Bedros Horasangian despre ,,Casa amintirilor” de Yael Van Der Wouden

Privind fotografia autoarei care semnează un nou volum de proză ce ajunge la mine și despre care, la iuțeală, ni se spune că locuiește în Olanda, am surâs mânzește. Yael Van Der Wouden este olandeză cum sunt eu maramureșean! )))) O spun cu simpatie, dincolo de dedesubturile unei biobibliografii și detaliile unei proze care se scrie din mers. Pendulăm între un trecut ascuns prin memoria eroilor și un prezent fluid care se derulează cinematografic. Oameni. Case. Ce e dincolo de ele. Cu ei. Cu noi, la urma urmelor. Un roman plin de rafinamente stilistice și subtilități narative, intitulat romanțios poetic „Casa amintirilor“ (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză și note de Ana Dan), este semnat Yael Van Der Wouten. O profă olandeză, aflată la momentul debutului, cu o proză densă și incitantă, dacă ar fi să ne luăm după aprecierile ultraelogioase a cinci – și cu Tracy Chevalier de pe copertă, șase – autoare-susținătoare, care mai de care mai entuziasmate de o proză care deja e programată să fie publicată în 15 țări. La o iute scotocire pe net, am găsit mult mai multe referințe biobibliografice despre autoarea cu nume de cacao olandeză – Van Houten era cândva o marcă de prestigiu și, copil fiind, îmi plăcea mult mai mult decât cafeaua după care tânjim zilnic astăzi…–, ceea ce face să crească interesul pentru o autoare aflată la debut.

Cu studii de literatură comparată la Utrecht University, cu specializare în cultural memory &landscape – mă întreb dacă nu mi s-ar potrivi și mie, mai ales că am bătut Țările Române mai abitir decât duiosul Vlahuță, cel cu România pitorească, cândva un bestseller școlar –, cu experiență în creative writing și storytelling (sună bine…), autoarea are și studii serioase, de această dată, de literatură, la Maastricht University. (Îmi aduc aminte că într-un weekend, prin anii ’90, am trecut într-o noapte granița olandeză venind dinspre Dusseldorf, invitat de un prieten ca să mâncăm, damblaua lui!, într-o tavernă mică și întunecată, precum barul din Căderea lui Camus, midii și scoici, mie tremurându-mi târtița pentru că nu aveam viză de Olanda, dar s-a terminat cu bine toată aventura asta nocturnă, și nici scoicile nu mi-au plăcut.) Mai aflăm, tot de pe net, că Yael Van Der Wouden, prin anii 2021 și 2022, a condus o școală de vară de Creative Fiction&Nonfiction Literature. A mai publicat proze în The Sun Magazine, Barrelhouse Magazine și The Jewish Book Council, plus un eseu, în 2018, care i-a adus notorietate „On (not) Reading Ann Franck“, citată și în The Best American Essays 2018.

Bun, de ce am dat toate aceste detalii? Pentru că mai întâi am citit cartea – se parcurge fără opinteli – și ceva, ceva mi s-a ițit în minte în timpul lecturii. Și, profitând de suplimentul de trimiteri din Mulțumiri – de ce autorii români nu prea au cui să mulțumească la apariția unui nou volum ar fi o altă căciulă –, am pus cap la cap toate informațiile și am încercat ceea ce informaticienii numesc analiză de date. Da, la o iute ochire e povestea unei case. Dar e mult mai mult. Indirect aflăm. Direct, rareori scapă câte ceva. Subtilități de prozator versat, emoții și surprize de tot felul. Nu suntem doar cine suntem, cu tot ce poate conține o locuință: obiecte, fiecare cu povestea lui, ceea ce nu este același lucru cu o linguriță de argint… Oameni. Care au fost. Care sunt. Ei sunt memoria unui spațiu. Apoi, conexiuni neașteptate, fel de fel de jumps – sărituri sau bridge –, pod, legături. Povestea se construiește ca o pânză de păianjen, o țesătură epică din preajma unei tinere femei ce trăiește singură în locuința mamei sale decedate, într-un mediu dominat de obișnuințe și de rutina vieții cotidiene dintr-o Olandă a anului 1961. Isabel. Fratele Luois. Eva cea mai nu știu cum. Un ciob de ceramică, o tărtăcuță, peisajul rural dintre Amsterdam și Haga, cu toate trimiterile posibile.

Aparent, eroina principală a romanului ar fi o casă ce ascunde istoria unei familii. Și totuși, până la urmă ni se dovedește că cei care au locuit-o – au fost sau mai sunt – devin mai importanți decât niște camere și un acoperiș. E mereu ceva în aer. Nescris. Nespus. Multă emoție indusă, sensibilitate exacerbată, erotism difuz și sexualitate ce dă în clocot când ne așteptăm mai puțin. Istorie și pasiuni, sentimente reprimate sau care explodează. Totul dozat cu mare abilitate. Acțiunea – câtă este – se complică prin apariția unui frate, Louis, care aduce după el o iubită, fată tânără, nu întâmplător numită Eva. Și aparentele nimicuri – idealul clasicismului francez, mult idealizat de Racine și admirat la noi de un prozator de talia lui Anton Holban (ați citit Jocurile Daniei, un romance și azi de actualitate, plin de sensibilitate și emoție) –, în sine, nu înseamnă mare lucru, dar sunt placate pe o subtilă canava epică. Este destinul și viața unei fete/femei din Olanda, cea supusă unor crâncene confruntări militare între Germania nazistă, rezistența locală și trupele aliate care au debarcat în 1944 (gracila Audrey Hepburn a participat direct la acele teribile confruntări, din aparițiile ei hollywoodiene nu reiese nimic din acele pagini de coșmar), chiar dacă romanul lui Yael se deschide în 1961 în aceeași Olandă postbelică. Oamenii și țara își revin din mers. Memoria este încă activă și e greu să depășească ceea ce ni se relevă direct și abrupt în capitolul trei al romanului.

O secvență intercalată, un jurnal al uneia dintre protagoniste, ne spune în fond – mărturie directă – calvarul evreilor din Olanda în timpul ocupației germane. Seder, mătușa Malca, Pesah, sărbători și obiceiuri ale comunității iudaice – cu vechi rădăcini în Olanda – sunt puse în pagină cu discreție și cu aceeași atenție pe care autoarea o acordă detaliilor. Că e un ciob de ceramică, un serviciu de ceai cu iepuri sau e pata cea galbenă de care se leagă Proust când se sucește și răsucește în jurul unui peisaj din Delft, ca și în pictură, școala olandeză e o bună transmițătoare a lumii înconjurătoare. Că e pictură, că este literatură. La jurnalul Annei Franck – personaj iconic pentru Olanda celui de-Al Doilea Război Mondial și greu de uitat în memoria istoriei europene –, Yael Van Der Wouden adaugă partea sa de adevăr. E clar că vine cu o perspectivă proprie, o suferință asumată. Literară sau existențială.

Să punem cap la cap doar ce găsim prin roman sau pe net. Ce s-a întâmplat cu evreii după ce nemții s-au retras? A fost un calvar trăit de o întreagă comunitate. De ce nimeni n-a venit după cei rămași în viață după ce s-au închis/deschis lagărele de concentrare, de ce calvarul lor a continuat și ulterior? Olanda nu este doar Rijkmuseum, Rembrandt, Rubens, Vermeer sau nefericitul Van Gogh. O suferință comună și percepută la nivel individual, extrem de nuanțat expusă epic. Căci iubirea – de taină, dar puternică – dintre două femei tinere este partea de substanță, pe lângă mesajul istorico-politic al unui roman închegat cap-coadă. Nu e de mirare că editorul olandez are deja contracte pentru acest roman în 15 țări. Merită pe deplin. Mai ales în acest răstimp, când războiul din Gaza capătă noi accente, emulația propalestiniană este în fierbere și tragedia in-co-men-su-ra-bi-lă a Holocaustului devine ceva superfluu și marginal.

Un roman cu mesaj discret subliminal, respectând regulile jocului literar, dar reușind în același timp un adevărat tur de forță al adevărului. Umanității. Și citatul din Biblie, din Isaia 56:7, care bântuie și închide cartea cu caractere în ebraică: „Căci templul meu casă de rugăciune se va chema pentru toate popoarele“. „O carte emoționantă, provocatoare și extrem de sexy“, categorisește volumul Tracy Chevalier, autoarea romanului Fata cu un cercel de perlă. Fie și așa, eu i-am găsit și alte virtuți.