Bedros Horasangian despre „Fluviile puterii. Cum o forță a naturii a clădit regate, a distrus civilizații și ne modelează lumea în care trăim” de Laurence C. Smith

Tot am amânat comentarea unei cărți care e prezentă mereu, într-o formă sau alta, pe fluxurile marilor agenții de știri. De ce? Pentru că avem parte mereu de ploi supraabundente, mereu de precipitații mixte, mereu de o sarabandă de inundații catastrofale, mereu de pagube incomensurabile – un cuvânt care nu se mai folosește –, de nemăsurat, am putea spune. De victime, ce să mai vorbim! De la marea bucurie a existenței apei – acel haș doi o pe seama căruia se făceau glumițe înainte de ’89 și care, alături de oxigen, face posibil ceva ce numim viață –, s-a ajuns la reversul vieții. Apa – sub diverse forme, care ocupă nu știu cât la sută din suprafața pământului (statisticile ne taie din bucuria de a descoperi inefabilul din preajmă) – a ajuns un factor de risc. În loc să fie o premisă a belșugului și a vieții în sine – fără apă nu există viață, ar trebui să ne intre în cap și să avem mai multă grijă de ea –, apa devine un pericol.

Apele oceanelor devin pe zi ce trece mai poluate și oferă pe an ce trece motive de îngrijorare. Se pomenește mai des de traseele submarinelor nucleare decât despre salvarea unor specii de pești pe cale de dispariție. Dar cum stăm cu apele dulci, cu cele stătătoare (Baikalul are peste 1500 de metri adâncime!) și mai ales cu cele curgătoare? Sunt atâtea nume pe care le-am învățat la școală: De la Nil și Amazon la Dunărea (care numai albastră nu este …), Mississippi și Lena, Obi și Enisei ale unei Siberii unde, brrr, ar fi bine să nu ajungem niciodată! Mii de fluvii și râuri împrăștiate – nu chiar peste tot mapamondul, e greu să te îneci undeva în deșertul Sahara… – alimentează viața pe pământ. Ce se întâmplă cu apele curgătoare, cum au influențat ele mersul omenirii și istoria ei politică, ce facem cu ele, se întreabă și ne obligă să punem la contribuție propriile cunoștințe profesorul american Laurence C. Smith, clarificând nu puține nelămuriri în studiul, erudit și simpatic scris, intitulat „Fluvii ale puterii. Cum o forță a naturii a clădit regate, a distrus civilizații și ne modelează lumea în care trăim“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Irina Dubsky).

Un studiu analitic, dar și o lungă poveste realizată de un prof de științe ale Pământului, Mediului Înconjurător și Planetei de la Universitatea Brown, fost prof și decan la Facultatea de Geografie a Universității de Stat din California, Los Angeles, simpatic și zâmbăreț, după cum ni se prezintă pe o fotografie de pe manșeta volumului. Taman în aceste zile ne parvin imagini cu violențele desfășurate de aceiași studenți americani de la UCLA, care se războiesc cu jandarmii nu pentru circuitul apei în natură, ci pentru ce se întâmplă în Gaza, unde nu prea sunt ape curgătoare, ci multă omenime care are nevoie ȘI de apă. Vrem nu vrem, tot la apă, la ape ajungem. Trăim într-o lume întoarsă pe dos? Oare? Dezastre, războaie, poluare, dar și proiecte spectaculoase ne sunt livrate pe un ton vag ironic, cu umor pe alocuri.

Lăsând la o parte toate posibilele divagații, să spunem neted ce am găsit și citit cu maxim interes în acest op, despre care Jared Diamond, un alt remarcabil prof la UCLA și istoric, câștigător al Premiului Pulitzer și ale cărui lucrări au fost prezentate de noi și în acest colț de ecran, spune clar și răspicat: „Fascinantă ca subiect și minunat scrisă.“ Scurt pe doi. Așa este, confirmăm din plin aprecierea unui coleg, care chiar știe despre ce e vorba. Este vorba despre felul cum, din antichitate și până azi, fluviile, mai mari sau mai mici, au modelat omenirea. Au creat mari spații de dezvoltare a umanității – precum Tigrul și Eufratul sau Fluviul Galben și Mekongul în Asia. De Nilul din Africa, ce să mai spunem, o apă care a făcut posibilă nașterea marilor imperii egiptene și a Piramidelor unde azi dau buzna turiștii să facă selfies.

Suntem plimbați prin diferite epoci și areale geografice, cu tot ceea ce presupune intrarea în multe detalii, ce devin și povești pentru cei mai puțin cunoscători ai istoriilor relatate și care sunt, pe bune, extrem de interesante. Că este vorba de uragane precum Harvey din Texas, în 2017, sau de cel mult mediatizat, Katrina, care a spulberat orașul New Orleans și a făcut praf toată reputația președintelui George Bush Senior. O catastrofă naturală devine un aprins subiect politic, cu grave consecințe și urmări sociale. Un fluviu precum Yalu desparte noua Chină modernă, care se dezvoltă sub ochii noștri, de Coreea de Nord, încremenită în proiect și subdezvoltare. Doar un exemplu. Mai sunt și altele. Un uriaș proiect de reînnoire urbană, ce implică investiții de zeci de miliarde de dolari, se consumă sub ochii noștri de-a lungul fluviului Hudson, pe care ne-am plimbat și noi cândva. Inundațiile din 1927 ale fluviului Mississippi au dus la mari disensiuni între partidul republican și cel democrat. Au provocat și o distanțare a afroamericanilor din SUA de Partidul Republican, recognoscibilă și azi. Tot așa, în 1938, devierea cursului Fluviului Galben din China în timpul războiului dintre japonezi și chinezi, o deviere provocată din motive militare, a dus, adevărat, la moartea câtorva mii de soldați niponi. Asta a prilejuit și o altă catastrofă, distrugerea a 3000 de sate și orașe, provocând moartea a sute de mii de țărani/civili chinezi care nu au fost avertizați de liderul lor naționalist Chiang Kai-shek. Consecințe? Un dezastru care îi va aduce, în doar câțiva ani, pe Mao și Partidul Comunist Chinez la putere. Cum zice românul, unde dai și unde crapă!

 Multe de pritocit printre multele snoave pe care ni le livrează Laurence C. Smith. Topirea ghețarilor, creșterea nivelului mărilor, schimbările climatice, încălzirea globală, resursele naturale și creșterea/explozia demografică (India depășește din mers miliardele Chinei etc.) se combină cu problema emisiilor de carbon și cu energia surselor regenerabile. Multe exemple concrete din cele ce se consumă prin Statele Unite. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre, chiar dacă temele de fond rămân aceleași. Războaiele, politica și demografia se corelează cu migrațiile și istoria popoarelor care-și revendică propriile interese. Una peste alta, ne-am lămurit pe deplin că, fără o strânsă cooperare între națiuni, oameni de știință și diverse organisme/organizații internaționale, nu vom putea face față multiplelor provocări care sunt prognozate pentru un 2050 care se aproprie vertiginos. Mr. Smith a și debutat editorial cu un spectaculos „Lumea în 2050“, care ar merita tradus și la noi. Lista celor cărora le mulțumește autorul este foarte lungă, dar se deschide cu propriul tată. Părinte. Acesta a deschis apetitul și curiozitatea unui copil crescut la oraș pentru apele curgătoare și, atenție, pentru activitatea științifică, de cercetător în domeniul sedimentologiei fluviale și de expert al râului Sasketchewan, din Canada. Devenim dublu visători. Și-mi închipui vreun cercetător român specializat în ape curgătoare sau expert în Siret sau Mureș. Poate or fi, să fiu iertat. Cartea merită oricum citită pe îndelete. A venit și primăvara care ne ajută să călătorim mai lesne și cu gândul. Suntem scutiți de ambuteiajele de pe Valea Prahovei.