Bedros Horasangian despre „Scurtă istorie a Franței. De la Clovis la Emmanuel Macron“ de Jeremy Black

Mai citim, așa, în general? Dar cărți de istorie, așa, în particular? Nu știu ce să răspund. Poate. Televizorul, telefonul mobil și statul pe internet ne ocupă mare parte din timp. Pe lângă treburile/obligațiile zilnice, cotidiene, casnice sau conjugale, profesionale sau de divertisment/loisir,cât timp ne mai rămâne pentru lectură ? La rândul ei multi-pluridiversificată. Citim pe suport de celuloză sau pe ecrane? Cum se nimerește. Variante. Să trecem la subiect.

O carte despre istoria Franței. Wow, Vive la France! Bun, incitant, de ce nu. Aha, Coco Chanel și De Gaulle, Jean Gabin și Brigitte Bardot – pentru vieux monsieurs ca mine; altfel, pentru cei mai juni, un nume cunoscut din Franța ar fi Mbappe, fotbaliator (sic!) de la PSG (Paris Saint Germaine) care pleacă de la echipa unde a fost, de nu știu câte ori campion al Franței lui Ludovic al XIV-lea și a lui Napoleon, dar, ciudat, nu a reușit să câștige niciun trofeu cu mari zurgălăi internaționali. Avem o sumedenie de istorii ale Franței: de la Michelet la monumentala Histoire de France a lui Albert Bayet.

De această dată să aruncăm o iute privire prin studiul unui prof britanic, Jeremy Black (n. 1955) – eram deja la scoală și cât de curând citeam de zor monografia Napoleon a lui Tarle, !??, da, autor sovietic! –, un studiu concis elaborat și cu bune observații de fond, din 2021, Scurtă istorie a Franței. De la Clovis la Emmanuel Macron (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză de Silvia Palade). Franța a fost mereu iubită în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Iar franceza a fost multă vreme lingua franca în Imperiul Otoman cu care ne-am tot ciondănit, atunci când nu am plătit biruri felde felși n-am dat haraci la Înalta Poartă de la Constantinopol – Istanbulul de azi unde se înghesuiau ai noștri după 1990 ca să ducă rulmenți, cașcaval și mercur e numit oficial abia în 1923 –, care să alimentezehaznaua (=Tezaur). Stau și mă întreb dacă nu de aici provine și acel noroc dacă ar fi să călcăm pe treaba mare lăsată de prietenul nostru drag, animal de companie mult iubit și azi de o mare suflare de iubitori de suflete curate, cățelul. Etc.

Bon, Istoria Franței, Vive la France, encore, again, ca să fie pe înțelesul noilor oameni ai muncii.

14 capitole parcurg cronologic istoria unui spațiu geografic și a unui popor care s-a închegat și a căpătat identitate de-a lungul timpului: o Prefață – orientativă și o Introducere – explicativă însoțesc o lungă și frumoasă poveste (a la Adrian Cioroianu, simpatic narator și bun știutor al Franței), poveste ce se închide cu succinte Concluzii, o utilă Bibliografie selectivă, cu inevitabile mulțumiri și credite foto – formularea nou intrată în jargonul actual al limbii „mult e dulce și frumoasă“ sună cam aiurea-n tramvai, dacă e să ne gândim bine ce ne provoacă cuvântul credit, brrr –, în fine, cu un Indice la coada cozii, câteva ilustrații și hărți, bașca. Și asta e cam tot.

Adică? Adică suntem proiectați prin timp din preistoria în care pietre mari și neșlefuite sunt amintite cu răbdarea cu care lucra Brâncuși al nostru în atelierul lui din Impasse Ronsin, și ajung până la noi ca să țâțâim și să dăm din cap – ce dați, naibii, erau strămoșii lor! Ai noștri.

Trecem iar ca „vodă prin lobodă“ printr-o Franță ce va să vină în Epoca romană și în Evul Mediu timpuriu. Franța medievală – cum dăm de lupte și ciomăgeală, istoria devine mult mai interesantă decât considerațiile geografice sau cele climatice. De acestea se face mare caz în ultimele decenii de către noile generații de atotștiutori în „de toate“, care dau direcții și directive cum și ce să gândim despre lumea de azi. Nu tot ce zboară se mănâncă și parcă nu e prea frumos să schimbăm toată istoria după mofturile noastre de moment. În timp ce un mâine e relativ, trecutul devine facultativ. Am zis ceva rău? Și mai trecem ca puii de rață – rață cu portocale este o delicatesă franțuzească, ca și pateul de gâscă, dar, de când am aflat cum sunt hrănite/îndopate bietele păsări ca să le crească ficatul, nu mă pot apropia de niciun fel de sandvici, oricât de apetisant ar fi – prin niște secole, la Henric al IV-lea și Ludovic al XIV-lea, fiecare cu grandomaniile și momentele de glorie care încep să cocoșească o țară și un neam. Cocoșul galic devine simbolul unei națiuni. Și cu găinile, săracele, multe și proaste, ce se întâmplă? Trecem prin Revoluția Franceză din 1789-1799, care dă peste cap tot trecutul și înzestrează o națiune cu faimoasa „La Marseillaise“, devenită nu doar imnul Franței, dar și un simbol, un îndemn ce animă gloatele de peste tot cu acel faimos Liberté, Égalité, Fraternité, la care 68-optiștii au adăugat un simpatic Sexualité, mult clamat de cei juni, bombănit apoi de cei ajunși la senectute că idealurile astea se cam tocesc prin trecerea anilor.

Franța? Mereu vie, mereu în miezul evenimentelor. Iar dacă ajungem la Napoleon, deja suntem în vremuri de mare glorie. O lume de regi, împărați, președinți, nobilime cât cuprinde. Țărănimea conservatoare și muncitorimea mereu înfierbântată formulează o națiune vie și, de ce nu, prosperă. Vorba vine, totu-i trecător pe lumea asta, mai țin minte și azi câțiva dintre generalii corsicanului – Davos, Ney, Murat sau Cambronne de la care am rămas cu o expresie concisă și nereproductibilă, echivalentul lui sheet, mult utilizat prin filmele americane de azi. Cât am fost și eu la America – cumva astfel pronunțat de ardelenii care fugeau din Transilvania și dădeau buzna peste ocean, merem la America…, și s-au tot dus, tot mereu, azi sunt la a treia, a patra generație, fără să mai recite patetic Noi vrem pământ!, frumoasa poezie a lui Coșbuc. Acum așteptăm vizele Weiver. Flămând și gol, făr de-adăpost…, sună emoționant, ca și La Oglindă, pe care nu mai știm cine s-o recite pentru că urmează mai târziu să optăm ce sex preferăm să fim.

Jeremy Black nu lasă nimic deoparte.

Războaie, dezastre, succesuri (sic!), cu turnul Eiffel și marile bulevarde ale Parisului trasate de un baron cu viziune, Haussmann, mereu înjurat că a tot dărâmat din Vechiul Paris, dar a și lăsat ceva după el. Dezastrele și dramele trec, clipele de glorie rămân. Faimoasa ipostază a Generalului De Gaulle, cu brațele desfăcute, pronunțând apăsat, La France! Încă nu erau bluzele galbene la modă azi, ca să strige Huoo! Au fost studenții și muncitorimea în 1968, care l-au făcut să demisioneze. Multe de pritocit când vine vorba de Franța. Este pomenit și turul Franței la ciclism – faimos! –, și turneul de tenis de la Roland Garros, tot celebru, dar anul acesta organizatorii i-au făcut o figură urâtă Simonei Halep. Am putea utiliza vorba lui Cambronne, nu se face! Passons! Mai bine dăm o tură prin Montmartre și melancolizăm pe marginea atâtor frumoase povești răsfirate pe Le Grand Boulevards, puse cap la cap de un englez care iubește Franța, precum atâția străini, expați sau imigranți, pripășiți în ospitalierul Hexagon. Franța tot încearcă să împace și capra, și varza, să ofere un soi de multiculturalism și diversitate, în care am avea loc cu toții. Cu pasiunile și hachițele fiecăruia, nu trebuie musai să ne iubim, măcar să ne tolerăm. Reciproc. Sau cum? Vive la France, de ce nu, ne propune Jeremy Black, fără prea multe opinteli.