Alina Purcaru: „Édouard Louis – câte ceva despre violență”

Pentru mine, Édouard Louis nu e o simplă descoperire a încă unui scriitor sclipitor, despre care toată lumea vorbește și care e tradus, de la debut, în 20 de țări. Întâlnirea cu scrisul lui a fost întâlnirea cu un tip de scris ideal: unul care se îndreaptă către tot ce e mai incomod și mai problematic, care pune degetul acolo unde doare și care reușește, în același timp, să se desprindă de propria rană și să vorbească despre un întreg sistem care face posibilă violența. 

Un enfant terrible al literaturii contemporane din Franța

Pseudonimul lui Eddy Bellegueule, Édouard Louis a primit, încă de la debut, botezul de enfant terrible al literaturii care se scrie acum în Franța. Cartea cu care a reușit să-și schimbe viața, odată cu identitatea asumată prin pseudonim, este Sfârșitul lui Eddy Bellegueule (traducere de Alexandru Matei), o autoficțiune deloc confortabilă, care urmărește formarea lui Eddy Bellegueule într-un mediu violent și homofob, într-un sat din nordul Franței, și descoperirea dificilă a faptului că e gay. Într-un loc  în care masculinitatea se traduce prin brutalitate, exces de alcool și exhibare a forței fizice în orice formă, cineva ca Eddy Bellegueule, cineva diferit, cu comportament și cu dorințe atipice e, practic, o țintă în mișcare.

Édouard Louis face o critică percutantă a sistemului, scrie despre un întreg complex de circumstanțe care fac posibilă violența.

Cartea lui descrie critic relațiile și interacțiunile dificile cu familia și cu ceilalți băieți, violența căreia i-a fost victimă în școală, conflictul interior și ura de sine, alimentate de ura celorlalți, și identitatea ruptă între tot ceea ce este familiar, deși dureros, și nevoia vitală de a evada dintr-un mediu asfixiant.

Depășind granițele propriei situații de viață, Édouard Louis face o critică percutantă a sistemului, scrie despre un întreg complex de circumstanțe care fac posibilă violența, în special în medii precare, pe care politicienii par că le-au abandonat, condamnându-le unui continuum de lipsuri și abuzuri. Critica socială, analiza rece a unui sistem care exclude, oprimă și brutalizează tot ceea ce e neconform (sau nerentabil) sunt două elemente care definesc în mod frapant scrisul său, ca și dorința de a transforma scrisul și ficțiunea într-un instrument de înțelegere și de schimbare.

Istoria violenței

Aceleași atribute le păstrează și în cel de al doilea roman care i s-a tradus la noi, Istoria violenței (traducere de Alexandru Matei), tot o carte cu încărcătură autobiografică. Aici,  după o experiență-limită – a fost amenințat cu arma și violat de un străin cu care avusese un one-night stand, în noaptea de Ajun –, Édouard Louis încearcă să înțeleagă ce anume face ca un om să treacă de la tandrețe la violență extremă, pregătit să prade și să ucidă. Pornește de la ceea ce a trăit, dar povestea lui nu este un raport de poliție și în niciun caz nu este un denunț.

Povestea lui e spusă din unghiuri care lărgesc înțelegerea, povestea lui include trauma, frica și umilința, dar include și tandrețea, include și deruta, conflictul interior, un întreg spectru de emoții și, foarte important, povestea lui include refuzul de a se ralia rasismului poliției și prejudecăților care fac dintr-o întâmplare vie, complexă, un „caz“. Atacul și violența sunt puncte terminus care forțează o privire înapoi, la propria istorie, la propria traiectorie și, în același timp, la parcursul agresorului. Un punct terminus care deturnează ura în posibilitatea unui dram de înțelegere, în posibilitatea de a prelua controlul asupra propriei versiuni a evenimentelor, asupra propriei istorii și, implicit, asupra coordonatelor prezentului.

Ce m-a atras, așadar la scrisul lui, pe lângă fluiditatea cu care te angajează în poveste, e urgența de a înțelege cât mai mult și de a critica o realitate opresivă, limitativă, dureroasă;  cultivarea literaturii ca intrument de cunoaștere, capabil să deturneze brutalitatea și lipsa de orizont în instanțe care pot fi aprofundate, chestionate și transformate. Despre asta este vorba în cărțile lui – lumi pe cât de personale, pe atât de largi și generoase, lumi în care scrisul eliberează, transformă și lărgește perspectiva.

DESPRE ALINA PURCARU

Alina Purcaru (n. 1982) este scriitoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate, a lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în reviste culturale prestigioase: Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Suplimentul de cultură şi Noua literatură.  

A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de al doilea volum de versuri, Indigo (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a trei volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019).

A  scris și două cărţi  pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în mai multe volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017), Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018),  Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (volum coordonat de Oana Zamfirache, Editura Curtea Veche Publishing, 2019), Arta revendică rii. Antologie de poezie feministă (volum coordonat de Medeea Iancu, Fractalia și LitFem, 2020) și Izolare (volum coordonat de  Alexandra Rusu, Nemira, 2020). 

 În 2018 a participat la un workshop de traducere de poezie organizat de ICR Stockholm, iar poemele ei au apărut în revista suedeză Lirykvänen. Grupaje traduse în limba maghiară au apărut și în două publicații din Ungaria ÚjNautilusși Prae. Este membră PEN şi, în prezent, face parte din redacţia  revistei Observator cultural. 

Despre scriitorul Édouard Louis

Édouard Louis s‑a născut în 1992 în comuna Hallencourt din nordul Franței, numele său la naștere fiind Eddy Bellegueule. A crescut într‑un mediu sărac, fiind primul din familia sa care a fost admis, în 2011, la École normale supérieure și la École des hautes études en sciences sociales din Paris. În 2013, și‑a schimbat oficial numele în Édouard Louis. În același an, a coordonat lucrarea colectivă Pierre Bourdieu. L’insoumission en héritage, care analizează influența lui Bourdieu asupra gândirii critice și a emancipării politice. În 2014 a publicat Sfârșitul lui Eddy Bellegueule (En finir avec Eddy Bellegueule), roman autobiografic care a făcut obiectul unei atenții sporite din partea presei și a fost salutat pentru meritul său literar și pentru povestea convingătoare, stârnind de asemenea polemici din cauza modului în care autorul își descrie familia și mediul social din care provine.

Cartea a fost un bestseller în Franța și a fost tradusă în peste 20 de limbi. În 2016, Louis a publicat al doilea roman, O istorie a violenței (Histoire de la violence). Având ca punct de plecare violul și tentativa de asasinat a căror victimă autorul a fost în Ajunul Crăciunului 2012, romanul se concentrează asupra originilor și a cauzelor violenței în societate.

În 2018, Louis și‑a lansat cel de‑al treilea roman, Qui a tué mon père (Cine l‑a ucis pe tata?), în care revine la relația cu tatăl său, dar tratează și deciziile politice a căror victimă a fost acesta. Printre autorii care i‑au influențat scrisul, Édouard Louis îi numește pe Pierre Bourdieu, William Faulkner, Claude Simon, Didier Eribon, Hervé Guibert, James Baldwin și Simone de Beauvoir.

Despre Cine l-a ucis pe tata de Édouard Louis

În Cine l-a ucis pe tata?, Édouard Louis, autorul romanului Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, explorează momente-cheie din viața tatălui său și tandrețea, dar și punctele de divergență ale relației lor. Scris cu pasiunea unui scriitor dedicat justiției sociale și cu compasiunea unui fiu iubitor, volumul dezbate, cu seriozitate și într-un stil strălucit, chestiuni legate de masculinitate, clasă, homofobie, rușine și sărăcie.

Puternic ancorată în actualitate, cartea pune sub acuzare mecanismele sociale ce îi pun în dezavantaj pe indivizii pe care societatea încearcă să-i excludă – pe cei ale căror așteptări, speranțe și pasiuni sunt zdrobite de un sistem care le acordă prea puțină atenție.

Ce spun criticii despre Cine l-a ucis pe tata,roman apărut la Editura Litera

„Această carte de mici dimensiuni abordează intersecțiile dintre clasă, gen și sexualitate… Louis dezvăluie felul cum hegemonia crudă și grosolană a masculinității a distrus practic viața tatălui său, făcându-l în egală măsură victimă a violenței pe care a provocat-o și a violenței pe care a îndurat-o.“ (Guardian)

Despre Sfârșitul lui Eddy Bellegueule de Édouard Louis

„În fiecare dimineață, în baie, îmi repetam neîntrerupt aceeași propoziție: «Azi voi fi un dur»“. Cea mai mare dorință a lui Eddy Bellegueule, un băiat dintr-o familie săracă din nordul Franței, este să fie un macho în ochii familiei și ai vecinilor săi. Doar că, din copilărie, el a fost altfel: a avut gesturi efeminate, a fost precoce din punct de vedere intelectual și atras de alți bărbați.

Tradus deja în 20 de limbi, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule surprinde violența și disperarea vieții într-o localitate muncitorească din Franța, fiind, de asemenea, un portret sensibil al copilăriei și al trezirii instinctelor sexuale.

Édouard Louis scrie din propria experiență, cu o sinceritate și cu o inteligență pline de compasiune. Rezultatul – un triumf de critică și de public – a făcut din el cel mai faimos scriitor francez al generației sale.

Ce spun criticii despre Sfârșitul lui Eddy Bellegueule

„Un roman strălucitor… curajos, necesar și profund înduioșător.“ (Guardian)

„Sfârșitul lui Eddy Bellegueule marchează începutul unei cariere scriitoricești remarcabile.“ (The Washington Post)

„Un roman de formare excepțional… Louis este un copil teribil al lumii literare franceze, care nu se teme să pună în discuție aspectele sensibile și întunecate ale vieții.” (Slate)
„E posibil ca subiectul controversat să fi fost cel care a adus Sfârșitul lui Eddy Bellegueule pe primele pagini ale ziarelor, însă ceea ce a făcut din acest roman un clasic fără vârstă al literaturii  sunt personajele și povestea nuanțată.“ (Vice)

Despre O istorie a violenței de Édouard Louis

La doi ani de la publicarea romanului autobiografic Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă.

În seara zilei de 24 decembrie, în timp ce se întoarce acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul face un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care este capabilă ființa umană, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței.

Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și reușește ceva de care sunt în stare foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai reprezentative opere ale timpului nostru.

Ce spun criticii despre O istorie a violenței de Édouard Louis

„Édouard Louis… este o specie relativ rară – un romancier care are ceva de spus și dorința de a o spune, fără rezerve.“ (The Times)

„O carte intensă și incomodă, care folosește evenimentele teribile dintr-o dimineață de Crăciun ca punct de pornire pentru o explorare mai amplă a conceptelor de clasă, rasă și individualism… Un roman care nu șovăie niciun moment în examinarea noțiunilor de clasă și discriminare.“ (Times Literary Supplement)

„O poveste spusă la rece despre un delict și despre chinuitoarea căutare a dreptății care i-a urmat… O narațiune de dimensiuni reduse, dar plină de forță, ce nu face economie de detalii și este în același timp plină de compasiune pentru oamenii care sunt implicați fără voie în ea – inclusiv cititorul.“ (Kirkus Review)