LiteraBlog Bedros Horasangian despre „Viața ca un râu”, de Shelley Read

Bedros Horasangian despre „Viața ca un râu”, de Shelley Read

Un titlu sau o copertă de carte pot respinge sau atrage la fel de tare ca numele autorului. Trăim într-o lume în care reclama, care era sufletul comerțului – aud voci din copilărie, „Ia, neamule!…“, a devenit o întreagă știință/artă a persuasiunii. Promovarea a devenit mai importantă decât valoarea intrinsecă, literară, artistică sau științifică a oricărei noi apariții editoriale. Spun banalități, dar acesta e adevărul. Chiar dacă azi urâtul atrage la fel de vârtos ca frumosul, chiar dacă faptele rele întrețin interesul public mai abitir decât gesturile frumoase, mi-e greu să pricep – și admit, deopotrivă – de ce ororile cu bătrâni și copii din diverse centre din România zilelor noastre, care ar trebui să le acorde sprijin și protecție, au devenit subiecte de afaceri oneroase, cu parale multe puse-n joc sau răfuieli politice, cu, oricum am suci lucrurile moral și etic, imagini coșmarești. Ar trebui amendate nu doar de CNA-ul mult prea permisiv cu ceea ce cu ipocrizie și cinism numim informare corectă și, mult prea larg, protecție socială și umanism. De ce agresăm milioane de telespectatori cu toate oribilitățile degradării umane din lume sau alte asemenea nefericite întâmplări – chiar ne interesează cum un cetățean american și-a masacrat familia sau altul își violează propriii copii? De ce nu încercăm să evităm acest exces al violențelor – de pe tot mapamondul – și al mizeriilor fiziologice autohtone care nu aduc nimic bun? Bref. Mai sunt și alte lucruri pe lumea aceasta care ar putea să ne livreze și alte stări decât repulsie și greață.

De exemplu: coperta unei recente cărți apărute, având pe ea o frumoasă piersică, nu are cum să nu te atragă. Culori armonioase, formă, un fruct cu un gust, ce să mai spunem, zemos și dulce, dacă ar fi să mușcăm din el. Acum niște ani, nu mulți, dar nici nu contează câți, un cercetător al antichității târzii a lansat pe piața și așa copleșită de interpretări fistichii că fructul cu care Adam ar fi ispiti-o pe Eva să cadă în păcatul care ne apasă și azi ar fi nu bine știutul măr, ci o piersică. De ce? Pentru că în spațiul de desfășurare al întâmplărilor unde Adam se întâlnește cu Eva nu ar fi crescut meri. Mai erau și alte sofisticate explicații, dar le-am uitat. Atât țin minte – că piersica ar fi, la o cercetare mai atentă, fructul păcatului. Nu știu dacă Shelley Read, necunoscută autoare americană a cărei primă carte îmi pică abia acum în mână, era în cunoștință de cauză a acestei mici întâmplări. Relatat în Biblie, coincidență sau nu, un episod asemănător – cu toate diferențele față de cel biblic – ar avea o justificare epică și stă la baza unui roman intitulat „Viața ca un râu“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară). Un roman scris în cel mai curat stil clasic, am putea spune.

Cu personaje credibile, extrem de bine conturate, extrase dintr-o lume arhaică, cu întâmplări lumești și în ordinea firescului vieții – că este vorba de nașterea unui copil, uciderea unui tânăr sau plecarea unei fete de acasă –, întâmplări ce se înlănțuie într-o Americă aflată parcă în afara propriei istorii. Asociem mereu Statele Unite cu progresul, dezvoltarea, tehnologiile de ultimă oră, automobilul rege, banii mulți și gangsterism care trasează restul, uitând, neglijând că mai există și o altă Americă. De altfel, sunt mai multe Americi. Pe lângă New York – care la rândul lui e altă lume –, avem acea Americă rurală, nici ea unitară în întregul ei, cele două coaste, Hawaii și Alaska, atât de contrastante, apoi centrul SUA, cu un Denver, Colorado, de unde provine autoarea. Și conturează cadrul epic, un spațiu rural montan, unde își plasează eroii, și acțiunea – câtă este, viața unei tinere femei, în răspăr cu un părinte prea puțin înțelegător, o iubire ilicită cu un amerindian pripășit și apoi ucis de familia ei, nașterea unui copil în condiții extreme (pagini de mare tensiune narativă), abandonarea lui, un frate ca o piază rea, recluziunea în munți, revenirea printre oameni, adevărul care iese la iveală după 20 de ani, dar care nu mai folosește la nimic. Și ar mai fi ceva. Locul unde se desfășoară acțiunea va fi inundat de apele unui baraj.

Nu doar oamenii pot dispărea, ci și spațiul. Undeva, în mijlocul continentului pe care-l știm și judecăm mai mult după clișee și stereotipuri, avem o cu totul altă Americă decât sudul lui Faulkner și acei afro-americani care o populează. Ieri ca și azi. Surprinzătoare proză, mai ales pentru o scriitoare care nu pare tinerică după puținele informații biobibliografice – carte de debut de mare forță epică! –, autoare cu o vastă, totuși, experiență literară! În fond, și prozatorii târgovișteni au debutat in corpore după 40 de ani – fiecare cu destinul lui – ca și Shelley Read, o spun neted, a cărui roman m-a impresionat. Și la propriu, și la figurat. Am plonjat în povestea unei tinere care trăiește într-o zonă muntoasă a Americii, așa cum am pus în balanță atmosfera acelei lumi unde se consumă mai multe drame decât bucurii cu peisajul frust care le  cuprinde. O proză cu o tăietură narativă simplă și concisă, fără paranteze kilometrice, cu sclifoseli filosofico-științifice. O proză care începe în 1948-1949, partea doua se consumă între 1949 și 1955, partea a treia, între 1955-1970, partea a patra reia întregul interval (1949-1970), ca un fel de corolar al timpului pierdut și regăsit de fiecare dintre personajele – puține altminteri – ale cărții. Livada de piersici a copilăriei eroinei, strămutată inutil, ne amintește de acea fabuloasă livadă de rodii pe care o cultivă, în afara oricărei realizări bănești, un unchi din California, al prozelor pline de unchi și mătuși ale lui William Saroyan. E limpede că gustul rodiei nu este pe măsura preferințelor americanilor și doar o memorie afectivă îl poate ambiționa pe unchiul păgubos să continue o afacere de care se va alege praful.

Nu știm ce s-a ales de livada de piersici a Victoriei Nash – așa se numește eroina romanului care trage după ea destinul unei întregi familii, al unei iubiri de taină care sfârșește prost, pentru un Wilson Moon, un fel de Jack Kerouak apărut de niciunde și nicăieri, al sorții unui cătun care va fi inundat de apele ce vor umple barajul de pe Gannison Valley –, dar știm bine că am citit, cu sufletul la gură, o poveste emoționantă. Cu tot tacâmul literaturii de mare calitate. Istoria mare parcă nici nu se simte în acest colț de lume. Americană, of course. Epic/narațiune/acțiune/întâmplări/descrieri de natură dintre cele mai izbutite – o probă de rezistență pentru prozatorii de azi, care nu mai sunt în stare să descrie un apus de soare sau o furtună, dar insistă pe cine știe câte detalii horror dacă ar fi să relateze o crimă oribilă! Peisaje, tandrețe, iubire, oameni așa cum sunt și cum ne putem închipui că ar putea fi. Un orășel din Colorado devine centrul lumii unde se consumă mai multe drame de familie, printre alte secvențe cu bucurii furate, pe măsură ce se schimbă anotimpurile și marile mistere ale existenței devin literatură. De cea mai bună calitate!

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.