Bedros Horasangian despre „Scurtă istorie a Turciei“ de Norman Stone

Războiul din Ucraina care se desfășoară sub ochii noștri – mai mult sau mai puțin interesați de subiect, unii dintre noi fiind obsedați de facturi, și crizele multiple, și atâtea nenorociri cu care tot suntem amenințați, alții fiind atrași de Halloween și de ce fac și dreg oaspeții lui Elon Musk la castelul Bran – a adus în prim-plan pe turci și Turcia. De parcă ar trebui să vină bogătani de peste mări și țări să ne arate că România e o țară mișto și că ar fi multe de văzut pe la noi. Știam, pardon, mersi. OK. Turcii sunt o mai veche cunoștință a românilor, cu care am tot avut ceva de împărțit, o țară și popor cu care mai nou ne-am înfrățit – fără nici o ironie – și împărțim, mai mult sau mai puțin frățește, interese politice, economice și turistice. O țară și un  popor care au pășit de o sută de ani pe drumul unei modernități ce se lasă greu asumate, cu sincope și opinteli de tot felul, dar și cu încrederea popoarelor care mereu aspiră la o viață mai bună.

Turcia actuală – acesta e adevărul – a devenit o putere regională de care nu se poate face abstracție. Și care, prin președintele său Recep Tayyip Erdoğan – oricâte glumițe se fac pe seama lui, că a fost covrigar și jucător de fotbal, și nu absolvent de studii avansate la Berlin sau Paris –, a intrat, într-o formă sau alta, în prim-planul atenției opiniei internaționale. Ne place sau nu, este o realitate. Nu că n-ar fi fost Imperiul Otoman într-o veșnică adversitate cu țările române, dar vremurile s-au schimbat radical. Turcia de azi, cu o democrație extrem de fragilă – expresia a la turca i se potrivește de minune –, a devenit un partener serios de afaceri. De toate felurile. Mai nou este și o punte a migrației dinspre sud spre nord și dinspre est spre vest, care produce nu doar scrâșnet de măsele prin cancelariile occidentale, ci și reale bătăi de cap liderilor politici europeni. 

Turcia și Istanbulul, vechiul Constantinopol, au rămas o sursă de atracție pentru multă lume. Fascinația unui Orient exotic la prima vedere. O mai nouă/veche destinație de vacanță. Istoria din spatele ei. Civilizații succesive care s-au aglutinat, turcii de azi beneficiind de ceea ce la cafea se numește„caimac“. Vizibilitatea Turciei a crescut foarte mult prin activitatea politico-diplomatică în care a fost implicată în ultimele șase luni. Președintele Erdoğan – altfel un tip de politician șters, cenușiu și, de ce nu, anost/antipatic, de parcă acesta ar fi rolul lui ca șef de stat – a fost plasat mereu în centrul atenției. Iar Turcia, ca țară NATO, fiind și o putere regională militară și economică de prim rang – nu contează dacă inflația e la cote uriașe, nivelul lirei turcești atingând un minim, iar datoria externă crescând la maximum –, a fost și este activă pe multiple planuri. De la negocierile de pace legate de conflictul ucrainean la uriașele, giganticele proiecte precum diverse canale și autostrăzi, care absorb fonduri la fel de uriașe.

Cine este Turcia de azi? Ce știm despre ea, dincolo de reclamele cu Turkish Airlines și vederile cu plajele însorite de la Kuşadası și Antalia? Care e rolul/locul ei într-o lume multipolară, în care vechile mari – cât de mari au mai rămas? – puteri își caută o nouă identitate? Și în care noile forțe emergente – China, India, Brazilia, nu în ultimul rând, de ce nu?, Turcia – își caută locul pe eșichierul politic mondial, strecurându-se printre interesele Statelor Unite și Rusiei, aflate azi în conflict. Cine a fost Imperiul Otoman?

Răspunsul îl putem desluși într-un recent studiu al unui istoric britanic, un scoțian, Norman Stone (1941–2019), cu carieră la Oxford și Cambridge și apoi prof prin diverse  universități turcești. A fost profesor de relații internaționale la Universitatea Bilkent din Ankara și la Boğazaçi din Istanbul, în ultimii ani ai vieții stabilindu-se la Budapesta, Ungaria. Căreia i-a dedicat și o carte. Două neveste, mai mulți copii, colegi de breaslă care-l beștelesc pentru nu puține afirmații neortodoxe – pe net se pot găsit detalii –, cam trăgător la măsea – nu e neapărat ceva de reproșat, dar să te dai la studente nu sună bine. Una peste alta, acest personaj contradictoriu este și autorul unei sprințare – pe alocuri chiar prea jucăușe – lucrări, Scurtă istorie a Turciei (Editura Litera 2022, traducere din limba engleză de Delia Anghelescu). Dincolo de disputele iscate de Norman Stone – a fost printre vehemenții negaționiști ai genocidului armean și contestatar militant al celor întâmplate – în diverse forme apar astfel de aserțiuni și în această lucrare –, să luăm de bune, cât și cum putem, restul afirmațiilor. Nu trebuie neapărat să ne fie simpatic un autor ca să-i citim cartea/cărțile fără idiosincrazii sau resentimente. Ce e OK rămâne OK.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Mahomed, profetul care a schimbat lumea“ de Mohamed Jebara

Omul scrie lejer, cu stofă de jurnalist de investigații, simplu, atașant. Atașamentul – față de poporul turc, pe care-l simpatizează, și de un oraș – Constantinopol/Istanbul, care-i facilitează narațiunea. Lunga poveste/istorie a turcilor și a Imperiului Otoman. Relatată cu lejeritate, spumos pe alocuri, fără să evite diverse picanterii  sau întâmplări mai exotice care dau farmec și culoare timpului trecut. De la începuturile statalității, nașterea și creșterea marelui imperiu până la „descreșterea“ lui – cu un termen consacrat al lui Dimitrie Cantemir, care a scris o primă istorie a turcilor, nu știm dacă a și fost tradusă în românește, studiile de arabistică și turcologie de la noi, oricât de vechi ar fi, încă nu acoperă toată harta unor cercetări care ar fi extrem de interesante și pentru istoria românilor (sute de manuscrise stau la Biblioteca Academiei Române și așteaptă să fie cercetate/traduse, muncă grea, glorie mică, bani puțini, cine să se înhame la astfel de proiecte? generația unor turcologi precum Mihail Guboglu și Maxim s-a dus etc.) – și până la prăbușirea Imperiului Otoman în secolul XX. Și nașterea noii republici Turcia, sub abila conducere a generalului Mustafa Kemal Pașa, primul președinte al unei republici ce încearcă și azi să-și definească propriul parcurs și propria identitate.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Imperiul pierdut. O istorie a naționalismului rus de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin“ de Serhii Plokhy

Poveștile despre sultani și războaiele lor, de la Osman I și Orhan I până la ultimul sultan Abdul Medjid, care în 1924 este detronat și obligat să părăsească noua republică, trecând peste momentele de glorie ale lui Mahomed al II-lea și Suleiman Magnificul, campaniile militare și luptele care s-au tot dat între diversele puteri europene pentru a cuceri noi teritorii sunt, de ce nu?, captivante. Istoria învingătorilor are mereu farmecul ei. În acest registru se poate aborda această concisă istorie a unei părți de lume ce a afectat mereu istoria Europei și a europenilor. Care ies cam șifonați din perspectiva lui Norman Stone. Turcii, cum-necum, țin steagul sus. Și coada: cu toate regimurile lor militare, cu toate revoltele sindicale, apusul de soare pe Bosfor este minunat pentru toată lumea.

Ceea ce nu-i de lepădat pentru cei care vor să se bucure de fiecare zi de viață. Fiecăruia după cum îi este dat. Kısmet, destin, fatalitate, cum spun turcii și nu doar ei, ci toți cei care au respirat pe tot conturul Mediteranei și Mării Negre aerul conviețuirii mai mult sau mai puțin pașnice. O carte de citit cu atenție la detalii și interpretări. Dar dacă istoria și trecutul nu sunt chiar cum scrie Norman Stone? Tot ce e legat de Turcia mă atrage irezistibil. De acolo provin și strămoșii mei, meleaguri de poveste. Și povești. Merge și o cafea tare.

Te-ar mai putea interesa și:

Despre Jeremy Black

Jeremy Black(n. 1955) este istoric, specializat în istorie militară, scriitor și fost profesor de istorie, inițial la Universitatea Durham, din 1980, apoi la Universitatea din Exeter, din 1996. A ținut numeroase prelegeri în Australasia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Italia și SUA. Este senior fellow la Center for the Study of America and the West, la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, SUA.

A fost editor la Archives, revistă a British Records Association, și în comitetele editoriale ale History Today, International History Review, Journal of Military History, Media History și Journal of the Royal United Service Institution.

Este autor a peste 140 de cărți, în principal, dar nu exclusiv, despre politica și relațiile internaționale britanice în secolul al XVIII-lea. Adesea a fost descris drept „cel mai prolific cercetător al istoriei din vremurile noastre“.

Despre Bedros Horasangian

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.