Bedros Horasangian despre ,,Personalitate și putere. Cei care au distrus și cei care au construit Europa modernă” de Ian Kershaw

După volumele, care mai de care mai interesante – mă rog, pentru amatorii de istorie, în general pensionărimea cu văicărelile ei și junimea forțos-activă în preajma marilor idei generale –, precum „Un continent fracturat. Europa 1950-1970“ și cele două masive volume dedicate lui Hitler, „Hybris“ și „Nemesis“, iată că acum Jan Kershaw ne livrează un alt subtil studiu intitulat „Personalitate și putere. Cei care au distrus și cei care au construit Europa modernă“ (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză de Petru Iamandi, în deja bine așezata colecție Kronika,din care mereu extragem fel de fel de bunătăți). Autorul selectează o duzină de nume clopoțitoare din istoria modernă a Europei și reface un secol după tot ce au însemnat aceste personalități în conturarea unui continent, în facerea și desfacerea lui. Întregul, Europa, percepută ca un tot și ca parte, părțile luate separat. Cei 12 – era să zic apostoli, dar nu se potrivește în niciun fel, oricât am vrea să facem comparații de actualitate cu Olimpiada de la Paris și controversele iscate de un show produs de organizatori cu opțiuni mai relaxate asupra lumii contemporane – oameni politici au marcat istoria. Într-o succintă Introducere – „Schimbare individuală și istorică“ , ni se explică, prin analiza unor studii de caz, ceea ce s-a numit măreția unui lider sau/și ceea ce Max Weber a numit carisma altuia. Ceea ce ei au fost și ceea ce susținătorii au creat în jurul lor sunt exemple concrete și accentuarea faptului că circumstanțele au dus la o situație sau alta: apariția unor lideri în momente de criză, exercitarea puterii personale de a ajunge la afirmarea ei autoritară și consecințele ei de multe ori catastrofale. E o bună lecție pentru înțelegerea istoriei și a marilor ei momente dictate de decizii ale unor lideri, în funcție de diverse conjuncturi, oportunități, situații.

Cei 12 oameni politici sunt analizați în ordinea intrării în scenă, propusă de istoricul britanic.

Primul din această listă, pentru luarea la mărunțit a unei biografii și activități politice ce va bulversa tot secolul, este Vladimir Ilici Lenin, lider revoluționar, întemeietor al statului bolșevic, după cum îl caracterizează sagacele istoric britanic. Cel de-al doilea e Benito Mussolini, simbol al fascismului, nu doar italian, care, din ambiția lui de a face din Italia un nou imperiu colonial de anvergura Romei antice, a ajuns să fie împușcat de partizanii italieni pe 28 aprilie 1945 și expus oprobriului, atârnat cu capul în jos în Piazzale Loreto din Milano. Fascismul italian l-a premers pe cel german. Sic transit gloria mundi. Următorii pe lista lui Kershaw sunt două nume odioase din istoria lumii. Reichkanzellar-ul celui De-Al Treilea Reich, Adolf Hitler, instigator la război și Genocid, sinistră figură a secolului XX, și nu mai puțin titratul în orori, Iosif Stalin. Faptul că avea doar 1,65 înălțime și ținea la tăvăleală când era vorba de băutură – el reușind să reziste acolo unde partenerii, de rang înalt în majoritatea cazurilor, cădeau doborâți de alcool și de viclenia fostului seminarist – e prea puțin relevant pentru câte rele a putut să facă regimul pus pe picioare de Lenin și dezvoltat de el. Acesta, pe de o parte, a omorât prin diverse mijloace zeci de milioane de compatrioți, în măsura în care a condus URSS-ul la victorie în Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Pe poziția a cincea apare Winston Churchill, figură emblematică a istoriei Regatului Unit, dar și personalitate de prim rang a unei Europe care s-a raliat în jurul lui ca să reziste tăvălugului nazist. Erou de război al Marii Britanii, după cum îl denumește Kershaw. Nu am cum să nu zâmbesc amintindu-mi de lăzile cu coniac armenesc pe care autoritățile sovietice i le livrau unui vajnic trăgător la măsea. Ca și Stalin, de-altminteri. Lui Hitler nu i-a folosit la nimic că a fost vegetarian și nu se atingea de alcool. Charles de Gaulle, generalul francez rămas practic fără armată când s-a refugiat și el la Londra în timpul WW2, a redat măreția Franței. N-a cedat, a avut încredere în forțele propriului popor și ulterior s-a opus hegemoniei americane. Ce încearcă acum Macron este la altă scară. Konrad Adenauer, un cancelar al Germaniei divizate după război, a reușit să pună pe picioare o țară devastată de un război pe care tot ea l-a inițiat. Altă figură importantă a secolului trecut, controversată altminteri, a fost generalul spaniol Francesco Franco. Naționalist catolic fervent, el s-a opus unei stângi internaționalizate, mai ales prin imixtiunea militară a voluntarilor ajunși sub comanda comisarilor sovietici. Un război civil cu consecințe pe decenii. Generalul, ajuns șef de stat, beneficiază de-o posteritate tolerantă.

Altă mare figură pe care Kershaw o definește ca regele neîncoronat al Iugoslaviei socialiste a fost liderul, croat la obârșie, Iosip Broz Tito. A condus rezistența populară și a coagulat efortul comun în a combate forțele militare mult superioare ale Wehrmachtului german. După război, nu s-a conformat liniei dure impuse de comunismul moscovit și a reușit să coaguleze o alianță a țărilor nealiniate. Om de lume și chefliu de cursă lungă, a călătorit, între 1944 și 1980, prin 92 de țări, a întreprins 169 de vizite de stat și a organizat recepții în țară pentru 175 de șefi de stat. Iahtul său cu care a umblat prin lume se numea Galeb (Pescărușul), reușind să se mențină la putere până în 1980, când a decedat la 87 de ani. Că s-a ales apoi praful de Iugoslavia ar fi altă căciulă.

Margaret Thatcher, prim-ministru al Marii Britanii preț de 12 ani, a contribuit la reformarea economiei britanice – a închis mine și s-a luat în dinți cu minerii, dar a gestionat bine aventura militară în războiul cu Argentina pentru insulele Falkland. (Două țări aflate la mii de mile una de cealaltă s-au bătut de zor pentru niște insulițe populate de 2000 de crescători de oi…) Într-o lume a bărbaților, Margaret Thatcher a dovedit că poate fi o mână forte. Nu degeaba a fost numită Doamna de Fier. Fără să fie populară, a câștigat trei rânduri de alegeri generale succesive.

Ultimii doi analizați de Kershaw sunt Mihail Gorbaciov și Helmuth Kohl. Un lider sovietic care a reușit să destrame URSS-ul – de aceea rușii în cap cu Putin nu-l au la inimă –, dar prin glasnost (transparență) și perestroika (reconstrucție) a adus un suflu de aer proaspăt într-o societate rusă închistată într-o autocrație imperial-comunistă. Că din toate bunele lui intenții s-a ales praful ce să mai zicem! Am fost profund indignat când am citit recent că Gorby a decis să nu fie făcute publice documentele care îi incriminau pe Stalin și pe Beria drept autori decizionali ai uciderii celor 22.000 de ofițeri polonezi la Katyn. O pată pe istoria Rusiei. Nu singura.

Kohl? Un lider german cu viziune pe durata medie și lungă a istoriei, el a contribuit, prin Realpolitik-ul (adică mai lasă Mitică, mai lasă Costică, ne înțelegem până la urmă) abil pus în practica politico-diplomatică, la reconfigurarea unei Germanii divizate de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aflu abia cu acest prilej al cărții lui Kershaw de drama lui personală și de finalul demn de o telenovelă, când fostul cancelar, țintuit de un scaun cu rotile, având și leziuni cerebrale, se căsătorește cu o fostă secretară cu 34 de ani mai tânără, care i se va dedica trup și suflet. Nu e de râs. Aceasta ar fi concluzia studiului lui Jan Kershaw despre făuritorii de istorie și epoca lor. Unii democrați, alții dictatori, ei au marcat deopotrivă nu doar conflicte militare, ci și ideologico-politice. Viața, fără să fie vis, merge înainte. Am zis ceva rău?