LiteraBlog Bogdan Alexandru Stănescu despre Damon Galgut: „Promisiunea”

Bogdan Alexandru Stănescu despre Damon Galgut: „Promisiunea”

Romanul lui Damon Galgut, unanim apreciat înainte și după câștigarea Booker Prize din 2021 (a fost a treia nominalizare, după The Good Doctor și In a Strange Room), pune în mișcare roțile unui mecanism fatidic, parcă decupat din miturile Greciei Antice. Nu hybris-ul declanșează decăderea lentă, dar constantă a familiei care e urmărită de blestem, ci nerespectarea unei promisiuni. Romanul debutează în 1986, cu umbra unei morți recente și cu o înmormântare: din capul locului devine evident că familia din care se desprind hălci narative pentru a ilustra teza tragică nu este una „normală“ (și că, bineînțeles, este una nefericită în propriul ei fel): „mămica“, Rachel, răpusă de cancer, a făcut, cu luni înainte moarte, gestul de a se întoarce la religia ei inițială, și anume la iudaism, despărțindu-se ostentativ de Biserica Reformată Olandeză majoritară în rândul populației afrikaaner din Africa de Sud. Soțul ei afrikaaner, Manie, își împarte energia între consumarea doliului, organizarea înmormântării și mulțumirea pastorului local, un șarlatan care nu urmărește altceva decât propria bunăstare. Totul este văzut, inițial, prin ochii unei copile, cea mai mică dintre progeniturile familiei, o „ciudată“ și ea, despre care ni se spune că ar fi fost marcată în prima copilărie de un accident cu adstrat divin (un trăsnet). Tot Amor e depozitara și legatara promisiunii care dă titlul romanului: aflată pe patul de moarte, Rachel își obligă soțul să-i promită că-i va lăsa anexa unde deja locuiește de decenii slujitoarei negrese a familiei, Salome. Odată cu moartea lui Rachel, Manie refuză să-și amintească promisiunea făcută, lucru ce atrage blestemul asupra propriei familii. Amor devine personajul raisonneur, dar și trimisa zeilor, care ține să reamintească familiei, cu fiecare ocazie, că o promisiune sacră a fost încălcată.

Promisiunea are, bineînțeles, și o încărcătură politică, dat fiind că romanul acoperă o perioadă tulbure din istoria recentă a Africii de Sud, și anume tranziția de la Apartheid la… ce a urmat. De aceea, insistența micuței, apoi a maturei Amor, este catalogată de familia ei de ipocriți drept un tip de discurs care „a infectat“ țara în acea perioadă.

Cele patru secțiuni ale romanului poartă numele și amprenta câte unui membru al familiei care moare, dar asta nu înseamnă că avem de-a face cu vreun schematism al construcției, dat fiind că fiecare parte este invadată de fantoma mortului precedent, care asigură continuitatea unei atmosfere ireale. Sunt puține aspecte ale vieții spirituale și mundane care îi scapă lui Galgut: de la hibridizarea stilistică, la cea naratologică, trecând printr-un stil indirect liber care-i permite să caute și să găsească motivațiile ascunse ale fiecărui personaj, și până la adresarea directă a naratorului către un ipotetic cititor afrikaaner care trebuie zgâlțâit, romanul pare a fi un melanj textual de o ambiție admirabilă.

Cei trei copii ai familiei – Anton, dezertor din armată și romancier ratat, Astrid, casnică bulimică perpetuu nemulțumită de propria viață, și Amor, o introvertită cu înclinații spre „gândirea magică“ care ajunge soră medicală – sunt martorii schimbărilor prin care trece Africa de Sud, devenind pe rând victimele istoriei și ale propriului eșec moral. De altfel, fiecare dintre ei ascunde un moment inițial al răului în propria biografie: Anton săvârșește, în timpul serviciului militar, o crimă (ucide o femeie de culoare), Astrid își înșală ambii soți, iar Amor, ei bine, aparent, Amor iese din această schemă, asta dacă nu luăm în considerare trăsnetul care o lovește în copilărie și care pare a-i anula voința. Protestele ei sunt jalnice, lipsite de tărie și niciodată urmate de punerea în practică, până când, în final, împlinirea promisiunii devine inutilă și indezirabilă.

Credit foto: Cristina Venedict

Pentru cei care au pătruns serios în carte, pasajul în care Galgut citează „mâine și apoi mâine“, cuvinte care precedă în Macbeth mult mai celebrele „viața (…) e o poveste spusă de un idiot, plin de zgomot și de furie“, devine unul eliberator, pentru că senzația de familiaritate cu textul își găsește izbăvirea în trimiterea indirectă la Zgomotul și furia lui Faulkner, roman ce urmărește decăderea unei familii de albi din sudul Americii. Familia Swart (în mod ironic, swarty înseamnă „tuciuriu“) se luptă, asemeni omologilor ei Compson, să păstreze intactă moșia din afara Pretoriei, pe care o dețin de generații întregi, odată cu ea cultivându-și sentimentul de superioritate pe care li-l oferă. Comparația cu Zgomotul și furia este valabilă și la nivelul personajelor: Anton este o combinație între Jason și Quentin Compson, promiscua și superficiala Astrid este echivalentul perfect al lui Caddy, iar Amor e „traducerea“ sud-africană a lui Benjy.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu: „Saul Bellow în trei stații: de la Omul suspendat la Ravelstein, prin Herzog”

Ce-l diferențiază pe Galgut de Faulkner și-l salvează de la pastișă este ridicolul pe care-l utilizează ca armă letală împotriva propriilor personaje: Manie este ucis în timp ce încearcă să stabilească un nou record de timp petrecut într-un terariu cu o cobră, iar Astrid, cea rasistă, avidă după poziții sociale și averi, ajunge să aibă ca ultim amant un politician de culoare etc. Întreg romanul este străbătut de sentimentul că istoria, în momentul povestirii, este iremediabil satira propriului precedent: în fond, acest microcosmos familial nu este altceva decât reprezentarea a ceea ce Galgut numește, parafrazându-l pe Conrad, „the stupidity, the stupidity“ a unei minorități albe care încearcă să se țină cu ghearele de o poziție privilegiată care ține de alte vremuri. Promisiunea a fost comparat cu un alt roman al unui mare scriitor sud-african, și anume cu Dezonoare, al lui Coetzee. Deși Dezonoare are ca temă tot o dispută teritorială legată de familie și de rasă, romanul lui Galgut pare să cuprindă mai mult în vizorul literar, pentru că prozatorul recompensat cu Booker anul trecut dă glas absolut tuturor – de la angajatul unei firme de pompe funebre la pastorul arivist, de la fantomele care alunecă printre scene la doi vulturi care discută despre amplasamentul unui „mormânt“. Această viziune totalizatoare, apocaliptic-satirică este cea care face din Promisiunea lui Galgut un foarte important roman contemporan.

Despre Bogdan Alexandru Stănescu

Bogdan Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător și editor. Între 2005 și 2019 a fost coordonatorul colecției Biblioteca Polirom din cadrul editurii Polirom. În prezent este director editorial al editurii Pandora M din cadrul grupului editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la editura Art volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu despre Hanya Yanagihara: „Paradisul din inima întunericului”

În 2017 i-a apărut romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), recompensat cu Premiul pentru proză al clubului de literatură Nepotu’ lui Thoreau, Premiul pentru proză Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambery, Franța, ediția 2018, și ajuns pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură din același an. În 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută. Din 2012 este doctor în literatură cu teza Opera lui Emil BottaArs moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth. 

Despre Damon Galgut

Damon Galguts-a născut la Pretoria, în 1963, și a studiat teatrul la Universitatea din Cape Town. Romancier, autor de povestiri și dramaturg premiat, și-a scris primul roman, A Single Season (1984), la șaptesprezece ani. Small Circle of Beings (1988), un volum de povestiri, a fost urmat de romanul The Beautiful Screaming of Pigs (1991) și de The Quarry (1995). Romanul său The Good Doctor (2003) a fost finalist la Man Booker Prize for Fiction 2003 și a câștigat Commonwealth Writers’ Prize 2004. Alte titluri de Damon Galgut includ: The Imposter (câștigător al University of Johannesburg English Literary Award 2008 și finalist la Commonwealth Writers’ Prize 2009), In A Strange Room (finalist la Man Booker Prize 2010 și la Ondaatje Prize 2011) și Arctic Summer (câștigător al Tate Literature Live Award pentru cartea anului 2014 și finalist la Walter Scott Historical Fiction Prize 2015). Cel mai recent roman al său, Promisiunea (The Promise), a câștigat Booker Prize for Fiction 2021, ur­mând să apară în peste 30 de țări. Damon Galgut este mem­bru de onoare al Academiei Americane de Arte și Litere.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.