Bedros Horasangian despre ,,Câmpiile” de Gerald Murnane
Încă un nume de scriitor care ajunge pe la noi, pe lângă atâția mulți alții care tot apar, la noi sau aiurea-n lume. Gerald Murnane este un scriitor australian. Auleu, au și ăștia scriitori?, ne putem întreba din partea de pământ de deasupra Dunării, spațiul dintre Marea Neagră și Carpați, numit România, unde mai toți suntem buricul pământului și privim lumea de undeva de sus. Și pe deasupra un bărbat născut în 1939, altă ciudățenie, adică omul poartă în spate atât de mulți ani, cu greutatea a ceea ce numim viață. În fine, Australia. Fie! Gerald Murnane, scriitor, cu un bogat CV la teșcherea. Pe internet găsim de toate. Ce știm noi, aici în România, despre Australia? Un continent despre care am primit informații sumare la școală. Măcar de am ține minte tot ce am învățat la școală. Monocotiledonate, Ștefan cel Mare (1457-1504), regula de trei simplă, pasul ștrengarului – mai ținem minte orele de sport când ne încălțam cu teniși și nu știam ce-s ăia adidași? – și tot așa, de noțiuni de chimie sau fizică să nu mai amintim, dar am și azi probleme să explic cum funcționează telefonul.
Australia. Bariera de corali, canguri, faimoșii câini sălbatici numiți Dingo, sper să nu greșesc, cât despre oameni, doar alți câțiva mari campioni de tenis de câmp, de pe vremea când eram puștani (Rod Laver – l-am văzut anul acesta la Wimbledon, se ține bine, cu toate că e născut în 1939, Emerson, Newcombe, Tony Roche, din ce mai reține memoria, au intrat cu toții în Hall of Fame al tenisului mondial; ce-ar mai fi de ținut minte despre cel mai mic dintre continentele de pe harta lumii?). Cu un teritoriu mai mult plat decât înalt, cum ar fi Elveția, cu o populație relativ mică față de imensitatea câmpiilor unde trăiesc – ca în Mongolia – mai multe rumegătoare (oi, vaci, capre etc.) decât ființe umane, Australia a fost multă vreme în afara interesului imediat al europenilor. Devenită la un moment dat un aspirator de condamnați pe care refuza să-i întrețină Mama Marea Britanie, ea, Australia, a crescut cumva în marginea lumii. Sau, aparent, în afara ei. Cum-necum. Și totuși, sub diverse forme, componentă fiind a uriașului Commonwealth – care aduna sub mantia ei tot ce într-o formă sau alta depindea de monarhia britanică – Australia, încet-încet, s-a înscris printre națiunile lumii. Cu de toate – economic, militar, geopolitic, nu doar geografic, ci, de ce nu, și cultural. Ultimul secol a fost determinant. În fine, despre scriitorii australieni – de limbă engleză – știm și nu știm prea multe. Patrick White, îmi vine primul nume în minte, uneori și Premiul Nobel ajută la ceva. Acum dăm peste acest Gerald Murnane (n. 25 februarie 1939) și romanul lui „Câmpiile“ (Editura Litera, 2024, Colecția FOLIO, cu multe titluri incitante, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară), apărut hăt, tocmai în 1982. Un scriitor despre care aflăm, dincolo de o sumedenie de detalii biografice și bibliografice, și o chestie simpatică. În 2018, Gerald Murnane este citat de prestigiosul „The New York Times“ drept The Greatest living English writer most people heave never heard it. Ceea ce, dacă nu pare absurd, este mai mult decât simpatic-onorant. Ca și faptul că a fost propus de mai multe ori pentru Premiul Nobel, atât de râvnit și nu chiar simplu de obținut
The Plains. „Câmpiile“. Chiar dacă e scrisă cu mult timp în urmă (The Plains, 1982), întreaga narațiune – care poate concura și la categoria eseu, în genul Norilor lui Petru Creția, carte minunată, la confluența genurilor literare – rămâne la fel de proaspătă ca și bijuteria roman-nuvelă Adela, a lui Ibrăileanu. Este un roman care impresionează, și prin stil, și prin scriitura simplă, arborescentă, concisă în formulări. De obicei, munții și înălțimile, în general, atrag și devin de mare interes atât pentru scriitori, cât și pentru cei amatori de geografie și multele provocări pe care formele de relief spectaculoase le oferă. Dar spațiul neted, câmpiile, orizontalul, tot ce este plat – ca și marea calmă de după furtună – proiectează orizontul care se deschide. Oare pentru că timpul devine nelimitat și geometric, de necuprins? Intervine imaginarul, imaginația, puterea noastră de a fabula, în marginea realului, a realității. Iată un roman – sau ce-o fi această aglutinare de observații și percepții ale unui spațiu fluid în care nu se întâmplă mare lucru –, nu ar fi primul din istoria literaturii, o proză, o poveste despre un cineast care vrea să filmeze, să facă un film prin care să înțeleagă mai bine viața și preocupările unor oameni ce populează interiorul unui continent în care marile aglomerații urbane de pe conturul lui fac toate jocurile. Și dau tonul. Și totuși, marile orașe – Sidney, Melbourne – sunt pe coaste. În miezul plat al acestei lumi avem și câmpii, și deșert. Australia Interioară are farmecul ei. Are farmecele ei, fizice și metafizice, pentru că ceea ce pot produce imaginația, visul sau stările lăuntrice anexe depășește dimensiunile oricărei lumi reale. Realitatea, cea palpabilă, pe care să punem mâna și să strigăm fericiți sau mai puțin, precum poetul, ESTE!, ea este și nu este. Realitatea. Australia.
Documentarea pentru un film dedicat celor ce locuiesc pe aceste interminabile câmpii durează. Note, impresii, idei, schițe pentru un scenariu, un întreg grupaj de divagații ce se adună într-un fel de poem în proză. TIMPUL, inert pe alocuri, mișcări sincopate, într-o halucinantă lume locuită. Totuși, nu apar nume în roman, nu apar localități, doar ființe vii, latifundiari și moșieri – în românește nu prea sună bine –, avem o topografie abstractizată unde ideile se contrapun unei realități polimorfe. Câmpia devine un spațiu de reflecție. Interiorul unui continent pare a fi exteriorul unei lumi din care și noi, australieni sau mai puțin, facem parte. Cam asta iese până la urmă din acest sinopsis al unei pelicule ce nu se va realiza niciodată. Câmpiile devin marea realizare a unui proiect abandonat. Lui Martinez Estrada i-a ieșit de minune Radiografia pampei, o bijuterie de carte. Eșecul ce se metamorfozează în operă de artă. O proză realist-fantastă, fără personaje, fără nume, cu imagini care se succed precum acea cameră de filmat, ochiul-cameră al lui Dziga Vertov, un mare cineast rus și unul dintre marii artiști ai cinematografiei universale.
Romanul lui Gerald Murnane merită a fi citit pe îndelete și cu mare atenție. Nu este o proză de acțiune, ci una de profundă meditație. „Câmpiile, la fel de mult poem în proză cât și roman, reprezintă această Australie Interioară, pământul de suflet al lui Murnane, un tărâm al posibilității unde invizibilul e doar ceva prea de tot luminat.“, ne precizează în prefața la actualul op, cu titlul „Câmpiile din firea lucrurilor“, un american pe nume Ben Lerner – n. 1979, poet, prozator, eseist și prof pe la diverse universități americane, beneficiar și al unor burse și premii dintre cele mai prestigioase: Fulbright, Guggenheim, Mac Arthur, trai pe vătrai, neneacă, dacă știi câte parale aduc fericitului ales etc. –, care l-a citit bine pe autorul australian și i-a pus accentele cuvenite. Așa cum André Malraux spunea pe undeva că bulgarii trebuie să aibă și ei Gioconda lor, putem aproxima și noi, schimbând ce ar fi de schimbat, că și australienii au dreptul la Gioconda lor. Mă întreb dacă nu ar putea fi acel misterios animăluț numit cangur, ceea ce nouă ni se pare o mare minune. Cangurul e cumva simbolul Australiei cum Mona Lisa e emblema muzeului Louvre.