Bedros Horasangian despre „Negustorul de cărți” de Carsten Henn
Nu avea cum să nu mă atragă acest titlu. Și coperta. Printre cărți, mereu m-am simțit în largul meu, alături de librarii și librăriile ce au devenit în ultimii ani subiecte mult ventilate de scriitori/jurnaliști/cercetători etc. de pe toate continentele. Studii dintre cele mai fistichii, doctorate fel de fel, cercetări abracadabrante, cartea și cărțile sunt sucite pe toate părțile. Ca să ce? Să citim. Și? Nu știu ce ar putea urma, fiecare dintre noi poate răspunde pe barba lui.
Ai carte, ai parte era o vorbă din străbuni. Mai e valabil și astăzi? Da și nu prea. Trăim un moment în care cartea pierde teren în favoarea tabletei, telefonului mobil și a micului ecran al monitorului. Citim – fiecare după puterile lui –, dar deja dominația vorbitului produce efecte. Să nu deschidem o paranteză care nu duce nicăieri, fiecare are dreptul să facă ce vrea.
Despre ce e vorba? Despre un volum de proză, intitulat „Negustorul de cărți“ (Editura Litera, 2024, traducere din limba germană de Valentina Georgescu a romanului Der Buchspazierer, așa cum sună pe limba lui Goethe și Schiller, apărut în 2020) și semnat de Carsten Henn. Numele lui nu-mi spunea nimic, având în cap o altă sumedenie de prozatori germani, de la Thomas Mann și Heinrich Böll la Hertha Müller. Evident, fără să-l omitem pe dragul de Kafka, evreu din Praga care a trudit pe nemțeasca familiei lui, fără să-mi producă angoase și insomnii. Editorul român ne spune despre autorul cu care intrăm în contact vizual printr-o poză – un domn zâmbăreț și simpatic la iute ochire – că ar fi, cităm, „prezentator de radio, critic gastronomic și vinicol, ar fi publicat mai multe romane de succes“, plus detaliul că „locuiește în Germania“. Mare scofală, toată lumea e cu ochii pe campionatul european de fotbal care se derulează în aceste zile în Frigmania. Așa numea jucăușul G. Călinescu – cel cu „Istoria literaturii române“, cea babană bine până la apariția alteia a lui N. Manolescu – țara unde el făcea piroane, că nu e bine și cald ca acasă. Mai nou, acum e viceversa, vrem o țară ca afară. Măi să fie! Asta e tot. Contează? Hm, nu prea. De parcă, dacă Henne locuia în Elveția sau Austria, ținuturi cu vorbitori de limbă germană și un nivel ridicat la PIB-ului pe cap de locuitor, ar fi avut vreo importanță. Fie, ne-am zis, și am purces la lectura cărții. La 264 de pagini ale unui roman care se citește fără mari opinteli. Și nu doar pentru că are dimensiuni rezonabile, mai ales că rar mai dai peste o carte mai puțin dolofană și care te obligă să citești doar acasă și la birou, nu prin tramvaie și autobuze cum îmi plăcea mie cândva.
Trecând peste aceste considerații parazite, să intrăm în miezul romanului despre care se pronunță admirativ, conform citatelor de pe manșeta cărții, atât cei de la Aachener Zeitung, Deutschlandfunk, Kölner Stadt-Ainzeiger și Kölnische Rundschau, cât și Brigitte și Fruendin, ambele cititoare având cuvinte extrem de laudative la adresa cărții. Adăugăm și bonusul admirativ de pe copertă – „Un roman fermecător, sentimental și reconfortant, despre prieteniile înfiripate prin intermediul cărților“ –, dar nu știm cine este acest misterios NPR, apoiși aprecierile celor de la Westdeutsche Allgemeine Zeitung, WDR 4 „Hier und heute“, adică aici și azi, atâta germană tot mai deslușim. Și mai e și Spiegel Online. Și, wow, mai descoperim și aprecieri pe contrapagină ale celor de la Westfalen-Blatt, Ruhr Nachrichten și, ei da, LA Times – o delectare… Un gen aparte de lectură de vacanță. Ei bine, să o spunem clar, cartea este mult mai simpatică și miezoasă decât toate elogiile acestea cu care editorii – de peste tot, nu doar ai noștri – ne pisălogesc inutil. O răsfoială rapidă și uneori doar câteva propoziții ne fac să citim – sau să respingem – o carte.
Romanul lui Carsten Henn e o carte bună.
Sentimental emoționantă, cu bătrânei simpatici, precum acest neobosit și pasionat librar Carl Kolhof, și o puștoaică guralivă („Eu nu sunt copil, o să am zece ani.“)…, o anume Schascha – mi-am adus aminte că sch pe nemțeasca făcută în copilărie se citește „ș“. Na, mai zi ceva dacă poți! Nu e o lectură de vacanță, cum o etichetează nu se știe bine ce cronicar de la prestigiosul LA Times, ci o bine închegată poveste despre bucuria de a citi a unor oameni care-și trăiesc traiul și o tot sucesc pe lângă o librărie care se numește La Poarta Orașului. Se fac comenzi care sunt livrate la domiciliu, toată lumea se cunoaște cu toată lumea, se vând și se cumpără cărți. Un oraș prietenos, ai zice, cu cei care au astfel de preocupări. Din toată această mișcare lentă, browniană, a cititorilor de diverse vârste și preocupări, deslușim și picanterii emise de un librar cu o vastă experiență de viață și de citit. Dar și inedite panseuri ale unei copilițe extrem de iute la minte. Ele devin un soi de leitmotiv și motorul epic al unei narațiuni ce pune în evidență și bunătatea, și răutatea unor locuitori ai unei Elveții mulțumite cu ea însăși. O afirmație de genul „O zi fără râs e o zi pierdută“ ar putea fi un bun pretext și pentru noi, măcar să surâdem. Nenea nu sună bine, să-i spunem domnul, adică Herr Carl Kollhoff, care are de îndurat răutatea, egoismul, mercantilismul și indiferența unor contemporani. Dar, în același timp, și bunătatea, generozitatea, solidaritatea altora care fac până la urmă ca povestea librarului, mazilit și scos din circuitul mișcării cărților printr-un oraș ca oricare altul, să se termine cu bine. Tatăl Schaschei, care-i purtase sâmbetele bătrânului librar, își face mea culpa și-și pune cenușă în cap de dragul propriei fiice – nu are cum să nu ne urmărească expresia eu am zece ani, nu mai sunt copil… și totul e bine când se termină cu bine.
O poveste simplă, cu reverberații adânci. Multe titluri de cărți și o sumedenie de eroi de prin literatura lumii se intersectează într-un roman care este, să fim serioși, despre oameni și nu neapărat despre cărțile pe care le îndrăgim cu toții. Și un gând aievea. Păcat că a plecat din această lume Radu Cosașu, un extraordinar cititor, pe cât de mare prozator și microbist a fost. Oricât am iubi cărțile, am fi avut iar un alt pretext de ciondăneală. Cine o să câștige Campionatul European de Fotbal care se dispută în aceste săptămâni în Germania? Fotbalul, ca și cititul, naște mari pasiuni. Deoarece cărțile au nevoie de oameni care să le arate calea cea bună, se închide povestea elvețiană a unor oameni, bătrâni sau tineri, care nu renunță la citit. Dacă am citi/reciti măcar Casa Buddenbrock, Război și Pace sau/și În căutarea timpului pierdut, și tot ne-am alege cu ceva în aceste săptămâni cu fierbințeală africană pe capul nostru. Cât despre ce scrie și propune în materie de vinuri și bunătăți culinare, poate cu alt prilej. Cu atâtea interdicții și recomandări gastronomice impuse de ofensiva bucătăriei mediteraneene – salate, salate, salate! –, orice poftă pentru varză cu cârnați sau ciolan afumat, într-un tradițional spirit german, devine un vis reprimat. Sau ne înșelăm? Cărțile, ca și meniurile, au și ele destinul lor. Uneori, pofta-n cui!