Bedros Horasangian despre „Imperiul pierdut. O istorie a naționalismului rus de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin“ de Serhii Plokhy

Noi, românii – dacă mi se permite să fiu categorisit printre ei, chiar dacă la junețe eram gratulat mereu cu „Ce faci, băi, armene?“ – am fost, datorită situării geografice, mereu în proximitatea rușilor. Că am fost noi daci sau moldoveni, că au fost ei Rusia Kieveană, Rusia-Rusia mai pe micuț, Imperiul Țarist, care s-a tot extins și umflat, cam pe tăcute, în secolele trecute, URSS-ul din secolul XX – „Bastion al păcii e!“, deși n-a prea fost – sau Federația Rusă, cum i se spune azi colosului, chiar și ciopârțit și dezmembrat, care e azi țara lui Putin. N-a fost și nu este doar a lui, dar el a ajuns să reprezinte generic un popor și o țară. Nu Ceaikovski sau Dostoievski, nu Gagarin sau Boris Spasski (un mare campion de șah), ci acest mediocru fost ofițer KGB, ajuns un abil șef de stat. Marele Mahăr al Rusiei de azi – că Țar nu are cum fi –, Putin e la (dez)ordinea zilei și pe buzele tuturor. Greu de prevăzut ce va urma. Nu miroase a bine și pace, dar nici nu ar fi bine să ne punem cenușă – produs al poluărilor de care vrem să scăpăm musai – în cap.

Și noi, românii? Că de aici am plecat. Că am avut mereu ceva de împărțit cu rușii – generic vorbind –, că am avut mereu ceva de suferit de pe urma lor ar fi încă o mâncare de pește. Mereu am avut de-a face cu ei. Că ne-a plăcut, că mai mult nu prea. Că tot apărându-ne, cică, de turci, mereu ne-au ciupit câte ceva. În 1812, în 1878, în 1940, în 1944 și tot așa. Azi, acum, dacă privim spre trecutul comun, răsăritean și est-european, ortodox, catolic și greco-catolic, cu inserturile și alteritățile multiculturale musai necesare din punct de vedere etnic – o întreagă panoplie de națiuni și naționalități care au colorat zona: greci, turci, evrei, tătari, armeni și lista poate continua –, ne-am tot lovit unii de alții. Printr-o istorie contorsionată și contondentă, prin interese de multe de ori divergente. Știm și nu prea, mai mult sau mai puțin, ce a însemnat prezența rușilor – chiar dacă ei nu au fost și nu sunt un bloc monolitic etnic și religios – la granițele spațiului geografic românesc.

Despre așa ceva și chiar mult mai multe este vorba într-o carte extrem de bine articulată. Și, să o spunem de-a dreptul, necesară. Cu date și informații puțin ventilate în spațiul public românesc de ieri și de azi, cu interpretări și analize corecte, fără partizanate și idiosincrazii, autorul – profesor american, deși ucrainean de origine – realizează un studiu complex. Bazată pe o documentație închisă la toți nasturii – bibliografia întinsă pe multe pagini trimite la numeroase alte studii și cercetări ale ultimelor decenii, cărți puțin cunoscute altminteri în afara breslei – cartea, după o atentă lectură, ne poate lămuri ce se întâmplă în lumea de azi.

Serhii Plokhy (n. 1955) este deja un nume cunoscut pe la noi. Ucrainean sadea, cu studii temeinice de istorie, devine hărnicuț pe model anglo-saxon, autor al unei lungi liste de cărți, care mai de care mai interesante. Printre altele, al lucrărilor Ialta. Prețul păcii (2020) și Ticăloșii uitați ai Frontului de Est (2022), publicate tot de Editura Litera, dar și al unei excelente lucrări care ar merita luată și ea la mărunțit în aceste luni, când alde Zelenski și ai lui sunt în atenția tuturor, Porțile Europei. Istoria Ucrainei, apărută în 2018 la Editura Trei. Azi profesor la Universitatea Harvard, după ce a copilărit la Zaporojie – de care se tot pomenește azi pentru că acolo este o uriașă centrală atomoelectrică ce poate arunca Europa într-un dezastru nuclear –, a studiat la Kiev și a predat prin Canada, Serhii Plokhy semnează excelentul studiu Imperiul pierdut. O istorie a naționalismului rus de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (Editura Litera, 2022, traducere din limba engleză de Vlad Palcu), atât de necesar ca să ne lămurească ce și cum acolo unde avem impresia că știm totul. După ureche, cum procedăm îndeobște, având impresia că le știm pe toate. Greșit.

Avem acum ocazia să ni se explice, povestească și să pricepem cum stăm – și de ce – cu rușii. Rusia și rușii în ansamblul lor slav, cu velikoruși, maloruși și bieloruși cu tot, cu ucrainenii de azi de care se face mare tevatură. Se parcurge la pas un mileniu de istorie a Estului european, cu toate raportările și consecințele legate de restul – vestul-nordul-sudul – Europei. Sumarul volumului cuprinde o concentrată explicație și prezentare a conținutului, organizat în șase mari capitole. De la nașterea statului autonom moscovit, definit pe resturile imperiului mongol – de aici și nu puținele referiri la asiatismul rusesc –, și până la renașterea statului național rusesc după destrămarea – „cea mai mare catastrofă a secolului XX“ apud gospodin/tov. Putin – URSS-ului. Și le zice bine Plokhy: „Volumul de față tratează eforturile elitelor rusești de refacere a unității teritoriale a «imperiului pierdut» – statul medieval kievean, care a lăsat o bogată moștenire culturală majorității statelor slav-răsăritene. Căutarea unui «imperiu pierdut» ca fenomen al istoriei europene nu este specifică Rusiei. Carol cel Mare a căutat să reîntregească Imperiul Roman în Evul Mediu, la fel și dinastia Habsburgilor la începuturile erei moderne. Însă o particularitate a aventurii Rusiei este faptul că această căutare a «imperiului pierdut» continuă și azi, dublată de aspirațiile ei imperialiste, de apetitul de noi teritorii și setea de putere. Tocmai căutarea acestei viziuni a făcut ca Rusia să se distanțeze de conceptul modern de națiune, devenind ea însăși «un imperiu pierdut»“.

Koneț filma, urmează câteva sugestive hărți care spun grafic ceea ce urmează în alte peste 400 de pagini. Dense, pline de informații, de explicații, argumentări, analize istorico-politice, ba chiar și de interesante povești, care pigmentează și dau culoare unei istorii altfel cenușii, în care nu lipsesc violențele și cruzimea, vărsarea de sânge și lupta pentru putere. Cine poate oase roade, șase capitole care mai de care cu evenimente dure.

Citește și: Bedros Horasangian despre „În mintea tiranilor“ de Dean A. Haycock

Capitolul prim, „Inventarea Rusiei“, ne face să plonjăm în lumea cu „Nașterea țaratului“, cum se conturează „A treia Romă“ și cum se naște „Națiunea imperială“. Nu avem cum să nu ne amintim de filmul lui Tarkovski, acel teribil Rubliov, în care un puștan construiește un clopot sub semnul unei posibile descăpățânări (brrr! dar adevărat…) în caz de nereușită. În acele vremuri nu existau ONG-uri care să protesteze și să te propună pentru onorante premii cu substrat civic.

Următoarele două capitole, „Reîntregirea Rusiei“ și „Națiunea tripartită“, ne plimbă prin secolele ce au urmat unui Ev Mediu turbulent. Secole în care modernizarea Rusiei e dominată de provocările poloneze, ascensiunea Ucrainei și domnia cu cnutul a marilor țari și țarine care au edificat Rusia imperială. Mereu în ostilitate cu Imperiul Otoman și puterile europene, mereu în dispută cu propriile provocări interne. Slavofilia versus occidentalizarea, conservatorismul versus modernitatea și zorii democrației care suflau peste Europa. Și peste Rusia, aflată la marginea continentului, cumva de-a-ndoaselea, la cheremul unei ortodoxii rigide și atotputernice.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Mahomed, profetul care a schimbat lumea“ de Mohamed Jebara

Istoria se precipită în următoarele capitole. „Revoluția națiunilor“ și „Uniunea indestructibilă“ aduc în prim-plan drumul de la prăbușirea monarhiei la victoria lui Lenin și nașterea poporului sovietic. Era mai bine pentru toată Europa dacă nu se ajungea aici, dar acum privim cu regrete atât „Noua Rusie“ – ultimul capitol –, cât și „Lumea rusă“ care au adus în secolul XX numai suferință și orori. Chestiunea naționalităților nici pe departe nu a fost rezolvată de Stalin și urmașii. Dovadă explozia naționalismelor de tot felul de după destrămarea URSS-ului, nu mai puțin a pretențiilor imperiale ale ursului rănit care e Rusia de azi și care a devenit agresiv.

Plokhy nu se sfiește să detalieze războiul început în 2014, după anexarea abuzivă a Crimeei, în Donbas și zonele limitrofe ocupate de separatiștii ruși. La care Occidentul democratic, din meschine interese economice – gaz, petrol, investiții, Bruderschaft-ulcu Germania lui Merkel etc. –,nu a răspuns pe măsură. Și ajungem unde suntem, la sfârșitul aventurii propuse de profesorul american, care nu putea decât să intuiască ceea ce azi se și petrece. Război în Ucraina. Rusia s-a luat la trântă cu tot Occidentul democratic.

Merită citit cu multă atenție acest studiu de mare valoare analitică. Cui nu are răbdare pentru astfel de lecturi îi propunem Adela lui Ibrăileanu, o splendidă poveste de amor păgubos.

Te-ar mai putea interesa și:

Despre Serhii Plokhy

Serhii Plokhy este profesor de istorie la Universitatea Harvard și autorul mai multor lucrări premiate despre istoria Ucrainei și a Rusiei, printre care The Cos­sacks and Religion in Early Modern Ukrai­ne (2001), The Origins of the Slavic Nations: Premodern Identities in Russia, Ukraine and Belarus (2006) și Ukraine and Russia: Representations of the Past (2008). La Editura Litera, de același autor, au apă­rut Ialta. Prețul păcii (2020) și Ticăloșii uitați ai Frontului de Est (2022).

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.