Bedros Horasangian despre „Tânăra cerșetoare” de Alice Munro

Cărți bune pe la târguri

George Enescu spunea cândva că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci doar muzică bună și proastă, așa cum nu cred că există literatură scrisă de femei sau de bărbați, ci doar cărți bune și mai puțin bune. Restul e literatură.

Alice Munro (n. 1931) este o scriitoare remarcabilă. Contează mai puțin dacă e femeie sau dacă e canadiancă. Scrie bine și are mereu ce să ne transmită, ce să ne povestească, ca și Margaret Atwood (n. 1939), tot canadiancă și ea. În fond, de ce scrie, de ce citim? Munro a primit un Premiu Nobel, Margaret Atwood, nu mai puțin meritorie, nu. Ambele au luat câte un Booker Prize, extrem de prestigios pentru scriitorii de limbă engleză. Putem glosa plecând de la cărțile acestor două scriitoare canadiene. Am mai găsit o carte a lui Alice Munro la recent încheiatul Bookfest de anul acesta. Cu vreme bună, Doamne ajută să ajungem cu cărțile neudate acasă. Dacă nu ai mașina în parcare, e ceva de mers – și cărat, la întoarcere – până la autobuz sau tramvai. Ce nu face cititorul pasionat ca să ducă acasă cât mai multe din cărțile pe care abia așteaptă să le răsfoiască? Ar fi multe de povestit. Târgurile de carte au și ele anotimpurile lor – sau cum să mă exprim: când nu e lume multă în jurul tău și te poți muta de la un stand la altul, fără să te lovești de nimeni, și poți savura un titlu de carte, poți să descoperi un nou autor frunzărind o carte, fără să te mai simți obligat să saluți acru cine știe ce mutră acră, la rândul ei plictisită că-i ieși în cale. Am spus ceva rău? Puțină distanțare socială are și părțile ei bune – ați uitat de regulile din pandemie?

Despre ce era vorba? Despre cărți – o carte despre care vreau să emit câteva observații de lectură. Plimbăreala printr-un târg de carte în prima zi are și ea farmecul ei: pentru că sunt lansări puține, lumea e încă la serviciu în mijloc de săptămână, lipsesc numele clopoțitoare care sunt păstrate pentru evenimentele din ultimele zile, când e lumea ciopor, ba la unul venit de peste mări și țări, ba în delir dacă semnatarul unei cărți de melancolizări biografice este cine știe ce cântăreață sau bine-cunoscut autor – doar Ion Iliescu mai aduna un astfel de puhoi de lume. Cum ziceam, în prima zi e bine. Dai o tură prin târg, dai roată unor pătrate – aleile la târg sunt dispuse precum străzile la New York, altminteri nu e lume multă care să se bulucească precum la Gogea Mitu, o namilă de bărbat, adus la moși să caște mulțimea gura. Abia anul acesta am aflat că tânărul care făcea furori prin Oborul de odinioară avea 2,36 metri!! Ceea ce, să recunoaștem, nu e de ici, de colea.

O scriitoare căreia nu-i pasă de Premiul Nobel

Și, cum ziceam, mereu cu gândul zburătăcind la mici detalii decupate din lumea din preajmă, să spunem ce avem de spus despre o carte de povestiri a lui Alice Munro. O scriitoare din Canada – brrr, vezi peste tot zăpadă și vară e doar câteva zile pe an – care, cum-necum, a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2013, ceea ce o plasează într-o altă categorie de scriitori, care scriitori ar fi de două feluri. Cei care au fost încununați cu acest premiu și cei care nu l-au primit. Primii ar putea fi categorisiți, la rândul lor, în cei care l-au primit pe merit și au acoperire dacă le citim cărțile și ceilalți, aleși cumva din alte considerente, mai mult sau mai puțin literare. Polemica rămâne deschisă dacă ne cantonăm la puzderia de nume, rămasă cu buza umflată. Că de ce acela, și nu celălalt, că așa și pe dincolo. Juriul de la Stockholm oricum își vede de ale lui și mereu ne va surprinde prin deciziile sale. Bune, rele, sunt banii lui Alfred Nobel și punct. Cei care NU au obținut Premiul Nobel sunt și ei de mai multe feluri. Cei care, tot cu o vorbă simpatică a eternului I.L. Caragiale, tânjeașke și boleașke după premiu, hai! haide-haide! poate la anul, poate cine știe, încă un premiu, încă o traducere, încă un turneu de promovare și încă un oftat, dă-i, trage, s-o îndura și bunul Dumnezeu pentru noi pe lângă juriul suedez, uff!, și suedezii ăștia care acum au probleme și cu turcii! Care, mda, hm, au luat și ei un Nobel prin Orhan Pamuk, dar tot către Erdogan s-au dus voturile majorității cu prilejul ultimului scrutin prezidențial. Și categoria la care voiam să ne raportăm, a celor care nu candidează în niciun fel la acest premiu și știu foarte bine că nu-l vor lua pentru că ei trăiesc, scriu, mai și mor, fără să le pese de Premiul Nobel. Au alte griji decât acest prestigios premiu mult râvnit – Cehov, Cheever, Raymond Carver, Șukșin, Erofeev sau Bukowski, lista celor care au ignorat Premiul Nobel este practic de necuprins. Contează și partea financiară, dar mai ales cea de promovare. Cu Premiul Nobel la saltea sau pus în ramă deasupra televizorului, ai o altă viziune asupra vieții. Imediatului. Oamenilor. Omenirii.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Nunta lui Cadmus și a Harmoniei“ de Roberto Calasso

Un carusel al întâmplărilor

Nu e cazul lui Alice Munro, care nu s-a dat peste cap să-l obțină și nici nu i s-a suit la cap, cum spune românul, după ce l-a obținut. Și-a văzut de viața și scrisul ei – dovadă acest volum de povestiri, The Beggar Maid, din 1977, care apare la noi cu același titlu, Tânăra cerșetoare (Editura Litera, 2022, traducere din limba engleză de Mariana Piroteală, care, suntem siguri, nu este dumneaei cea care translează în limba română prin „colecție de proză scurtă“, un false friend care ne-a făcut să zâmbim, nu pentru că am fi experți în limba engleză, ci pentru că ne-a sărit în ochi și, mai ales, ne-a sunat nu-știu-cum în ureche). Deci, Alice Munro a luat un Premiu Nobel absolut meritat. Munro ne livrează prin cele zece povestiri, scrise cu aplomb și multă înțelegere pentru umanitatea care se sucește și învârtește prin ele, un întreg univers. O lume urban-rurală, aspră, existențe modeste, sărăcie, violență. Nu suntem nici în sudul lui Faulkner, nici în cartierele de genul Bronx sau Brooklyn din New York, ci într-o Canadă ce întruchipează întreg visul american. To make money este altceva decât visurile juneții, ale adolescenței cu problemele ei de dincolo de parale. Fete și băieți de toate vârstele, ce alcătuiesc o altă realitate canadiană decât ce deslușim noi prin imaginile de la televizor despre Canada. Emoții, sentimente, pulsiuni erotice, diferențe sociale – de gen, de vârstă. Rose și Flo, eroine emblematice, ne plimbă peste tot. Fără să ofere iluzii, vise edulcorate, speranțe nici atât. Life is life.

„Fetele“ sunt peste tot la fel

Proze scurte ce se trag una din alta, ca într-un fel de carusel al întâmplărilor. Un roman sui-generis, mai ales într-o vreme când genurile literare se încalecă, se completează reciproc, se contopesc într-un continuum care este dincolo de teoriile literare. În literatură parcă viața e mai altfel decât în viață. Sau cum este? Și-mi aduc aminte cum le gratula mama mea pe fostele colege de la liceul Regina Maria cu un „fetelor“, adresat senin unor venerabile cucoane care fumau și serveau și câte un păhărel de lichior jucând cărți fără istov. Născute pe vremea regelui Ferdinand, educate pe vremea lui Carol al II-lea, își consumau senectutea sub oblăduirea lui Gh. Gheorghiu-Dej. „Fetele“din prozele lui Alice Munro au avut/au o altă adolescență decât colegele de liceu ale mamei mele. Canada și viața de pe acolo nu prea seamănă cu cea din România. Multe nostalgii mi-au provocat prozele lui Alice Munro, extrem de atent scrise și cu mult farmec povestite. Nu e puțin lucru. Altfel, „fetele“ sunt cam la fel peste tot.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Țara zăpezilor” de Sebastian Faulks

DESPRE ALICE MUNRO

Alice Ann Munro (n. Alice Ann Laidlaw, pe 10 iulie 1931) este scriitoare canadiană. Pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă în 2009, cu Premiul Internațional Man Booker. De asemenea, a obținut de trei ori premiul pentru ficțiune din partea guvernatorului Canadei. A fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură 2013, ca „Maestră a nuvelei contemporane”.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.