Bedros Horasangian despre „Hoțul din Curtea Miracolelor” de Adrian Majuru

O carte care poate fi abordată fără mari opinteli, ba chiar cu majore satisfacții, atât de amatorii de literatură, cât și de cei împătimiți de istorie, intitulată provocator „Hoțul din Curtea Miracolelor“ (Editura Litera, 2023, colecția „Biblioteca de proză contemporană“, prefață amical miezoasă de Cătălin D. Constantin), se dovedește o reală și plăcută surpriză pentru cunoscătorii din ambele domenii. Surpriză, pentru că relatarea unor întâmplări de viață și prezentarea unor personaje care chiar au existat/există nu mai e ceva nou pentru cei care citesc câte și mai câte pe rețelele sociale, nesurpriză (sic!), pentru că nimic nu mai pare a fi inedit în istoria acestei lumi.

Toate cele ce s-au tot perindat prin istoria lumii au fost povestite. Și totuși, mereu impresia că mai descoperim câte ceva, unde și în care parcă nimic nu mai poate fi nou sau inedit. Despre ce este totuși vorba? Un autor, Adrian Majuru (n. 19 decembrie 1968), și o carte a lui apărută recent.

Citește și: Bedros Horasangian despre „În mintea tiranilor“ de Dean A. Haycock

Autorul, cu un statut deja bine înșurubat de istoric și, de ce nu, de scriitor – și Iorga a fost un bun povestitor/scriitor, dar nici azi nu știm bine cât a scris, nu avem o ediție critică din vasta lui operă, ceea ce pare incredibil –, este și Directorul Muzeului de Istorie al orașului București. Un colț de lume care chiar merită a fi vizitat. „Hoțul din Curtea Miracolelor“ nu știu dacă va face valuri – mă tem că nu –, dar ar merita, zic eu fără prea multe ezitări, să fie citită de cât se poate de multă lume. De ce? Pentru că transformă în poveste/ficțiune destinul unui om obișnuit, fără calități deosebite și fără însușiri ieșite din comun, dar cu bube-n biografie și cu o condamnare nedreaptă, precum eroul din Străinul lui Camus (căruia i se refuză legitima apărare), într-o închegată narațiune despre soarta unui om. Omului, de ce nu.

Personajul cărții/poveștii lui Adrian Majuru este un anume Ion Șerbănescu, zis Tata Moșu (vorba vine, nu apucă să fie bătrân cu adevărat, zugrav și hoț de meserie – ați văzut filmul Hoții de biciclete, o capodoperă a neorealismului italian din anii ’50, am verificat, e din 1948, merită, pe bune!), care ar putea fi un cu totul alt cetățean – civis, civis, păcat că România educată a renunțat la limba latina, obligatorie cândva într-o școală în care elevii nu-și permiteau să tragă de păr profesoarele, ce rușine!, cum spuneam, eroul acestei narațiuni, construcții epice dense și alerte, putea fi oricine altcineva. Iertare de lungimea propozițiilor și săritul de la o idee la alta! Tata Moșu, om cu oarece școală, a făcut Liceul Lazăr și dă dovadă că are ceva în capul lui pus pe rele, că nu e neapărat un hoț. Intr-un fel este și o victimă a societății, a propriei familii – destrămate, a propriului destin care nu se încheagă. Este o prostie să ne autoflagelăm neamul cu fel de fel de epitete neadevărate și nedrepte. Nu există popoare de oameni cinstiți și altele de necinstiți. Doar indivizi. De toate felurile. Eroul nostru e și zugrav, așa cum se considera și Ștefan Luchian, cel cu Anemonele. Și nu numai flori a pictat un pictor român care ar merita redescoperit și reașezat într-o nouă paradigmă a culturii române. Ca și Pallady! Revenind – cine a fost, în realitate, acest Ion Șerbănescu pe care Adrian Majuru, atent cititor-comentator și analist al istoriei urbei noastre unde ostenim și noi de multe decenii, ni-l prezintă în toate detaliile unei biografii, orișicât, ieșite din norma curentă a unei vieți cuminți și așezate.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Mahomed, profetul care a schimbat lumea“ de Mohamed Jebara

Suntem în secolul XX. Intr-un București plin de viață. Topografia urbei este mereu prezentă, de la centrul capitalei până spre marginile ei. Mahalale, oameni necăjiți, dar și borfași de toate felurile, o viață la margine de oraș, la periferie, unde regulile de conviețuire par a fi altele decât cele din centrul urbei. Pare pitoresc peste poate acest București plin de locante, cârciumi, stabilimente de tot felul, unde se fac bani – jocuri, prostituție, dar se și cheltuiește nesăbuit. Bani, femei, alcooluri, chefuială peste poate. Mizerii fel de fel. Înșelăciuni. Crime. Din amor sau jefuială. Banul e ochiul dracului, se spunea și în copilăria mea, când nu prea se vorbea englezește. Dar la Capșa, Mon Jardin și Alhambra, pe Lipscani și pe Calea Victoriei, se bulucea lumea. Un București plin de viață și freamăt, din centru și până în depărtatele mahalale ce alcătuiau o întreagă umanitate, azi dispărută. Un întreg insectar, pe lângă destinul lui Tata Moșu, cu Calapod, Vlad Dracul, Simon, Klara, Markus și mulți alții. Cu oameni necăjiți și cu dare de mână, cu jandarmi și infractori, cu români, țigani și evrei, cu boieri de toată mâna, cu autorități care încearcă să împace și capra politicii cu cea a oamenilor. Vin nemții în Primul Război Mondial, apar rușii, în cel de-Al Doilea, se schimbă regimul, se schimbă și noile realități. Realitatea orașului e și ea în mișcare. Parcul Ioanid, ca și atâtea alte locuri/case/străzi rămân la locul lor. Se mai schimbă doar nume de străzi. Existența în pușcărie, unde eroul nostru e închis pentru omor, după zidurile groase ale Mânăstirii Văcărești – care nu au putut fi dărâmate de Nea Nicu nici cu buldozerele –, e alta. Narațiunea lui Adrian Majuru e cursivă, ca și depoziția/mărturisirea hoțului fost zugrav.

Un text însoțitor al cărții, din coada volumului, se intitulează Subteranul din preajma noastră – „Cum l-am întâlnit pe Tata Moșu“, care ne livrează mură-n gură povestea genezei povestirii. Era musai nevoie să fim informați? Nu sunt sigur. Mme de Sevigne, în faimoasa ei corespondență devenită celebră prin secole (s-a retipărit și în ultimii ani, nu știu cu cât succes, dar știu că era foarte apreciată de regretatul Alexandru Paleologu, prietenul de-o viață al lui Constantin Noica și Nicolae Steinhardt, deja încet, încet ieșiți din circuitul memoriei publice contemporane, păcat de trei ori etc.), era întrebată într-una din epistole de către Mme Grignan, fiica ei, ce părere are despre dragoste. Și Mme de Sevigne, care numai ușă de biserică nu a fost la viața ei, răspunde vag, iritat-țâfnoasă – „Îmi place s-o practic din când în când, dar nu-mi place să comentez niciodată“. Cam așa și cu excelentul text final al volumului, ce destramă cumva puțin din parfumul unei proze de bună calitate. Amatorii de Mateiu Caragiale, care sunt mult mai puțini decât prețuitorii tătânelui Ion Luca, ar aprecia în grad înalt proza lui Adrian Majuru. Chiar dacă ea geme sub greutatea faptelor. Reale, care mai de care! Micul roman – sau ce-o fi – al lui Adrian Majuru ne-a făcut să dăm ocol printr-un timp ce nu mai este și să aflăm povești de viață ale unor concitadini ce sunt bine-merci în cuprinsul narațiunii. Iată o realitate mai lesne de citit decât de trăit. O carte amintită în textul final al cărții se intitulează Furtul profesional și furtul sportiv, tipărită în 1935 și premiată de Academia Română. Aparține medicului legist Ion Stănescu. Tare mi-ar plăcea s-o citesc dacă s-ar retipări.

Hotul din Curtea Miracolelor, de Adrian Majuru este noutatea colecției Biblioteca de Proză Contemponară, Editura Litera. Volumul este disponibil în librăriile din țară și pe litera.ro.

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru (n. 19 decembrie 1968, București), istoric și antropolog, a scris numeroase studii și cărți, printre care Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003), Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delincvență, vagabondaj (2005), Copilăria la români (2006). A debutat în ficțiune cu volumul de povestiri Șapte variațiuni pentru flautul fermecat (2010). Este directorul Muzeului Municipiului București.

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.