Adauga in wishlist

Prezentare carte

Ea nu-i poate lăsa s-o prindă, ei nu o pot lăsa în viață

05:36. O femeie aleargă pe  Lion’s Head. Este tânără, frumoasă, americană. Și îngrozită, căci este vânată ca un animal.
05:37. Inspectorul Bennie Griessel este trezit de țârâitul telefonului. O femeie a fost ucisă, iar trupul ei zace în stradă.
07:02. Mahmură, Alexa Barnard, o fostă vedetă pop, devenită între timp alcoolică, descoperă pe podea corpul soțului ei, fondator şi director al casei de discuri AfriSound.

Până la ora 9, cu două crime de rezolvat și o poftă nebună să bea ceva, Griessel înțelege că sarcina de a îndruma noua generație de polițiști de la omucideri este ceva mai complicată decât anticipase el.
După prânz, cursa de salvare a tinerei turiste devine disperată și haotică, iar puțin înainte de 17:30, Greissel este împușcat drept în inimă.

O zi destul de normală, treisprezece ore tipice de investigație a unei crime în Cape Town.

 „De departe cel mai bun autor sud-african de romane poliţiste.” The Guardian

„Cu Deon Meyer n-ai cum să dai greş. Îmi plac cărțile lui, le aștept cu nerăbdare și apoi, pur și simplu, le devorez.” Michael Connely

„Eroii lui sunt perfect integrați în noua Africă de Sud, unde loialitatea și credința trebuie puse întotdeauna sub semnul întrebării.” Financial Times (UK) 

„Parte roman polițist, parte istorie socială în Africa de Sud postapartheid – un amestec palpitant, condimentat cu accente de cruzime și de justiție în stare brută.” People

Nominalizare la Premiul Dagger International 2010
Le Grand Prix de Littérature Policière
Roman publicat în 21 de țări

Recenzii

Deon Meyer, scriitor contemporan, originar din Africa de Sud, a studiat la Potchefstroom University şi şi-a început cariera ca reporter la „Die Volksblad, un cotidian din Bloemfontein. De atunci a fost copywriter, director de creaţie,web manager, s-a ocupat de strategii de internet şi de consultanţă de brand. Deşi a scris prima carte la paisprezece ani, Meyer nu s-a dedicat serios acestei activităţi până la vârsta de treizeci de ani, când a început să publice proză scurtă în revistele sud-africane. În 1994, i-a apărut primul roman, scris în africaans, iar în ianuarie 2008 şi-a părăsit postul de consultant pe probleme de strategie de brend din cadrul BMW Motorrad pentru a se consacra scrisului.  Trăieşte în Durbanville, Africa de Sud, împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. În afară de familie, mai are câteva pasiuni care îi ocupă tot timpul: motocicletele, muzică, lectură, bucătăria şi regby-ul. Cărţile lui Deon Meyer sunt apreciate de critica internaţională şi câştigă pe zi ce trece tot mai mulţi adepţi în rândul publicului. Scrise în africaans, ele au fost traduse până în prezent în şaptesprezece limbi şi publicate în douăzeci şi cinci de ţări. De asemenea, au primit premii de peste tot în lume: Premiul Deutsche Krimi, în Germania, premiul ATKV, în Africa de Sud, le Grand Prix de Litterature Policiere şi Le Prix Mystere de la Critique, în Franţa.  TREISPREZECE ORE se află pe lista celor mai bune cincizeci de cărţi de citit în vara lui 2011, alcătuită de publicaţia britanică THE INDEPENDENT. EA NU-I POATE LĂSA S-O PRINDĂ, EI NU O POT LĂSA ÎN VIAŢĂ.   (…) Fata era întinsă pe burtă, cu capul răsucit spre partea opusă străzii. Părul ei blond era tuns foarte scurt. Pe spinare avea două tăieturi scurte, orizontale, care se prelungeau până spre omoplaţi . Dar nu ele fuseseră cauza morţii, ci rana enormă de pe gât, suficient de adâncă pentru a scoate la iveală esofagul. Faţa şi trunchiul zăceau cufundate în o baltă mare de sânge. Mirosul de moarte se instalase deja, amar precum arama.  – Iisuse, a mârâit Griessel, simţind cum teama şi repulsia cresc în el şi forţându-se să respire încet şi cât mai firesc, aşa cum îl învăţase doctorul Barkhuizen. Trebuia să se distanţeze, să nu pună nimic la inimă.  A închis ochii preţ de o clipă. Apoi i-a deschis şi a privit în sus spre copaci. Se străduia să gândească obiectiv, dar tocmai văzuse un mod îngrozitor de a muri. Iar mintea i se învârtea, recreând scena aşa cum se întâmplase, cuţitul care se înălţase strălucitor în aer şi coborâse, tăind adânc în ţesuturi. S-a ridicat repede, prefăcându-se că se uită în jur. „Echipa la bine şi la rău” părea cufundată într-o dispută, aşa cum îi era obiceiul. A încercat să tragă cu urechea. Dumnezeule, fata era atât de tânără! Optsprezece, poate nouăsprezece ani. Cât de nebun poţi fi ca să tai gâtul unui copil în asemenea hal? Cât de pervers!? S-a forţat să-şi alunge imaginea din minte, concentrându-se asupra faptelor, a implicaţiilor. Fata era albă. Ceea ce mirosea din start a belele. Mass-media avea să stea pe capul lor, urma să reînceapa circul cu aşa-zisele crime scăpate de sub control şi criticile la adresa poliţiei. Asta însemna o presiune uriaşă pe umerii lor, ore nesfârşite de muncă, prea mulţi oameni care aveau să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala, cu toţii încercând însă să-şi acopere spatele, iar el era sătul de toate astea.  – Am dat de necaz, i-a şoptit lui Vusi.  – Da, ştiu.  – Ar fi bine dacă poliţistii în uniformă s-ar retrage în spatele zidului.  Ndabeni a încuviinţat din cap şi s-a îndreptat spre poliţisti. Le-a cerut să se îndepărteze prin spatele bisericii. N-au fost prea încântaţi, căci vroiau să aiba şi ei parte de ceva acţiune. Dar s-au conformat.  Vusi s-a întors şi s-a apropiat de Griessei cu carnetul şi pixul în mână.  – Toate porţile erau încuiate. Există o intrare pentru maşini în partea aceea, lângă birouri, iar intrarea principală e în faţa clădirii bisericii. Presupun că fata a sărit peste grilaj – e singura cale de a pătrunde.Vusi vorbea prea repede. A arătat spre un metis care stătea pe trotuarul de vizavi. Acel individ, James Dylan Fredericks, el a găsit fata. E managerul de zi de la Kaual Health Foods de pe Kloof Street. Susţine că vine aici din Mitchell’s Plan cu autobuzul Golden Arrow şi că de la staţie merge pe jos. Trecea pur şi simplu pe aici şi ceva i-a atras atenţia, aşa că a escaladat zidul, însă, când a văzut sânge, s-a retras şi a sunat la secţia de poliţie din Caledon Square, fiindcă avea numărul salvat în telefon, în caz de urgenţă la magazin.  Griessel a dat din cap în semn că înţelege. Bănuia că Ndabeni nu se simţea în largul lui în prezenţa sa, de parcă el s-ar fi aflat acolo pentru a-l evalua pe poliţistul de culoare. Trebuia să clarifice lucrurile.  – O să-i spun lui Fredericks că poate să se duca acasă, ştim cum să dăm de el dacă mai avem nevoie de ceva, a spus Vusi.  – E în regulă. Ştii, nu e cazul să… Crede-mă, apreciez că vrei să mă pui în temă, dar nu vreau ca tu să… ştii tu…  Ndabeni l-a atins la braţ, ca şi cum dorea să-l liniştească.  – E ok, Benny. Sunt dispus să învăţ de la tine…Vusi a tăcut preţ de câteva clipe. Pe urmă a adăugat: Nu vreau s-o dau în bară, Benny. Am lucrat timp de patru ani în Khayelitsha, şi n-am niciun chef să mă întorc acolo. Acesta este primul meu caz cu… o persoană albă, a precizat rostind cuvintele cu multă grijă, de parcă îi era teamă că afirmaţia lui să nu fie interpretată ca având conotaţii rasiste. E o lume cu totul diferită…  – Aşa e.  Griessel nu se pricepea la asemenea lucruri şi nu ştiuse niciodată ce vorbe erau potrivite – sau, mai bine zis, corecte din punct de vedere politic.  Vusi i-a sărit în ajutor.  – Am căutat un act de identitate în buzunarele şorţului. N-am găsit nimic. Deocamdată, nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm rezultatele autopsiei.  O pasăre se agita prin copaci, scoţând sunete ascuţite. Doi porumbei au aterizat lângă poliţisti şi au început să ciugulească de pe jos. Griessel a aruncat o privire în jur. În incinta bisericii se afla o singură maşină, un microbuz Toyota parcat pe latura sudică, cu spatele la zidul de cărămidă înalt de doi metri. Pe portieră era scris cu litere roşii, mari de o şchioapă, cuvântul „Aventură”.  Ndabeni a văzut la ce se uită.  – Probabil îşi lăsa maşinile aici din motive de securitate, a explicat el arătând spre zidul înalt şi poarta încuiată. Mi se pare că au birourile pe Long Street.  – S-ar putea.  Long Street era pentru Cape centrul turismului accesibil, preferat îndeosebi de tineri şi de studenţi veniţi din Europa, Australia şi America, în căutare de aventură şi de posibilităţi de cazare cât mai ieftine.  Griessel s-a lăsat din nou pe vine, lângă cadavru, dar de data asta în aşa fel încât să nu mai vadă faţa fetei. Nu voia să se mai uite la rana cumplită sau la trăsăturile ei delicate.  „Doamne, fă să nu fie o străină”, s-a rugat în gând.  Astfel, lucrurile chiar că aveau să scape de sub control.  Cu Deon Meyer n-ai cum să dai greş. Ne plac cărţile lui, le aşteptăm cu nerăbdare şi apoi, pur şi simplu, le devorăm. Parte roman poliţist, parte istorie socială în Africa de Sud postapartheidă – un amestec palpitant, condimentat cu accente de cruzime şi de justiţie în stare brută.  (…) În biblioteca vilei sale mari de pe Brownlow Street, din Tamboerskloof, Alexandra Barnard a fost sculată din somn brusc de ţipetele ascuţite şi îngrozite ale servitoarei.  Trăia un moment suprarealist. N-avea nici cea mai vagă idee unde se află, avea o senzaţie ciudată în mădularele amorţite ce refuzau să o asculte, iar mintea îi era la fel de moale şi de inertă ca melasa. Şi-a ridicat capul şi a încercat să-şi concentreze privirea. A văzut-o pe femeia rotofeie care stătea la uşă, cu gura strâmbată într-o schimonoseală pe care a recunoscut-o ca fiind de repulsie. Apoi ţipătul ei i-a pătruns în creier.  Şi-a dat seama că stătea întinsa pe covorul persan şi s-a întrebat cum de ajunsese acolo. A devenit conştientă de gustul oribil din gură şi de faptul că îşi petrecuse noaptea pe podea, beată moartă, şi a urmărit privirea Sylviei Buys: cineva zace pe jos, lângă fotoliul de piele încăpător aflat vizavi de ea. S-a proptit în braţe, dând să se ridice şi dorindu-şi ca Sylvia să înceteze cu urletele. Nu-şi amintea să fi băut în compania cuiva în noaptea precedentă. Cine putea fi? S-a ridicat în genunchi şi, uitându-se de sus, a avut o perspectivă mai bună asupra siluetei întinse pe covor. Adam, soţul ei. Avea un singur picior încălţat, şi din celălalt îi atârna ciorapul, ca şi cum se pregătea să îl scoată. Purta pantaloni negri şi o cămaşă albă, murdară de ceva negru pe piept.  Apoi, ca şi cum cineva ar fi focalizat în sfârşit lentilele, a înţeles că Adam era rănit. Pata neagră de pe cămaşă era sânge, şi cămaşa fusese sfâşiată.  Alexandra şi-a sprijinit braţele de podea pentru a se ridica în picioare. Era derutată, şocată. A zărit pe măsuţa de lemn de alături sticla şi paharul. Degetele au dat peste ceva pe covor, şi s-a uitat în jos. O armă de foc. Pistolul lui Adam. Ce căuta acolo? (…)  O femeie aleargă pe Lion’s Head. Este tânără, frumoasă, americană. Şi îngrozită, căci este vânată de un animal. 05.37 Inspectorul Benne Griessel este trezit de sunetul telefonului. O femeie a fost ucisă, iar trupul ei zace în stradă. 07.02 Mahmură, Alexa Barnar, o fostă vedetă pop, devenită între timp alcoolică, descoperă pe podea corpul soţului ei, fondator şi director al casei de discuri AfriSound. Până la ora nouă, cu două crime de rezolvat şi o poftă nebună să bea ceva, Griessiel înţelege că sarcina de a îndruma noua generaţie de poliţisti de la omucideri este ceva mai complicată decât anticipase el. După prânz, cursa de salvare a ţinerei turiste devine disperată şi haotică, iar puţin înainte de 17.30, Greissel este împuşcat drep în inimă.  O zi destul de normală, TREISPREZECE ORE tipice de investigaţie a unei crime în Cape Town.  (…) Avea să cumpere de băut. Telefonul suna, mobilul a sunat. S-a întors la maşină. A răspuns fără să se uite pe ecran ca să vada cine îl caută.  – Griessel, a spus răstit, pe un ton posomorât.  – Căpitane, aici e Bill Anderson… puteţi vorbi?  Primul său gând a fost că Rachel fusese din nou rapită.  – Da, a răspuns.  – Căpitane, nu ştiu cum să fac chestia asta. Cum poţi mulţumi unui om care ţi-a salvat fiica? Cum poţi mulţumi unui om care şi-a riscat viaţa pentru a salva o fată necunoscută, fiica unui om pe care nici măcar nu l-a întâlnit vreodată? N-am fost niciodată pus într-o asemenea situaţie. Eu şi soţia mea vrem să vă mulţumim. Vă rămânem datori şi stim că nu ne vom putea revanşa niciodată. Avionul nostru pleacă peste două ore spre Africa de Sud. Şi, când ajungem acolo, vreau să va rog să ne acordaţi onoarea de a lua cina cu noi. Ca un mic gest de recunoştinta şi de apreciere. Dar pe moment nu vreau decât să vă mulţumesc.  – Aaa… eu doar mi-am făcut datoria.  Nu ştia ce altceva putea spune. Fusese luat prin surprindere, iar capul îi vuia de atâtea gânduri.  – Nu, domnule, ceea ce AŢI făcut depăşeste CU MUT o sarcină de serviciu. Vă mulţumim din inimă. Eu, soţia mea Jess şi Rachel. Vă dorim tot binele din lume, dumitale şi familiei. Fie ca toate visurile să vi se împlinească.  A rămas aşezat în maşină, în faţa bancomatului. S-a gândit la vorbele lui Bill Anderson: „Fie ca toate visurile să vi se implineasca…”  Nominalizat la Premiul Dagger International 2010 La Grand Prix de Litterature Policiere  Autor publicat în 21 de ţări.
Citeste mai mult ...

Recomandari

Cumpara impreuna cu