Bogdan Alexandru Stănescu despre „Apeirogon”: Un roman „imposibil“

Evenimente reale

Într-o zi de toamnă a anului 1997, Smadar Elhanan se afla pe strada Ben Yehuda din Ierusalim, când trei atentatori sinucigași s-au aruncat în aer, omorându-se alături de alte cinci persoane (printre care și Smadar). Fata purta un tricou cu Blondie, bocanci Doc Martens, avea părul tuns scurt și asculta varianta Sinead O’Connor a piesei Nothing compares to you. Zece ani mai târziu, nu foarte departe de acel loc, Abir Aramin, îmbrăcată cu uniforma de școală și ținând în mână o brățară din bomboane pe care tocmai o cumpărase, a fost împușcată în ceafă de un soldat israelian. Avea zece ani. Dat fiind că spitalul palestinian unde a fost dusă nu era suficient de bine echipat pentru a o îngriji, a trebuit să fie transportată de partea cealaltă a zidului. Ambulanța a stat blocată timp de două ore la un punct de control, lucru care i-a fost fatal. Acestea sunt evenimentele reale de la care pleacă romanul lui Colum McCann.

Noianul de ambiguități al vieții

Un poligon cu un număr infinit de laturi. Fiecare latură este concretizarea unei acțiuni umane sau o imagine, un fenomen, toate prinse într-un vârtej de consecințe stârnite de un act originar, probabil aleatoriu. Un roman care încearcă să sintetizeze noianul de ambiguități al vieții, incertitudinile care stau la baza oricărei acțiuni, de la cele uzuale, triviale la cele mai grave, care hotărăsc viața sau moartea unui om. O asemenea încercare poate distruge cariera unui scriitor, pentru că relevă minciuna esențială actului artistic: iluzia perfecțiunii este potrivită, în fond, doar unei vârste a artei și poate fi menținută doar până la un anumit nivel al înțelegerii actului artistic. După, urmează explozia avangardei, disoluția formei și apoi revenirea la formalism și tradiție, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Un roman-manifest împotriva simplificării

Apeirogon e interesant tocmai pentru că McCann vrea să îmbine cele două tendințe: romanul lui păstrează iluzia formei (poligonul), însă cultivă ambiția infinitudinii de posibilități și de înlănțuiri cauză-efect, având totodată certitudinea eșecului. De altfel, eșecul lui este similar celui pe care îl ilustrează la nivel tematic: pornind de la improbabila, dar reala prietenie dintre un palestinian care studiază Holocaustul și un evreu israelian care luptă împotriva ocupației teritoriilor palestiniene, McCann creează un roman-manifest împotriva simplificării, a caracterului reducționist al „narațiunii“ Orientului Apropiat. Bassam Aramin și Rami Elhanan sunt aduși laolaltă și uniți de durerea atroce a pierderii câte unui copil: Smadar, pulverizată de un atentator sinucigaș la vârsta de 13 ani, și Abir, asasinată pe când avea 10 ani de un soldat israelian despre care nu se știe de ce a tras. Apeirogon este alcătuit din 1001 capitole, unele doar simple propoziții, altele discursuri care urmează firul memoriei afective, torentul durerii. Unele sunt capitole-fotografie, ca-n cărțile lui Sebald, altele expun spații albe, locuri dureroase, deși neutre. Referința la 1001 de nopți nu e întâmplătoare, dat fiind că și Apeirogon-ul este tot o înșelătorie pusă la cale de către viață în fața iminentei morți. Întregul roman se învârte în jurul unei singure zile din 2016, când Bassam și Rami se îndreaptă spre o mănăstire creștină din Beit Jala, unde are loc o întâlnire a Cercului Părinților, oameni-strigoi care și-au pierdut copiii, frații, surorile, părinții într-un război fără sfârșit și care se adună acolo pentru a face exact ceea ce fac și cei care citesc romanul lui Colum McCann: ascultă poveștile lui Rami și Bassam.

Textura imposibil de redat a vieții

Roman-hibrid, în care se amestecă jurnalismul, istoria, ficțiunea documentară și cea pur sânge, Apeirogon reușește să fie o proză profund emoționantă fără a se apropia vreo secundă de zona patetică a discursului. Păstrează întotdeauna o distanță rece față de ceea ce vrea de fapt să spună și echilibrează cu mare îndemânare toate argumentele logice care, aduse laolaltă, dau naștere unui rezultat ilogic: supraviețuirea frumuseții în mijlocul haosului și al psihozei generalizate. Dacă cei doi tați își dedică viața promovării păcii prin repovestirea, de sute, de mii de ori, a morții fiicelor, Colum McCann încearcă să cuprindă acest proces donquijotesc de pe întreaga suprafață a acelui poligon în care se înscrie tragedia lor.

Moartea copiilor este punctul zero al tragediei personale, așa cum cele două popoare care se înfruntă identifică fiecare un asemenea moment istoric al nașterii răului. Zi de zi, fiecare dintre cei doi tați retrăiește cu încetinitorul coșmarul orelor în care i-a murit copilul: poveștile spuse de ei, partea documentară a romanului, sunt atât de puternice, de emoționante, încât se impune întrebarea „ce ar putea aduce ficțiunea în plus?“. Mai e nevoie de ceva? Oare pânza ficțională nu ar putea „strica“ efectul desăvârșit al acestor relatări personale?

Ei bine, ceea ce reușește Colum McCann prin acest act al ficționalizării este să recreeze un cadru „real“ pentru aceste tragedii, să le așeze în contextul vieții, a cărei textură infinită pare imposibil de redat. Însă lui McCann îi reușește din plin iluzia vieții: el reconstruiește atât atmosfera vieții în Israelul ultimilor decenii, cât și starea de spirit a celor doi tați, atitudinea lor față de viață, schimbările prin care psihicul lor a trecut de-a timpul vieții. Cum a fost, de exemplu, pentru Bassam să stea în închisoare timp de șapte ani, începând cu vârsta de 17 ani, după ce a aruncat o grenadă spre un Jeep israelian, cum a fost să fie bătut zilnic de către temnicerii lui, cum a fost să le afle poveștile, apoi povestea poporului lor, cum și-a pierdut capacitatea de a-i privi ca pe niște dușmani de moarte. Trăim alături de Rami experiența de tanchist în timpul războiului de Yom Kippur, aflăm cum a fost să ucidă un om, aflăm despre povestea lui de dragoste cu Nurit, mama lui Smadar, aflăm despre cariera lui de desenator, despre dorința lui de a avea o viață normală, dacă nu chiar plictisitoare.

O țesătură complexă de micronarațiuni

Întrețesute cu aceste povești, găsim relatări fragmentare despre păsările migratoare ce traversează cerul zonei de conflict israeliano-palestinian, rapoarte balistice, citate din Borges, din Mahmoud Darwish, o descriere amănunțită a traversării pe sârmă de către Philippe Petit a văii Hinom și una pas cu pas, extrem de tehnică, a crucificării lui Iisus. Aflăm în detaliu cum se detonează o bombă de către atentatorul sinucigaș, cum zboară un șrapnel, ce fel de răni provoacă, cum zboară un glonț de cauciuc, cum se izbește de craniu și-l fragmentează.

Citește și: O carte pe zi: „Apeirogon”, un roman care surprinde prietenia imposibilă dintre un israelian și un palestinian

Toate aceste micronarațiuni se întâlnesc într-o țesătură complexă, aproape imposibil de înțeles, așa cum viața de zi cu zi în Israelul actual poate părea unui european sau american. E o pânză de o complexitate uimitoare, al cărei scop nu e altul decât acela de a arăta, prin „tehnicitatea“ detaliilor, că ceea ce ne pare îndepărtat, pe un ecran de televizor, este foarte real și ucide oameni la fel de reali. Romanul lui Colum McCann poate fi descris în multe feluri. Dar, dacă ar fi să aleg o singură cale de a-l caracteriza, aș spune că e un roman cu adevărat important.

DESPRE BOGDAN ALEXANDRU STĂNESCU

Bogdan Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător și editor. Între 2005 și 2019 a fost coordonatorul colecției Biblioteca Polirom din cadrul editurii Polirom. În prezent este director editorial al editurii Pandora M din cadrul grupului editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la editura Art volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural.

În 2017 i-a apărut romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), recompensat cu Premiul pentru proză al clubului de literatură Nepotu’ lui Thoreau, Premiul pentru proză Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambery, Franța, ediția 2018, și ajuns pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură din același an. În 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută. Din 2012 este doctor în literatură cu teza Opera lui Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth. 

DESPRE ROMANUL APEIROGON, APĂRUT LA EDITURA LITERA

Rami Elhanan și Bassam Aramin trăiesc aproape unul de celălalt – și totuși sunt complet diferiți. Rami e israelian. Bassam e palestinian. Plăcuța de înmatriculare a lui Rami e galbenă. Plăcuța de înmatriculare a lui Bassam e verde. Rami face cincisprezece minute cu mașina până în Cisiordania. Același drum îi ia lui Bassam o oră și jumătate.

Ambii bărbați și-au pierdut fiicele. Fata de treisprezece ani a lui Rami, Smadar, a fost ucisă într-un atentat sinucigaș în timp ce se ducea să-și cumpere cărți împreună cu prietenele ei. Fiica lui Bassam, Abir, în vârstă de zece ani, a fost ucisă cu un glonț de cauciuc de un membru al poliției de frontieră în fața școlii. În buzunar avea o brățară de dropsuri pe care nu apucase să le mănânce.

Rami și Bassam au fost crescuți să se urască unul pe celălalt. Și totuși devin cei mai buni prieteni.

În acest roman epic – numit după un poligon cu un număr de laturi infinit numărabil –, Colum McCann străbate secole și continente, realizând o țesătură în care timpul, arta, istoria, natura și politica alcătuiesc o tapiserie de prietenie, dragoste, pierdere și apartenență. Muzical, plin de forță, delicat și ambițios, Apeirogon este romanul vremurilor noastre.

CE SPUN CRITICII DESPRE ROMANUL APEIROGON DE COLUM MCCANN

Booklist: „McCann face o echilibristică perfectă între viață și artă; scriind cu un lirism și o empatie extraordinare, surprinde modul în care se propagă atât efectele provocate de violență și durere, cât și frumusețea și puterea miraculoasă a prieteniei și a iubirii, a curajului și a adevărului.“ 

Independent: „Un apeirogon este un poligon cu un număr infinit de laturi – iar cartea transcendentă a lui Colum McCann este plină de sute de segmente emoționale care îndeamnă la reflecție. McCann transformă aceste realități crude în ficțiune captivantă, și o face cu o imensă forță poetică.“ 

San Francisco Chronicle: „Orbitor… hipnotic… sfâșietor și fascinant… Pe lângă strălucirea caleidoscopică a narațiunii, aceasta este și o poveste profund umană.“