Bedros Horasangian despre „Mari personalități. Picasso” de Mary Ann Caws

O recent lansată colecție, sub genericul Mari Personalități, pune alături două nume grele ale culturii universale din secolul trecut: un pictor și un scriitor. Chiar dacă Picasso a fost mult mai mult decât un simplu pictor. Chiar dacă Sartre – căci despre cei doi este vorba – s-a dovedit, de-a lungul unei vieți extrem de tumultoase, nu doar scriitor.

Două studii, monografii, biografii sau ce or fi – extrem de bine articulate, coerent gândite de specialiști cu ștaif ai domeniului și, nu în ultimul rând, simplu, concis și simpatic scrise/redactate – sunt dedicate unor coloși. Sau cum să spunem ca să evităm ridicolul și prețiozitatea formulărilor – Reclama e sufletul comerțului, se spunea pe vremea bunicilor noștri, poveste valabilă și azi –, doi coloși care fac încă ravagii, de talia lui Picasso și Sartre. O profesoară de literatură comparată la New York University, Mary Ann Caws, expertă în studiile dedicate avangardei artistice din secolul XX, semnează volumul intitulat sec și fără farafastâcuri, așa cum se practică în editurile de peste ocean, „Pablo Picasso“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Ioana Nicolae, introducere explicativă și justificativă pentru demersul întregului volum, Arthur C. Danto). Și cum nu știam nimic despre el, am căutat și am găsit că a fost, la rândul lui, un distins critic, istoric de artă, teoretician și profesor la Columbia University (n. 1923 – m. 2013), unde am călcat și eu și unde am avut marea bucurie să stau trei ore de vorbă cu Andrei Șerban (fum!, poate ar merita să povestesc acele ore, unice aș putea spune în viața mea, într-o bună zi!).

Cel de-al doilea volum – despre care, cu interes de vechi cititor și pasionat admirator al romanului „Greața“, vom încerca să croșetăm câteva observații de lectură cu alt prilej – se numește, la fel de simplu, „Jean-Paul Sartre“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Adriana Neacșu). De ce merită să parcurgem alene, dar cu înfrigurare și curiozitate intelectuală cartea dedicată de profa americană lui Picasso? Pentru că viața și uriașa, puțin spus, imensa operă a catalanului devenit un mare artist al lumii și al secolului XX devin un bun prilej pentru fiecare dintre noi de a panorama nu doar istoria artei, ci și a acestui univers socio-politic și cultural în care a trăit și a creat geniul lui Pablo Picasso. Viața lui Picasso, eterna lui neliniște creatoare – de mulți ani am și eu în cap afirmația/sfatul/sugestia/îndemnul lui: „Cum îți iese ceva bine, te apuci de altceva… soțiile – doar două, iubitele lui – mult mai multe, copiii lui – patru, de la trei femei diferite, atelierele și, cel mai important, după cum ne relevă Mary Ann Caws, prietenii (copains), banda lui Picasso (bande à… ). Aceștia au fost nu doar colegi de branșă, artiști/plasticieni, ci mult mai mulți literați, scriitori, mai ales poeți de primă mână, Max Jacob, Andre Salmon sau Apollinaire, cel cu faimosul lui Le Pont Mirabeau. Am dat o căutare pe net și, ce să vezi/auzi!, chiar în lectura autorului faimoaselor Alcooluri,minunea de poezie cu Sena, o înregistrare din 1913, cu vocea poetului și poemul ce tot curge pe sub podul Mirabeau, ca și nostalgia iubirilor noastre risipite în fel și chip. Frumos, nu totdeauna e bine să bombănim la adresa computerelor și a Wikipediei.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Nunta lui Cadmus și a Harmoniei“ de Roberto Calasso

Bun, ce conține cartea propriu-zisă și cum e ea alcătuită. Avem zece capitole mari și late, primul numindu-se Introducere, ultimul, Concluzii. Parcurgem câteva secvențe bine selectate de autoare și ne așezăm în proximitatea operei și în intimitatea omului. Experimente, căutări, enorm de multă muncă, creația în sine, entuziasm, prietenii profunde, de la Max Jacob la Gertrude Stein, care i-a cumpărat multe lucrări și pe care a pictat-o într-un faimos portret aflat azi la Metropolitan Museum, din New York. Un capitol cât o viață – pe patul de moarte Picasso a murmurat numele lui Apollinaire, prietenul lui. Dincolo de momentul Guernica, de pasajul prin Partidul Comunist și celebrul porumbel al păcii, care, ironia sorții, nu are nicio legătură cu pacea și războiul, ci cu dragostea lui pentru o femeie – ale vieții suceli, învârteli, trape, ascunzișuri. Dar și capodopere! Capitolul doi, Picasso, spaniolul, apoi Paris Bateau-Lavoir, unde mulți ani a avut un atelier pe unde s-au perindat marile nume ale artei secolului XX. Capitolul patru, momentul de cotitură al artei moderne, Domnișoarele din Avignon și începuturile cubismului; Cubismul poetic – Picasso a scris și poezii, evident, mai puțin vânturate prin lumea largă, parte din ele traduse și în limbaromână; Baletele rusești – faimoasele spectacoleale lui Diaghilev, la care au colaborat mulți artiști, muzicieni, coregrafi și balerini de primă mână, alte aspecte ale prodigioasei activități poliedrice a lui Picasso, nimic din ce e artistic nu-i este străin, indiferent, ca apoi Suprarealismul să explodeze și în viziunea mereu schimbăcios-căutătoare din arta lui. Guernica și Partidul este un capitol dintre cele mai importante. Artă și politică, refuzul violenței, solidaritatea cu umanul. Virulenta uriașă pictură – care ani în șir a stat pe simezele de la același Metropolitan din NYC, până ce a căzut regimul generalului Franco și a fost apoi adusă în Spania, și pe care Picasso o dedică unei localități din Spania – este făcută praf-pilaf de aviația nazistă în timpul războiul civil. Capitolul 9, Sudul Franței –ce frumospoate fi pe acolo! –,adună multă poezie și pune în valoare imensa creativitate de care a beneficiat Picasso în anii săi de o tumultoasă energie ce s-a manifestat într-o senectute dusă cu demnitate. Omul a îmbătrânit frumos, dacă se poate spune așa, în pandant cu alții care nu realizează că a fi generos și vesel nu este doar apanajul juneții.

Citește și: Bedros Horasangian despre Ceaikovski și Brâncuși

Pentru cei care mai știu câte ceva despre viața și opera lui Picasso, sunt relevante destule detalii, amănunte și subtile observații și analize. Pentru cei care iau contact pentru prima oară cu acest personaj fabulos al secolului XX, cartea poate fi un îndemn de a descoperi ce înseamnă marea artă și o viață de artist dedicată ei. Când lumea se bulucește în aceste zile la lucrările lui Adrian Ghenie aduse la Timișoara – argumentul suprem fiind prețul cu care se vinde o lucrare a artistului român aflat la Berlin (nu comentăm în niciun fel!) –, poate nu ar strica să-l (re)descoperim și pe Picasso, mare admirator al lui Cezanne, alt corifeu al artei moderne, de unde se trage multă lume. Bref, dincolo de observațiile noastre, mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, rămâne să deslușim prin opera unui artist de talia lui Picasso virtuțile și servituțile marii arte. De ieri, de azi, de mâine. Cu titlu de curiozitate. Picasso, al cărui nume întreg este Pablo Diego Jose Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria de Los Remedios Cipriano de la Santisima Trinidad Ruiz y Picasso, de la a cărui moarte, în 1973, se împlinesc 50 de ani bătuți pe muchie (8 aprilie), era un mare admirator al maeștrilor Goya, Velazquez și El Greco.

Nu degeaba Picasso răspundea sec celui care-l întreba „Cum vă dați seama dacă un pictor abstract, nonfigurativ, are talent sau nu…“: „Îl pun să-mi deseneze o mână!“. Ei bine, mâna aceea bine sau prost desenată face diferența dintre geniu și impostura care face ravagii în anii din urma lui Pablo Picasso. Am zis și eu, nu am dat cu parul. Cartea lui Mary Ann Caws ne spune mult mai multe decât am reușit noi să aglutinăm în câteva simple note de lectură.

Mari personalități. Picasso, de Mary Ann Caws este noutatea Editurii Litera, colecția Biografii. Volumul tradus din limba engleză de Ioana Nicolae, este disponibil în librăriile și țară și pe litera.ro

DESPRE MARY ANN CAWS

Mary Ann Caws (n. 1933) este o autoare, traducătoare, istorică de artă și critic literar american. În prezent, predă literatură comparată la Universitatea din New York și este considerată o expertă prestigioasă în studiile Avangardei artistice de la începutul secolului XX.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.