Bedros Horasangian despre „Inseparabilele” de Simone de Beauvoir
Citim, ca să ce? Nu știu bine, fiecare are alte explicații. Citim ca să nu ne plictisim – pe aeroport, în tren, la plata impozitului, la dentist etc. –, ca să ne amuzăm, din obligații profesionale. Toate răspunsurile sunt valabile. Cărți, mai nou și ebook, berechet. Cu toptanul. Și totuși, fără să am la îndemână date concrete – statistici, anchete, studii de piață etc. – despre stadiul actual al vânzărilor de carte, adică despre interesul acordat unui gen sau altuia ce ne năpădește zilnic pe uriașa piață editorială, dincolo de văicărelile tradiționale autohtone, încerc să aproximez, subiectiv și intuitiv, că volumele dedicate istoriei, politicii, modei, științelor sociale, noilor idei din știință și tehnică, ciberspațiului, dezvoltării personale – ohoho! – , mai nou, inteligenței artificiale – o-la-la! – atrag mai mulți mușterii/clienți decât ceea ce se numea, cândva, literatură. Se mai intitulează și azi, doar că literatura devine, pe zi ce trece, un domeniu de nișă. Un domeniu pentru specialiști.
Poate mă înșel, dar numărul celor care cochetează pe social media cu scrisul – generally speaking – este incomensurabil. Iată un cuvânt pe care nu știu dacă l-am utilizat vreodată: de nemăsurat, mai pe românește. Literatura, draga de ea, se închide în ea însăși, devine – parcă, am zis și eu nu am dat cu parul – mulțumită cu statutul ei de vedetă adorată în interiorul ghetto-ului/bantustan-ului ei izolat; dacă nu mai e posibil într-un turn de fildeș, măcar o vastă, elegantă grădină, unde literații și puzderia de literatori zburdă după placul inimii lor. Mândră în superbia ei, orgolios-vanitoasă în minunile – reale! – ce le posedă și mereu deschisă, parcă, o altă simplă impresie, să mai cucerească câte ceva din trecut și nu să amușine noi teritorii ale cunoașterii/visului/imaginației în viitor. Un viitor care deja devine instantaneu trecut, printr-un prezent devorant – Breaking News e noua deviză ce copleșește clipa și eternitatea ei efemeră. Astfel că nu ne rămâne să deslușim decât pe cont propriu câte ceva care să ne emoționeze să ne atragă, să ne intereseze, să ne satisfacă curiozitățile noastre multiple, și așa obosite, sastisite de enorma ofertă a industrioasei producții editoriale. Fiecare pentru el. Pe cont propriu.
Citește și: Bedros Horasangian despre „Galaad” de Marilynne Robinson
Despre ce e vorba și unde batem? Batem discret înspre o carte care a apărut parcă din neant și nu am știut de ea. Dar înainte de a intra în vasta deltă amazoniană a unei excelente panorame politico-istorice, care ar merita și ea abordată cu alt sistem referențial – precum „Noua hartă. Energie, climă și ciocnirea națiunilor (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Simona Iacob) a lui Daniel Yergin, premiant Pulitzer și cotat drept „cel mai influent specialist în probleme de energie din America“ (New York Times) și „unul dintre cei mai importanți gânditori ai planetei în domeniul energiei și al implicaților acesteia“ (Fortune) –, atragem atenția celor care, încă, mai vibrează la gingășii emoționale și sentimentale că a apărut, cumva discret, poate prea discret, pe lângă noi, micul roman/nuvelă cu un titlu romanțios, „Inseparabilele“ (Editura Litera, 2020, traducere din limba franceză și note de Andreea Năstase, Cuvânt înainte, ca un flacon de Channel 5 rămas deschis, de Sylvie Le Bon De Beauvoir, fata adoptată de Simone). O reală surpriză pe care Simone de Beauvoir și Editura Litera ne-o oferă. Iertare pentru lunga divagație parazită. Nici nu știu cu ce să încep! De încheiat e simplu: cartea o recomand din toată inima! M-aș bucura foarte mult dacă ați descoperi alături de mine acest text, inedit până mai ieri, al scriitoarei franceze Simone de Beauvoir (1908-1986). Un nume greu al istoriei literare europene, un personaj de prim rang al vieții intelectual-literare la jumătatea secolului trecut, printre primele activ-feministe.
Citește și: Bedros Horasangian despre „Tânăra cerșetoare” de Alice Munro
Dincolo de povestea de dragoste – năbădăioasă, amor ghebos, altminteri –, de viață și de moarte cu nu mai puțin celebrul Jean Paul Sartre, un roman scris în 1954, an în care autoarea primește Premiul Goncourt pentru „Mandarinii“, romanul „Les Inseparable“ apare postum, abia în 2020. M-aș bucura să aflu că ați citit această povestire/nuvelă, o mică bijuterie narativă. O poveste a unor sentimente vagi și tulburi, un flirt între două tinere, o poveste de dragoste, dar și decupaj existențial extras dintr-o aventură existențială, grefată pe constrângerile unei societăți burghezo-catolice. Totul relatat cu discreție și emoție, în tușe simple și culori estompate, mai ales pentru niște decenii când erotismul și sexualitatea se dezvăluie din subteranele ei. În contrast cu atâtea nenorociri care se consumă pe lângă noi, cu violențele lumii din jur, cu ciocniri ideologice și religioase, ateismul câștigă teren, ca și naționalismele de tot felul. O narațiune bine strunită, în care două copile, născute la începutul secolului trecut, prietene de la nouă ani, ajung la maturitate traversând o adolescență plină de lumini și umbre. Societatea franceză, europeană în largul ei, veghează; războiul și conflictele lăuntrice completează peisajul psihologic al protagoniștilor. Sunt multe necunoscute când vine vorba de indivizi, dar și de națiuni. Se confruntă toată lumea, nu doar cele două eroine – Sylvie, adică Simone de Beauvoir, și Andree, alias Elisabeth Lacoin, cea care devine, prin Zaza, o figură emblematică nu doar a romanului, ci a unei generații. Fete și băieți, toți marcați de o societate rigidă și de oameni maturi care decid destinele celor tineri. Este posibilă a emancipare, o eliberare de sub aceste multe juguri/opreliști de care se lovesc tinerii care trăiesc între două războaie mondiale și în multe altfel de conflicte sociale? Nu am cum să nu mă raportez la eroinele românce din cărțile lui Mircea Eliade, Anton Holban și Mihail Sebastian, nu am cum să nu mă văd trimis la „Jurnalul unei fete greu de mulțumit“, al lui Jeny Acterian, jurnal care a făcut furori la trei decenii de la apariție și care ar merita reluat cu acest prilej oferit de Inseparabilele lui Simone de Beauvoir. La 200 de pagini e roman sadea – „Străinul“ lui Camus are o sută și un pic, „Stepa“ lui Cehov, care nu e considerat autor de romane, ceva peste 150, cine stabilește dimensiunea și compoziția epică a unui roman? Am putea noi azi/acum să-l clasificăm astfel, ca pe o poveste cu cap și coadă, mai ales dacă utilizăm și multele imagini, fragmente de scrisori care însoțesc volumul și explicitează direct ceea devine literatură prin abilitatea lui Simone de Beauvoir de a ficționaliza realitatea. Mâna care scrie și mintea/inima ce alimentează o proză fictivă, bazată pe imediat, pe multe elemente autobiografice – trăire emoțional-sentimental intensă. Moartea tinerei Zaza – la nici 23 de ani – nu rezolvă și nici nu dovedește nimic. E la fel de absurdă ca și viața, ca și istoria care se consumă în jurul nostru, mai ales pentru generația de intelectuali din care au făcut parte și Albert Camus, și Jean Louis Sartre, și Simone de Beauvoir, care și-a găsit propriul loc și rol nu doar în istoria literaturii universale, dar și în propria-i viață. Cum să mă exprim fără să devin prețios și fără să forțez formulări alambicate pentru lucruri foarte simple?
Inseparabile rămân cele două tinere și după moartea lor, așa cum au fost, parțial cel puțin, în timpul vieții. Literatura ne dovedește, și de această dată, că nu piere. Și ne oferă reale puncte de sprijin pentru un viitor în care nicio inteligență artificială nu ne poate explica exact ce a fost între doamna cu cățelul – Diederitz, după soț, am descoperit asta târziu – și acel nefericit Gurov, eroii lui Cehov de la Yalta, din Crimeea de azi, mult disputată. Avem un real eveniment literar care ar fi păcat să treacă pe lângă noi. Neconsemnat. Necitit. Merită pe deplin!
DESPRE BEDROS HORASANGIAN
Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.