Poet, prozator, traducător şi –  în paralel – unul dintre editorii importanţi ai perioadei de dinainte de ’89, Nicolae Ioana, în paginile scrise de-a lungul scurtei sale vieţi, ne strecoară în minte o neliniştitoare interogaţie: mai este oare literatura percepută ca o rătăcire în ireal ? Sau, dimpotrivă, aşa cum s-a mai spus – şi în diverse chipuri – acum o judecăm după gradul ei de actualitate, o actualitate, fireşte, mereu schimbătoare. Dintr-o asemenea perspectivă nu facem abstracţie de faptul că actualitatea – prin tot ceea ce presupune – gravitează în proximitatea nu doar a unor conotaţii, ci şi a unor conţinuturi impure. Între primele care ar trebui amintite aici se profilează violenţa latent-subterană a impersonalelor şi decăzutelor noastre cotidianităţi. Cărţile prozatorului – dar şi cele ale poetului – resimt presiunea malignă a acestora. Dar este evident şi faptul că autorul consideră literatura drept singura cale ce ne mai poate salva de bavardajul şi vorbăria vidă în care se spulberă orice urmă de autentic dialog cu Fiinţa. Întrezărim prin urmare aici acel Ceva care – subsidiar – agită şi tulbură  atmosfera tuturor acestor cărţi.

  Nicolae Ioana este scriitorul pentru care Singurătatea capătă sensul de stare existenţială privilegiată, loc geometric al esenţialelor dezvăluiri. Deosebit de semnificativ apare titlul unuia dintre volume, Tabloul singuraticului, mărturisind o permanenţă a existenţei interioare a autorului.

  Lumea târzie, copleşitoarea epocă în care a trăit şi a scris Nicolae Ioana şi timpul ei (...timpul unei înnoptări a sensurilor cum îl vor fi văzut Hölderlin, Rilke sau Heidegger, timp sărac, vârstă a unei lumii suspendate în abis) au constituit, fără îndoială, terenul din care scrisul său îşi va fi extras forţa şi dramatica lui consistenţă: „Nu vreau să fiu eu cel care seamănă îndoială – va spune el – dar nu există nici o perspectivă, un azi continuu prezent şi un ieri în care se adună de-a valma faptele noastre… în rest numai speranţă deşartă şi via credinţă în Dumnezeu.”

Atât ca poet, cât şi ca prozator, pe coordonatele unor asemenea meditaţii, rostirile lui Nicolae Ioana se menţin în zonele rarefiate ale unui lirism şi ale unor tensiuni prin care transpar mereu misterioasele semne şi zvonuri ale umanului, mereu tenebroasele sonorităţi ale de-ne-gânditului adăpostit de umbrele fiinţării.

Cu atât mai regretabil este faptul că despre creaţia sa, ca şi despre aceea a unor alţi scriitori cu care – în ultima jumătate a veacului XX –  Dumnezeu ne-a binecuvântat pre limba română se vorbeşte astăzi din ce în ce mai puţin…sau deloc.

Dan Anghelescu

Nicolae Ioana: note bio-bibliografice

Nicolae Ioana a absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucuresti. A debutat cu poeme în revista Luceafărul în 1958. Prima carte de versuri, intitulată Templul sub apă, avea să apară în 1967 (colecţia Luceafărul a Editurii pentru Literatură. Au urmat: Moartea lui Socrate (Ed. Tineretului, 1969), Monologul alb (Eminescu, 1972), Cartea de nisip (Cartea Românească, 1976), Viaţa după o zi (Cartea Românească 1976), Forma focului (Cartea Românească, 1978), Fata zilei (Eminescu, 1979), Tabloul singuraticului (Seria  Hyperion a editurii Cartea Românească, postfaţă de Dana Dumitriu), Studiu de noapte (Eminescu, 1982, Premiul Uniunii Scriitorilor), O zi liberă (Ed. Vitruviu), Tabloul singuraticului antologie de poeme (Eminescu, 1997).  

În paralel cu cărţile de poezie, a publicat şi cărţi de proză: Pavilionul (roman, Cartea Românească, 1981), Pasagerul (nuvele, Ed. Sport Turism, 1984), Strada Occidentului (Cartea Românească, 1986), Vizită la domiciliu (Eminescu, 1989).

A alcătuit şi două antologii cu traduceri din poeţii turci contemporani, în colecţiile “Cele mai frumoase poezii” (Albatros, 1974) şi Biblioteca pentru toţi (Minerva, 1980).

Cu câteva luni înainte de trecerea în nefiinţă, la editura Cartea Românească, condusă pe atunci de Dan Cristea se publica romanul Goana după vânt (1999).