore, dacă fata asta a fost rapită, şi chiar dacă e pe aici, pe undeva, a zis el şi a făcut un semn către laptop, ai face mai bine să o consideri moartă. Pentru că asta se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.  – Toţi murim, mai devreme sau mai târziu, i-a răspuns Adrian. Tu. Eu. Mama ta. Toţi murim odată şi odată. Dar vremea lui Jennifer nu a sosit. Nu încă.  A spus acest lucru cu o convingere dublată de nimic altceva decât de o speculaţie.  Wolf a părut atât intrigat, cât şi dderutat – de parcă cele două senzaţii conflictuale ar fi luptat între ele în sinea lui.  – Şi ce crezi că pot face? a continuat el, deşi întrebarea răsunăse în camera aceea mai toata seara.  Adrian a simţit mâinile fratelui său pe umeri, strângându-l uşor şi împingându-l în faţă.  – Uite ce vreau, domnule Wolfe. Vreau să-ţi foloseşti imaginaţia. Tot aşa cum faci când treci pe lângă o curte de şcoala în timpul recreaţiei…  Wolfe a părut că înţepeneşte.  – Vreu să te pui în diferite situaţii.Vreau să te gândeşti ce ai face dacă ai avea-o pe Jennifer.Vreau să-mi spui ce ai face cu ea, şi cum, şi unde, şi de ce. Şi mai vreau să îţi imaginezi că ai alături o femeie. O femeie tânără care te iubeşte şi care vrea să te ajute.  Wolfe asculta cu mare atenţie. – Şi mai vreau să-ţi imaginezi cum ai putea scoate bani de pe urma lui Jennifer… – Vrei să… – Vreau să fii cine eşti, Domnule Wolfe. Chiar mai mult de atât. – Şi, dacă fac asta, ce primesc în schimb? Adrian a tăcut şi a rămas pe gânduri. „Da-i ceea ce vrea”, a spus Brian.  – Dar ce anume? a zis Adrian.  Wolfe îl urmărea atent. „Exista un singur lucru. Ceea ce vrea oricine seamăna cu el”, a spus Brian, cu siguranţă în glas.  „Intimitate”, s-a gândit Adrian.  – Nu-i VOI SPUNE detectivului Collins ce faci. Şi nu-i voi spune nici de computerul mamei tale. Nu-i voi pomeni absolut nimănui despre el. Şi, după ce mi-o vei găsi pe Jennifer, poţi deveni ce eşti cu adevărat şi poţi aştepta ziua în care vei reuşi să-i prosteşti pe toţi şi nimeni nu-ţi va acorda nicio atenţie.  Wolfe a zâmbit, încurcat.  – Profesore, cred că, în cele din urmă, am căzut de acord la preţ. Profesorul universitar Adrian Thomas este diagnosticat cu demenţă degenerativă care duce la pierderea memoriei, halucinaţii şi moarte. După ce şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării minţii omeneşti, profesorul crede că cel mai bun lucru pe care îl mai poate face este să se sinucidă. Părăsind cabinetul medicului său, Thomas este martorul involuntar al răpirii lui Jennifer Riggins, o adolescentă de şaisprezece ani, care dispare fără urmă într-o furgonetă condusă de o femeie blondă. Dar bătrânul profesor este confuz: a asistat oare la o răpire? Dacă a fost într-adevăr vorba despre o infracţiune, trebuie să acţioneze. Dar cum? Mai poate el să gândească suficient de limpede pentru a găsi fata? Anii de studiu al psihologiei îl mai pot ajuta acum să descifreze tenebrele lumii criminale a pornografiei pe internet? PUTEA FI VORBA DESPRE SEX. PUTEA FI VORBA DESPRE CONTROL. ERA CATEGORIC VORBA DESPRE VIAŢĂ, DAR ŞI DESPRE MOARTE. (…)Jennifer stătea pe pat, cu ochii strâns închişi pe sub fâşia de material, încercând să-şi imagineze camera ei de acasă. Începuse să revadă în gând lucruri pe care şi le amintea, detaliind cu precizie de desenator fiecare unghi, fiecare formă şi culoare. Jucării. Fotografii. Cărţi. Perne. Afişe. Biroul ei era amplasat într-un anume fel, cuvertura era colorata în roşu, albastru, verde şi violet, modelul consta din nişte pătrate care se îmbinau ca zalele unui lanţ. Pe măsură ce găsea o fotografie făcută la un meci de fotbal, unde ea lovea mingea cu capul. Nu se grăbea, ci analiza fiecare element în parte; nu voia să uite nici cel mai mic lucru. Se delecta cu fiecare amintire – acţiunea şi personajele unei cărţi citite când era mică; dimineaţa de Crăciun, când primise cea dintâi pereche de cercei, pe care şi-i pusese imediat. Era ca şi cum şi-ar fi pictat fără grabă trecutul, cu ochii minţii. Asta o ajuta să-şi aducă aminte că era numărul 4 doar de câteva zile, dar ani buni fusese Jennifer. Era o bătălie constantă. Legătura de la ochi, chiar şi atunci când reuşea să furişeze o privire pe dedesubt, ca să mai vadă ceva din închisoarea ei, părea să fie limita existenţei sale… Şi-a zis: „Am doar şaisprezece ani. Elevă de liceu”(…)  (…) „Ceasul virginităţii” era doar o mică schimbare de decor. Apărea în colţul opus celui în care se găsea cronometrul obişnuit, ce măsura durata seriei nr. 4, cu roşu, numărând orele de când Jennifer se găsea sub controlul lor…  …– Mâinile în lături, Numărul 4, a spus el cu răceala…  A văzut-o cum tremura… …– Priveşte drept înainte!  …A dat din cap, semn că se pusese de acord cu ea însăşi.  Apoi a insistat în străfundurile fiinţei ei: „Orice se va întâmpla nu înseamnă nimic, NU ÎNSEAMNĂ NIMIC… DOAR UN LUCRU ESTE IMPORTANT: SĂ RĂMÂN în VIAŢĂ”…  Autor publicat în 22 de ţări.
Citeste mai mult ...

Recomandari

Cumpara impreuna cu