Bedros Horasangian despre „Legământul apei” de Abraham Verghese

Poate că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta, fiindcă altfel nu s-ar potrivi lucruri pe cât de stranii, pe atât de cu totul de neînțeles. Cine ar fi putut bănui o asemenea potriveală/coincidență, nici nu știm cum s-o denumim. Constați și țâțâi clătinând din cap nedumerit, precum eroul lui Marin Preda, care, privind girafa din fața lui la Zoo, exclamă nedumerit: „Așa ceva nu există…“ Și totuși, este adevărat!

Cine ar fi putut bănui că un roman de 846 de pagini, cu titlul „Legământul apei“ (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză – cursivă, fluentă, ceea ce aduce un soi de prospețime pentru o lectură de cursă lungă – și Note – multe, utile și binevenite, plus un set de Mulțumiri care ajută la înțelegerea întregii aventuri epice, voi mai reveni asupra acestui aspect – de Adriana Bădescu), ar putea fi citit și comentat – cum-necum, cât de cât – de autorul altui roman, „Sala de așteptare“ (Editura Cartex, 2024), tot de 846 de pagini!!!!, pe numărate, se poate verifica cu cărțile puse alături, autor aflat la alt capăt al lumii decât dr. Abraham Verghese (n. 1955, profesor de teoria și practica medicinei – asta ce-o mai fi? – la Stanford University, SUA). Bedros Horasangian (n. 1947, București, pensionar fără activitate didactică, dar un povestelnic, cum a reținut cuvântul din gura unui păstor, România) se află în alt capăt al lumii decât autorul Verghese și eroii lui indieni, răspândiți prin timp și spațiu, ca și românii celui ce-și bate capul acum să priceapă ce se întâmplă prin romanul pluristratificat și ramificat pe trei generații al lui Abraham V. (are o mamă Mariam, familie de creștini din India, cum și pe bunica lui Bedros H. tot așa o chema). Horasangian își propune să găsească rațiuni și explicații la ce se petrece/consumă/trăiește cu mai multe generații de români, mai mult sau mai puțin sadea, ce se vântură printr-un roman, clădit prin ani de cel ce semnează aceste glose-comentarii-paranteze-aproximații-divagații etc., despre lumea reală și ficțiunea care s-au bulucit/înghesuit/îngrămădit în cele două cărți.

Viața. Istoria. Literatura. Oamenii. Istorie? Da. Literatură? Oh, desigur, timp de citit să fie.

Și mai ce, și mai cine? Totul. Bun. Ne interesează în primul rând ce se întâmplă – uneori ne întrebăm și de ce – în „Legământul apei“.

Despre ce este vorba și cum s-a ajuns la această aventură umană din secolul XX? „Un roman amplu și intens, scris din adâncul inimii… O realizare splendidă.“, este consemnată, pe coperta cărții, o apreciere din Washington Post, așa cum nu găsim niciun citat din Evenimentul zilei sau Libertatea pe cartea lui Horasangian, ci doar câteva cuvinte măgulitoare ale Monicăi Lovinescu, exprimate la Europa Liberă. La cartea lui Verghese ne-am oprit să vedem ce și cum se croșetează/îmbârligă lucrurile, să vedem despre ce este vorba.

Dintr-o hartă pusă de editorul român în fruntea volumului, ne lămurim de distribuția geografică. Suntem plasați pe coasta de est a Indiei, în sudul ei, ce se prelinge pe lângă Marea Arabiei din care doar zone precum Kerala și localități precum Cochin ne erau cunoscute. Un întreg subcontinent, precum cel Indian, fixează între Delhi, Bombay și Calcutta, între Madras și Sri Lanka, faimosul Ceylon de odinioară, cu toate formele de geografie și meteorologie posibile, spațiu în care o imensă umanitate – India este azi pe primul loc ca populație, depășind anii de dominare demografică ai Chinei – devine, prin actorii ei, un spațiu narativ-epic-romanesc. Din Mulțumirile doar pomenite mai la deal și Notele adiacente, ne lămurim iute și degrabă ce și cum, pe ce picior dansăm în privința destinului unei familii răsfirate pe trei sferturi de veac și întinse pe trei generații.

Romanul coagulează tot ce este împrejurul autorului și se deschide în 1900.

Acțiunea, câtă e, se petrece la Tranvancore, în India de sud, apoi se mută lesne, se sare chiar, înaintează oricum, pe sărite, la Parambil, tot în 1900, unde întâmplările și personajele se înmulțesc. Ajungem pâș-pâș-pâș prin 1903, 1908, tot la Parambil. Se trăiește, se moare. Culoarea locală reține atenția cititorului care are rubedenii doar prin Ialomița și Teleorman – până mai ieri nu știam de Deli Orman, pădurea nebună în limba lui Orhan Pamuk, literatura lumii s-a tot extins, iată un scriitor turc pe care-l apreciem mai abitir decât pe Erdogan, mereu acru și nesuferit. Abia în 1919 ajungem la Glasgow, în Scoția, unde am ajuns și noi în toamna lui 1991. Nu am apucat să vedem nimic din oraș, am rămas în minte doar cu imagini dintr-o sală unde se produceau fel de fel de scriitori și cu sala de așteptare (pe bune…) de pe aeroportul Heathrow din Londra, unde am fost martori la o secvență de viață care ar merita neuitată.

Eram cu Madi Marin și așteptam cursa de București. Pentru că British Airways întârzia plecarea, ni s-a oferit câte un bon de 7 lire sterline să cumpărăm un suc și câte un snack. Pentru noi, cei care nu eram obișnuiți cu prețurile din vest și aveam oricum pe mână bani puțini, totul părea îngrozitor de scump. Am intrat într-un magazinaș, am luat câte o sticluță de cola și un sandviș de șapte lire, ni s-a pus ștampilă pe bon că am folosit gologanii și apoi am stat cuminți pe bancă. A apărut din senin și profesorul Ion Ianoși, prietenul lui Radu Cosașu, care era prietenul meu (s-au dus pe lumea ailaltă amândoi) și ne-am pus pe vorbă. Ce faci pe un aeroport două ore? Deodată atenția ne-a fost atrasă de doi domni care vorbeau românește, cu voce tare, fără să bănuiască în niciun fel că ar putea fi înțeleși de cei din jur. Voiau să șteargă ștampila pusă pe bon ca să intre din nou și să mai cumpere ceva de cele șapte lire. S-au chinuit, dar au reușit, noi tăceam, peste câteva minute au apărut victorioși de noua porție de shopping: niște biscuiți și ciocolată. Râdeau, erau bine dispuși de realizarea lor, chiar dacă acele costume ponosite de pe ei și pantofii scâlciați ne obligau să-i categorisim cum numai bucureștenii care au apucat sa-i vadă la lucru pe băieții de pe Calea Victoriei deslușesc imediat despre cine e vorba. Tare de tot, nu știu dacă apoi am discutat despre Dostoievski – prof Ianoși a fost unul dintre marii comentatori ai scriitorului rus –, dar amicul Relu Cosașu a râs din plin când i-am povestit. Asta a fost toată povestea cu Londra, altceva nu mai rețin.

Sigur că romanul lui Verghese este mult mai abil extins și dezvoltat!

În 1934 – Madras: spital operații, uniforme, război, Crăciun. În 1935 – tot Madras, occident/orient în câteva tușe de penel, când India s-a desprins de Imperiul Britanic, așa cum UK a ieșit din Uniunea Europeană. În 1936 – Sf. Bridget, Homo poponit, sed deus disponit – „Omul propune, dar Dumnezeu dispune“. În 1938-1941, Parambil, „Marșul pentru sare“ al lui Ghandhi, 12 martie-5 aprilie 1930, 387 de km, protest împotriva ocupației britanice. Există în lume oameni atât de flămânzi, încât nu și-l pot închipui pe Dumnezeu decât sub forma mâncării, de băgat la cap orez cu murături. În 1960 – Lenin Pururi, băiețel, boala care i-a distrus familia, foamea mereu prezentă și indiferența în fața morții.

O carte bogată în sugestii, arome, imagini exotice și, altminteri, oameni obișnuiți care populează un univers în care se trăiește și se moare altfel decât la noi. Must read, ce mai tura vura.