Bedros Horasangian despre ,,Heaven” de Mieko Kawakami

S-au tot înmulțit vertiginos, în ultimii ani, cărțile care ne trimit prin îndepărtata Japonie, „Țara Soarelul Răsare“, cică, mai demult, cândva. Vorba vine, soarele răsare și apune peste tot, chiar dacă diferit. Așa cum iarna nu-i ca vara. Noi avem de toate, chiar dacă nu știm să apreciem toate aceste minuni cu care ne-a înzestrat bunul Dumnezeu. Japonia! Undeva departe bine, greu de cuprins, decât doar cu mintea, un arhipelag – grup de insule, puzderie, doar cinci mai mari – întins pe 3000 de kilometri, dacă ar fi s-o parcurgem cu pasul, cum a reușit în trei luni un americănoi plimbăreț, acum câteva decenii, de la nord la sud, singur! Și-a lăsat nevasta – japoneză, acasă. Un anume William Booth, țin minte cum îl cheamă pentru că a povestit aventura lui într-o teribilă și fascinantă relatare. O carte care a ajuns și pe la noi. Între timp a murit. Mi-a părut rău, fără să-l fi cunoscut. Uneori te atașezi de niște oameni pe care nici nu-i prea cunoști. În Japonia avem toate felurile de oameni, forme de relief și de climă. De la o climă siberiană în Hokkaido – nas în nas cu Insulele Kurile, ocupate abuziv de ruși, unde e cam ca în Siberia! – la una subtropicală în Kyushu, unde sunt palmieri și banane ca în Polinezia. O civilizație și o cultură diferite de ce știm noi. S-a lăsat greu cunoscută; cucerită, niciodată, doar învinsă și ocupată de americani după Al Doilea Război Mondial. Mii de ani a fost izolată de restul lumii. Puțini călători – portughezi, negustori, olandezi sau misionari catolici – au reușit să ajungă prin Ipangu, o denumire mai veche a Japoniei, pe vremea samurailor. Vapoarele negre – pentru că scoteau mult fum – americane au intrat cu forța în apele teritoriale ale Japoniei. Și apoi parcă toate s-au schimbat. Rapid s-a născut o nouă lume. Japonia a explodat. Un miracol economic, tehnico-științific și cultural s-a extins pe arena internațională. Nu a mai încăput între propriile ei limite și a vrut mai mult decât putea să ducă, pe toate planurile, politic, economic, militar, până ce exploziile atomice de la Hiroshima și Nagasaki au schimbat iar fața omenirii. Și capitularea în fața americanilor a adus trupe străine pe teritoriul național. Greu de acceptat pentru o națiune de samurai și cod bushido, codul onoarei. Vorba lungă, sărăcia omului. Nimic nu a mai fost cum a fost. Despre ce e vorba?

Plecăm de la un roman și o scriitoare, Mieko Kawakami (n. 1976, Osaka) și romanul ei Heaven (Editura Litera, 2023, traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan). În românește i-au mai apărut „Îndrăgostiții de la miezul nopții“ și „Povești de vară“, despre care Haruki Murakami ar fi declarat: Uimitor! Mi-a tăiat respirația! Măi să fie, declarăm noi, care-l apreciem pe prozatorul japonez bine înșurubat pe plan internațional și care, între 2015 și 2017, a realizat un lung șir de interviuri cu Mieko Kawakami, pe un subiect mereu de actualitate (Femeie/sex), o carte care n-ar strica să fie tradusă și la noi. Un roman apărut în 2009, dar de mare actualitate și azi. Nu doar pentru că fenomenul numit bullying (ijime, în limba japoneză) a intrat în limba română, cu toate că nu sună prea frumos, având rezonanțe cu a buli, bulibășeală, bulangiu etc., dar el este în expansiune printre adolescenții de azi, de pretutindeni, de peste tot. Televiziunile ne relatează fel de fel de astfel de incidente, cu băieți și fete care agresează alte fete și băieți. Act gratuit? Să fie agresivitatea o formă de manifestare a unor frustrări, neînțelegeri cu lumea adultă din jur și cu ei înșiși, o formă de imitare a ceea ce oferă lumea contemporană?

Avem povestea unei fete pubere, Kojima, care e agresată și umilită de colegele ei că ar mirosi urât, pretext pentru discriminare, și a unui băiat fără nume, care suferă de strabism. Adică un ochi e puțin câș, i se spune Chioru. În principiu, nimic deosebit, doar că puștimea se leagă de orice defect fizic ca să te umilească. Cei doi sunt colegi de clasă, iar tratamentul prin care sunt excluși din colectivitate și violențele la care sunt supuși îi apropie foarte mult. Suntem într-o Japonie contemporană: viață de familie, mame, tați și eternii bunici, mereu prezenți în universul casnic nipon. Eroii provin din familii destrămate, un univers al oamenilor simpli – oameni modești, viață cotidiană extrem de atent strecurată printre aceste întâmplări liceale. Am aflat, cu acest prilej, că în școlile japoneze elevii se descalță de încălțămintea pentru exterior și poartă niște șlapi de aceeași culoare. Tot așa cum am fost uimiți să aflăm că notarea elevilor se face de la unu la o sută, punctajul de trecere fiind mai mare de șaizeci. Schimb de bilețele puse prin bancă, prin care ni se relevă câte ceva din frumusețea și natura emoțiilor la vârsta când ar trebui să fie totul minunat. Cei doi își găsesc un teren neutru, în care își pot mărturisi trăirile și experiențele imediate. Totul ar fi putut crește într-o frumoasă poveste sentimentală. Afectivă. Și nu este. Dincolo de familiile destrămate din care provin cei doi, dincoace de universul cotidian. Un grup de colegi, ostil băiatului, se intersectează cu altul, alcătuit din fete ce agresează în varii feluri. Băiatul este bătut crunt și va suferi contuzii grave, fața tumefiată. Și totuși, tace. Suferă în tăcere. De ce acceptă atâtea umilințe, de ce nu ripostează, să ia atitudine, ca apoi, într-un final de film – pagini dense și tensionate –, într-o scenă coșmarescă ce se consumă în Parcul Balenei, să se închidă cercul violenței. Nu, nu moare nimeni, dar sunt situații când preferi să mori. Și nu poți, nu se poate. Extrem de bine prinse gesturile gratuite ale adolescenților – au vreun sens violențele la care sunt supuși cei doi? Numai distracție nu se poate numi tot ceea ce se întâmplă – evident, nu! Viața merge înainte ca și cum nu se întâmplă nimic. Povestea de dragoste ce se înfiripase între doi tineri se încheie după un incident de o cruzime greu de imaginat. O poveste care se termină înainte de a începe cu adevărat. Cruzime dostoievskiană, pe un fond cehovian. Vorba vine, în Japonia parcă toate sunt puțin mai altfel. Chiar dacă sentimentele și oamenii par a fi din aceeași plămadă, ca peste tot în lume, aparent, Mieko Kawakami se dovedește o excelentă analistă a oamenilor din lumea ei: complexitate psihologică, răsturnări de situații, totul e viu și autentic. Observații de mare finețe, dar și o tandrețe bine disimulată în felul de a fi interiorizat al japonezilor – al japonezelor. Mi-am amintit de mai multe filme, văzute în deceniile trecute, de la Femeia Nisipurilor la Dodeshkaden. Șimă gândesc ce bijuterie de film ar ieși după acest roman cu un titlu care nu spune totul. Heaven.