Adauga in wishlist

Prezentare carte

Cu totul neaşteptat, Susan Morrow primeşte manuscrisul unui roman scris de Edward, soţul de care a divorţat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pe măsură ce citeşte, Susan şi, odată cu ea, cititorul însuşi pătrund din ce în ce mai adânc în viaţa personajului principal al romanului din roman, profesorul de matematică Tony Hastings, care călătoreşte împreună cu soţia şi fiica lui spre casa lor de vacanţă. În vreme ce viaţa obişnuită, civilizată, a familiei Hastings cade pradă violenţei şi crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare  o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieţi şi cu teama care îi ameninţă viitorul. Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă şi regret, despre răzbunare şi îmbătrânire, despre căsătorie şi creativitate.

Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experienţă a lecturii, prin relaţiile pe care le creează atât între cititor şi operă, cât şi între autor şi cititor, într-o scriere surprinzătoare şi pasionantă.

 “Minunat scrisă – ultimul lucru pe care l-ai aştepta de la o poveste despre sânge şi răzbunare. Frumos.”  Saul Bellow

 “Tony şi Susan este un roman inteligent, dar şi o poveste tulburătoare despre lectură, căsătorie şi răzbunare.” The Times

 “Abil construită, elegantă şi captivantă în egală măsură, aceasta este una dintre cărţile care merită să fie descoperite de o întreagă generaţie nouă de cititori.” Independent on Sunday

 “Tony şi Susan este un roman tulburător, neobişnuit, despre poveştile pe care ni le spunem unii altora şi poveştile pe care ni le spunem nouă înşine. O carte care te surprinde cu adevărat.” Guardian

“Fascinant… Fermecător… Absolut irezistibil.” New York Times

 Roman publicat în 15 ţări

Recenzii

Austin McGiffert Wright (1922–2003) a fost romancier, critic literar şi profesor emerit de limba engleză. A crescut în Hastings-on-Hudson, New York, fiind nepotul autorului romanului utopic „Islandia”, Austin Tappan Wright. A absolvit Universitatea Harvard în 1943, şi-a luat masteratul la Universitatea din Chicago în 1948 şi doctoratul în 1959. S-a căsătorit în 1950 cu Sara Hull Wright şi au avut trei copii. În 1985 a primit Whiting Writers’Award. În afară de „Tony şi Susan” (1993), printre lucrările sale literare se numără şi: „Camden’s Eyes” (1969), „First persons” (1973), „The Morley” – mythology (1977), „After Gregory” (1994), „Telling Time” (1995), „Disciples” (1997). După-amiază a adormit pe patul de motel fără să se dezbrace. Mai târziu, un poliţist l-a condus la morgă pentru a identifica din nou cadavrele. Erau într-o cameră răcoroasă, cu faianţă pe pereţi. Fiecare pe câte o masă. Omul a tras un cearşaf, cât ca să vadă capul. Erau ori nişte busturi din ceară, cenuşii-verzui, ori femeile dragi lui. Laura redată cu un zâmbet ironic şi furios, iar Helen – cu o strâmbătură care ar fi putut fi jucăuşă, dar nu era. Lucrurile erau clare.  L-au dus înapoi la secţie, unde a discutat cu Bobby Andes.  – Avem veşti, a spus el. Un raport de la Topping, încă o persoană hărţuită noaptea trecută pe autostradă, la fel ca tine.  – Aceiaşi indivizi, cel mai probabil.  – Au aflat numărul de înmatriculare. Tony Hastings s-a uitat la el. Din păcate, plăcuţele sunt furate de la o maşină care a fost dată la fier vechi.  Brusc, Tony Hastings şi-a dat seama că Bobby Andes dorea cu ardoare să-i prindă pe cei trei. Pentru el, acela era următorul pas logic.  Apoi şi-a cerut scuze:  – Dacă nu te superi, am dori să-ţi luăm amprentele, a spus Andes.  – Ale mele?  – Nu ne-o lua în nume de rău. Am găsit nişte amprente pe portbagajul maşinii tale, după ce am scos-o din apă.  Era încântat de asta. L-a rugat pe Tony să mai relateze o dată cele întâmplate. Hărţuiala pe autostradă, oprirea şi pana de cauciuc, despărţirea familiei, deplasarea până la pădure, plecarea de acolo, totul. Bobby Andes s-a arătat înţelegător, clătina mereu din cap, şi compatimirea lui s-a transformat în furie pe măsură ce discuţia a progresat.  – Ticaloşi nenorociţi! a izbucnit el. Ce javre! Şi-a aruncat pixul pe jos şi s-a rezemat de spătarul scaunului.  – Întreaga ta familie. Îţi închipui aşa ceva?  Tony Hastings nu trebuia să-şi imagineze. Îi era recunoscător lui Bobby Andes pentru compasiune, deşi asta îl surprindea, şi nu ştia cum să interpreteze furia lui.  – Nişte fiare, a relevat Bobby Andes. Apoi a continuat: Am fost căsătorit, am avut şi eu un copil, dar soţia a divorţat. Asta nu are nicio importanţă. A ridicat mâinile şi a făcut un semn ca şi cum a ar fi vrut să sucească gâtul cuiva. Avea faţa împurpurată. O să-i prindem, a spus el. Ai încredere în mine.  Şi a pocnit palmele una de alta!  „Îti apreciez interesul, a gândit Tony, dar la ce bun?”  Bobby Andes a devenit serios.  – Aş vrea să rămâi aici până mâine, a spus el. Avem mandat să percheziţionăm acea rulotă şi să verificăm maşina ta în căutare de dovezi. S-ar putea să fie nevoie de prezenţa ta.  – De acord. – O să dăm un anunţ la televiziune, să găsim martori. Aşa ar putea apărea şi bătrânul acela surd, cu camioneta.  – Şi ce ar putea să faca el?  – E un martor. Cine ştie ce a văzut? Numai să nu fie prea speriat. Te descurci la noapte?  – Cred că da.  – Ai unde să mănânci?  – La motel, probabil.  – Îţi place mâncarea italiană? Dacă da, încearca la Julio’s.  – Mulţumesc.  – Aşa. Hawk vrea să ştie ce aranjamente doreşti. Incinerare. Înmormântare. Înţelegi, da?  Tony Hastings nu înţelegea. Înmormântare.  – Trebuie să mă ocup eu de asta?  – Nu te grabi, ia-o uşurel.  – Nu cunosc pe nimeni care se ocupă de înmormântări.  – Ai putea să o faci aici, iar apoi să le expediezi unde vrei. Îţi recomand eu pe cineva. Să le expediezi.  S-a urcat într-un taxi până la Julio’s şi a luat singur cina cu specific italian, după ce a băut ceva. Băutura i-a reaminţit de singurătate, iar mâncarea a fost bună, ceea ce a înrăutăţit lucrurile. A cumpărat nişte reviste ca să-şi ocupe timpul cu cititul şi s-a întors la motel.  Acolo a primit telefon de la Paula, sora lui. Era tulburată.  – Vai, Tony, ce cumplit!  Când a auzit-o spunând „ce cumplit”, în virtutea unui obicei mai vechi, i-a venit să-i spună: „Nu e chiar aşa de grav”. Dar şi-a dat seama la timp şi a tăcut. Ea l-a invitat să meargă imediat la Cape, ca să stea acolo. El a zis că trebuia să se ocupe mai întâi de aranjamentele necesare. Aranjamentele. Ea a zis că avea să vină la înmormântare. Iar după aceea, el trebuia să meargă la Cape cu ea. Înmormântarea. Tony s-a arătat recunoscător. Ea l-a întrebat cum dorea să se întoarcă acasă. El a spus că avea să meargă cu maşina, imediat ce o primea înapoi. Înmormântarea.  – Vrei să conduci în situaţia asta? Crezi că e bine?  – Şi-a pus şi el aceeaşi întrebare.  – Ma descurc eu, a zis el. Nu e nevoie să-ţi faci griji pentru mine.  Ea nu ar fi vrut ca el să conducă singur o asemenea distanţă . I-a venit o idee. Avea să-l trimită pe Merton chiar a doua zi, ca să-i ţină tovărăşie pe drumul de întoarcere. Ar veni chiar ea, dacă nu ar fi alte probleme la mijloc.  Nu, nu avea nevoie Merton. Nu avea nevoie de nimeni. Se simţea bine, putea merge şi singur. Sora lui nu trebuia să-şi facă probleme.  – Ei, dacă eşti atât de convins…, a spus ea.  Avea să-l revadă la înmormântare.(…) Cu totul neaşteptat, Susan Morrow primeşte manuscrisul unui roman scris de Edward, soţul de care a divorţat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Pe măsură ce citeşte, Suzan, şi, odată cu ea, cititorul însuşi pătrund din ce în ce mai adânc în viaţa personajului principal Hastings, care călătoreşte împreună cu soţia şi fiica lui spre casa lui de vacanţă. În vreme ce viaţa obişnuită, civilizată a familiei Hastings cade pradă violenţei şi crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieţi şi cu teama care-i ameninţă viitorul. (…)În realitate, nu voia să moară şi dorea ca ei să se grăbească. Între timp, frânghia din mijlocul lui îl explora, îi cartografia teritoriul. Organele interne nu făceau excepţie, deşi el nu ştia precis să le deosebească şi nici care şi unde erau – ficatul, rinichii, splina, apendicele, pancreasul, vezica urinară şi kilometri întregi de intestine, groase şi subţiri. A încercat să îşi aducă aminte ce altceva mai există şi a regretat că nu se familiarizase mai bine cu temenii cât trăise.  Singurul lucru evident pe care îl cunoştea era următorul: era liber să-şi continue călătoria spre Mâine. După atâta vreme, după mai bine de un an(…)  (…)Şi aşa plecase, iar acum conducea cu viteză, având în stilul de a şofa ceva dintr-un cowboy şi ceva dintr-un jucător de baseball, aproape cântând de bucurie vitezei, şi a ajuns la destinaţie cât ai clipi. A văzut casa de vară de la capătul drumului, în josul pantei. Era o casă mare, de modă veche, cu etaj, cu ferestre cu frontoane şi o verandă. Toate ferestrele şi veranda aveau plase contra ţânţarilor, casa era acoperită de plase. A mers pe alee şi pe iarbă şi le-a văzut în apă, aşteptându-l. A păşit în iarbă până la marginea apei.  – Hai, intră, a spus Laura, te-am aşteptat.  – Ce ţi-a luat atât de mult? a întrebat Helen.  – E rece? a vrut el să ştie.  – Destul de rece, a zis Laura, dar suportabilă.  – Te simţi mai bine după ce stai o vreme în ea, a spus Helen.  Erau cufundate în apă până la gât, astfel că le putea vedea doar capetele. Apa licărea în albastru şi alb, ca laptele dulce în lumina dupa-amiezei, iar insulele pufoase cu pini din golf străluceau de bucuria verii.  A pătruns în apă, care era ca de gheaţă în jurul gleznelor. Laura şi Helen au râs.  – AI FOST DEPARTE PREA MULT TIMP, A SPUS LAURA. ŢI-AI IEŞIT CU TOTUL DIN FORMĂ.  S-a uitat înapoi în susul pantei, spre casa care stătea pe iarbă, înaltă, spaţioasă şi frumoasă. Uşa şi plasa de la verandă cu plasă era deschisă, două dintre ferestrele cu plasă erau lăsate deschise, iar două dintre ferestrele cu plasă de la etaj erau de asemenea deschise, dar… NU ştia DE CE… S-a gândit că era bine să revină la CASA după ce va înota, să urce călcând pe iarbă şi să intre, apoi să stea undeva în CAMERELE MARI, GOALE ŞI MIROSIND A PIN ŞI SĂ SE BUCURE DE… CĂLDURĂ DUPĂ RĂCEALA APEI. Apoi puteau sta de vorbă, despre tot ce-şi amintea că voia să le spună… DOREA SĂ-I SPUNĂ EI DESPRE BRAŢELE CARE SE LEGĂNAU ÎN TIMP CE… MERGEA SPRE CASĂ… Voia să întrebe dacă se certaseră vreodată… EL NU-ŞI AMINTEA, DAR SPERA CĂ NU SE CERTASERĂ… S-a întrebat dacă fusese vreodată gelos – s-a gândit că nu – şi dacă ea era geloasă pe el, spera că nu, pentru că nu credea că îi oferise vreodată prilejul. VOIA SĂ-I SPUNĂ CĂ ÎŞI AMINTEA CÂMPUL CU AFINE ŞI CEVA DUPĂ ACEEA, DAR… UITASE…  Dar încă nu, întâi era asta. DOAR CAPETELE LOR ERAU LA SUPRAFAŢĂ, RÂZÂND ŞI ÎNCURAJÂNDU-L CÂND EL A PĂTRUNS… CU FEREALĂ ÎN APĂ… AMARNIC DE RECE… PAS CU PAS, CĂTRE ELE… Îi venea greu să se mişte, în vreme ce ele aşteptau cu atâta generozitate şi încântare, încât el abia de putea… să îndure o asemenea fericire…  A PĂTRUNS MAI ADÂNC, ÎMPINGÂNDU-SE CU TOATĂ PUTEREA… ÎN TIMP CE GHEAŢA CONTINUA SĂ SE RIDICE… S-A ÎNĂLŢAT DINSPRE GLEZNE SPRE GENUNCHI, DE LA GENUNCHI SPRE VINTRE, IAR DE ACOLO, SPRE ŞOLDURI. APOI ÎNSPRE ABDOMEN… S-A FURIŞAT SPRE PIEPT, I-A ACOPERIT INIMA… ŞI I-A PRINS… GÂTUL. APOI, CONTINUÂND SĂ URCE, TOT RECE, A AJUNS… LA GURĂ, I-A… UMPLUT NASUL ŞI… I-A… ÎNCHIS OCHII ÎNCINŞI… (…)Scena cu apa îi aminteşte de ceva. Dar înţelege de ce TREBUIE să MOARĂ TONY? Priveşte înapoi, vede drumul ce duce spre moartea lui…  Cunoaşte drumul acela de munte. Îl vede cu aceeaşi claritate cu care orbul Tony vede copacul în care trage cu pistolul…  Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă şi regret, despre răzbunare şi îmbătrânire, despre căsătorie şi creativitate.  Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experienţă a lecturii, prin relaţiile pe care le creează atât între cititor şi operă, cât şi între autor şi cititor, într-o scriere surprinzătoare şi pasionantă. Un roman tulburător, neobişnuit, despre poveştile pe care ni le spunem unii altora şi poveştile pe care ni le spunem nouă înşine. O carte care te surprinde cu adevărat.  Roman publicat în 15 ţări. „ – Ne ia curentul.  – Dacă ne lăsăm în voia apei, va fi greu să ne întoarcem, spune el.  – Dacă am cădea în apă, crezi că ne-am îneca? întrebă el.  – Nu ştiu dacă aş putea ajunge la mal, spune ea.  – EU SUNT SIGUR CĂ NU POT… ŞI TU ÎNOŢI MAI BINE DECÂT MINE.  – TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ TE LINIŞTEŞTI, SĂ LAŞI CAPUL SĂ INTRE ÎN APĂ…”  Dragă Edward, În cele din urmă, am terminat romanul tău. Îmi cer scuze că a durat atât de mult. Scrie-mi dacă vrei o părere.  Cu drag, Susan.
Citeste mai mult ...

Recomandari

Cumpara impreuna cu