Bedros Horasangian despre „Fața întunecată a timpului”, de Javier Marias

Un sentiment ciudat. Față de o carte și un scriitor. Iată un autor spaniol, ceva mai june decât mine, despre ale cărui cărți am tot scris cu interes în ultimii ani și descopăr pe neașteptate că a murit! Nu de la televizor sau din ziare, o mică notă biobibliografrică. Ieri era, azi nu mai e. That’s life, nu mai știu cine cânta de zor cu o voce răgușită – James Brown, Frank Sinatra, Ray Charles… Dacă ai trăit o viață întreagă cu astfel de voci și cu o astfel de muzică, e greu să te mai lași furat de ritmurile sprințare ale lui Gheboasă. Cine mai știe/ascultă azi Aretha Franklin sau Tina Turner, când puștimea puberă se bulucește să fredoneze pe inepțiile lui Gheboasă. Da, That’s life. Să trecem peste aceste frecvente bombăneli. Mi s-a părut cumva straniu. Fără să ne cunoaștem, doar cărțile, doar pe citite. Pe de o parte, era, ca om, un necunoscut, pe de alta, era foarte cunoscut de către tine, cititorul. Pentru că, citindu-i și încercând să-i analizezi cărțile/munca, devenea un om apropiat. Și, pac, afli că a murit. Nu de la televizor sau din ziare, ci dintr-o mică notă editorială, în care detaliul cel nou este un an adăugat, altminteri unei biobibliografii impozante. Despre prozatorul spaniol Javier Marias (1951-2022) este vorba și despre o nouă carte – nu e chiar nouă – ce apare la noi sub genericul cumva premonitoriu al propriei dispariții din astă lume, romanul „Fața întunecată a timpului“ (Editura Litera, 2023, Colecția Clasici Contemporani, traducere din limba spaniolă și note de Iulia Bodnari).

Un roman proustian, în care putem aproxima că timpul e personajul cel mai important, pe lângă alte zeci de nume și ființe ce ne plimbă prin istoria și geografia acestei lumi. Negra espalda del tiempo, ce frumos sună în limba spaniolă, un roman din 1998, dar care apare în 2023 la noi, după ce deja i-au mai apărut și alte numeroase volume, într-o ordine ce ține de dezordinea greu de explicat a editorilor români, la peste un an de la moartea scriitorului spaniol. Și poate induce și o altă perspectivă asupra întregii narațiuni, asupra personajelor care sunt (și cât sunt) ele însele reale, autorul devenind ficțiune. Toată construcția narativă este altminteri un joc superior despre realitate și ficțiune, o complexă și extrem de elaborată țesătură de fapte/ întâmplări/ evenimente documentate și o subtilă utilizare a ceea ce numim scos-din-burtă, adică imaginarul și ficțiunea care dau un farmec sporit la ceea ce numim literatură. Javier Marias se dovedește un mare maestru în acest joc. 

Romanul „Fața întunecată a timpului“ trebuie citit în pandant cu „Romanul Oxfordului“ (Editura Litera, 2021, traducerea din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți), pentru cei care vor să intre mai adânc în „mățăria“ (ce cuvânt mi-a venit să folosesc, de la mațe!) complicată a arborescenței epice și a balansului dintre realitate și irealitatea inventată de eruditul prozator-povestitor-eseist-profesor care trece și pe la Oxford. 

Elemente biografice se pot placa, sur le vivant, pe cele ale diverșilor naratori – Mme Bovary c’est mois!, dar suntem obligați să le preluăm cu circumspecție, așa cum un uriaș inventar istorico-social e prezentat cu o anume satisfacție a punerii în scenă. Documente, reale sau fictive – mai are importanță? –, coagulează un mix epic ce ar satisface atât exigențele ludice ale lui Borges, cât și ale uitatului meșter, din păcate, care a fost Mircea Horia Simionescu. (Ciudat cum toți prozatorii din (re)numita Școală de la Târgoviște – Radu Petrescu, MHS, Costache Olăreanu, Tudor Țopa – sunt practic ignorați de noul establishment literar românesc, dar sunt convins că o reeditare, chiar și parțială a unor proze ale lor, ar readuce interesul cititorilor români și pe alte ulițe unde ar putea răsări soarele, după cum suna un slogan de perioadă stalinistă în care, în mare parte, și-au scris opera acești scriitori ignorați azi; orice revizuire este oricând posibilă, dacă nu și necesară etc.). Nu putem rezuma romanul de față pentru că e alcătuit din numeroase paranteze – ciudat cum am găsit și în carte această autoapreciere! – și tot atâtea devoalări și varii divagații, ce se concentrează într-o sumedenie de nexuri epice. În sus, în jos, mereu lateral, un regat în Caraibe, mai multe identități, totul e în mișcare browniană, alandala aparent, dar extrem de atent controlat. Condus. Scris/combinat. Un poet precum John Gawsworth, mai mult sau mai puțin real, sau un poet-prozator cu nume de general german, Wilfrid Ewart, devin vehicule epice. Și nu numai ei! Oxfordul devine mai puțin ceremonios, ca și personajele care-l populează. Viața universitară, chiar și cea de la Oxford, e luată în tărbacă. Nimeni nu apare și dispare, totul se transformă. Trece. Ca și viața scriitorului.

Umor fin, ironii subtile, asocieri, disocieri, tăiat firul în patru. Totul devine povestire. Poveste. Asta e literatura? Nu ni se spune. Trebuie să deslușim singuri. Comentarii și analize subtile în jurul unei uriașe umanități. Care a fost. Care este. Literați și universitari, aventurieri sau simpli oameni fără însușiri, rubedenii sau prieteni. Toți. Toate. Ei. Noi. Istoria mare? Ba bine că nu! Istoria mică, cotidianul, contingentul, oamenii, de ieri sau mai ieri, de azi, într-o formă sau alta, devin personaje. Alcătuiesc o poveste. Pot fi percepute și separat, dar împreună alcătuiesc un tot unitar de mare subtilitate. Un bun material de luat la mărunțit pentru teoreticienii literaturii, o bună lecție de mare proză pentru practicienii ei. Ne spune undeva naratorul/autorul, undeva în coada cărții sale: „Mai rămân de povestit lucrurile recente și cele viitoare, și eu am nevoie de timp. Dar știu că atunci când o să vreau, chiar dacă nu cunosc încă acest viitor, voi povesti ca acum, fără motiv și fără ordine și fără să trasez un plan, nici să caut coerența; fără ca lucrurile povestite să fie călăuzite de un autor, chiar le voi povesti eu; fără să răspundă la un plan al meu sau să asculte de vreo busolă, nici să aibă motive de a forma un sens sau de a constitui un argument sau o intrigă sau să asculte de o armonie ascunsă, și nici măcar să compună o istorie cu început și așteptare, și tăcere finală.“

Nu e nimic în plus de spus, de înțeles anume, dincolo de mărturia autorului/naratorului din martie 1998, ultimele semne grafice ale romanului. Javier Marias moare în 2022, după ce deja publicase mai mult de o duzină de cărți și primise un însemnat număr de distincții literare, de mare prestigiu internațional – Premiul Herralde, Romulo Gallegos, Premiul Femina Etranger, Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă, mai puțin acel mult râvnit Premiu Nobel. Abia acum, cu cărțile lui pe masă, aflăm că J.M. Coetzee îl considera unul dintre cei mai buni scriitori contemporani, abia acum ne putem face o idee cât mai cuprinzătoare despre opera unui mare meseriaș al literaturii, precum Flaubert, Cehov, Hemingway sau Radu Petrescu al nostru. Numărul de țări și limbi în care se traduc și multiplică tiraje devin și rămân cifre. Javier Marias (1951-2022) rămâne să fie descoperit și apreciat și de cititorii români. Merită din plin!