Cărți de citit în vacanță. Recomandări de top (I)

Scriitori, critici literari, editori, redactori, bloggeri de carte, dar, mai mult decât atât, cititori, îți fac cele mai bune recomandări de lectură pentru vacanță.

IATĂ CÂTEVA RECOMANDĂRI DE LECTURĂ:

Laura Frunză, traducător și blogger de carte, îți recomandă volumul Sora Lună – Povestea lui Tiggy de Lucinda Riley 

De pe dealurile înghețate ale Scoției până pe colinele însorite ale Spaniei, Povestea lui Tiggy poate fi o adevărată sursă de inspirație pentru următoarele voastre vacanțe. Descrierile de atmosferă și natură sunt uimitoare, și până și cineva care detestă frigul, ca mine, poate fi influențat de Lucinda Riley să-și treacă pe lista de destinații o moșie din Scoția, și nu doar luxurianta Granadă spaniolă. Sora Lună este a patra carte din seria Cele șapte surori, dar poate fi citită și individual, deoarece autoarea reia povestea-cadru la începutul fiecărui roman.

De data asta, mergem pe urmele strămoșilor lui Tiggy: o faimoasă dansatoare de flamenco și un cântăreț la chitară, gitani spanioli care au locuit, în anii pre- și postmergători celui de-al Doilea Război Mondial, în peșteri rudimentare amenajate pe dealurile din apropierea palatului Alhambra. Ca și în romanele precedente, narațiunea este spusă în paralel: în prezent urmărim eforturile lui Tiggy de a înființa un sanctuar de animale la moșia Kinnaird și de a salva un fantomatic cerb alb, iar în trecut urmărim ascensiunea și decăderea dansatoarei de flamenco Lucia Albaycin, supranumită La Candela, străbunica lui Tiggy. Volumul acesta adâncește și mai mult misterul care îl înconjoară pe tatăl adoptiv al fetelor, Pa Salt, atunci când Tiggy face niște descoperiri stranii în vila lor din Elveția.

În plus, ne vom bucura de apariția unui nou membru în familia D’Apliese. Ce mi-a plăcut cel mai mult în volumul de față e faptul că Lucinda Riley a rupt tiparul de „dragoste neîmplinită/pierdută” din volumele precedente. Iubirea e doar o temă secundară în această carte, în care pasiunea adevărată (a lui Tiggy pentru animale și a Luciei pentru dans) reprezintă motivul central. Descrierile locurilor și ale perioadei în care au trăit strămoașele lui Tiggy, precum și referințele multiple la muzica și dansul flamenco mi-au deschis apetitul pentru Spania, și cu siguranță voi merge să vizitez și eu Granada și zonele înconjurătoare, în care au locuit, au dansat, au cântat și s-au iubit gitanii din romanul Lucindei Riley.

Lăsați-vă fascinați de poveștile celor șapte surori și citiți-le pe toate! Lucinda Riley a lăsat o moștenire literară fabuloasă în aceste romane care ne poartă pe tot globul, prin multiple perioade istorice bine documentate.

Citește și: Dosar de autor: Lucinda Riley, autoarea celebrei serii „Cele șapte surori”, apărută la Editura Litera

Doina Ruști, scriitoare, îți recomandă volumul colectiv Treisprezece. Proză fantastică

Vă mai aduceți aminte de romanul lui Eliade Nouăsprezece trandafiri? Atunci știți că până la urmă rămân doar treisprezece. Ca un elogiu adus lui Eliade, vă propun o carte intitulată  chiar așa: Treisprezece. A cam fost ponegrit pe nedrept acest număr, al timpului fără limite (al trandafirilor rămași), așa c-ar merita reabilitat. Exact 13 scriitori au trimis povestiri pentru o culegere de proză fantastică, prin urmare, era firesc să se numească așa. Pe cei mai mulți îi cunoașteți, poate că i-ați și citit: Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan și eu.

Sunt povestiri fixate în cotidianul contemporan, într-o spațialitate preponderent urbană: studenți înainte de examen, întâmplări între blocuri ori în lumea de dincolo, o bătrână vânzătoare de flori și o cafenea modestă, pe ușa căreia intră o capră. Cărți vindecătoare, hibrizi și demoni. În sfârșit, o lume stranie, toropită, incredibilă, ca-ntr-un tablou suprarealist.  Uneori doar fabuloasă și atât. Dar aceasta este numai partea care mi-a rămas în minte, pentru că știți prea bine că fiecare ia cu el doar povestea care-l atinge. Treisprezece este un volum care te invită să deschizi ușa interzisă și să faci acel pas care desparte lumea prozaică de ficțiunea fără sfârșit. A apărut în Biblioteca de Proză Contemporană, cu o prefață semnată de Andreea Apostu.

Citește și: Cronică a romanului „Omulețul roșu” de Doina Ruști: „Uimitoare este capacitatea de a povesti din atât de multe perspective”

Marius Constantinescu, jurnalist cultural, îți recomandă volumul Colibri de Sandro Veronesi 

Romanul lui Sandro Veronesi nu este cartea clasică pe care să o pui în bagajul de vacanță. Nu e de luat pe plajă și de adormit cu capul pe ea sub umbrelă. Mai degrabă instalează în tine un caleidoscop de sentimente care culminează cu o tristețe molcomă, învăluitoare ca o ploaie liniștită. Colibri-ul lui Veronesi, doctorul Marco Carrera, e personajul-intersecție de trăiri și de povești (cele mai multe dramatice) pe care le recunoști ca fiind ale tale. Veronesi juxtapune planuri și timpuri pentru a descrie încrengături intra- și extrafamiliale, crize de conștiință, relații care sughit, înstrăinări, apropieri și ruperi definitive. Scris cu abilitatea și aplombul proprii celor mai mari autori, romanul apasă pe rând pe clapa umorului, a empatiei, a referinței intelectuale, pentru ca, de cele mai multe ori, să iște în cititor impresia familiară a scenei de viață trăite și simțite din nou în toată intensitatea ei.

O carte ca un echivalent livresc al unui film de Michelangelo Antonioni, în care chiar și cele mai tragice momente au o estompare ponderată. Deși întretăiată de boli, pierderi, despărțiri, eșecuri și trenuri pierdute, de cele mai oribile scenarii pe care și le poate imagina un fiu, un părinte și un soț, istoria lui Marco Carrera nu cade nicicând în patetism, după cum nici trimiterile către metehnele contemporane globale nu sunt teziste.

E doar unul dintre marile merite ale unui scriitor care merită să fie mult citit și bine cunoscut de publicul român. Unul căruia al doilea Premiu Strega (oferit chiar pentru acest Colibri) nu face decât să îi confirme valoarea fără fisură. Nu în ultimul rând, mai rar am citit o pagină atât de inspirată despre a înțelege strâmb libertatea. Într-o perioadă și într-o lume în care liberul-arbitru și linia dintre decizie personală, gest cu consecințe sociale, prejudecată, fake news și labelling gratuit reprezintă variabile atât de fragile, rândurile lui Veronesi au aproape valoare de slogan. Luați-le cu voi. În vacanță. În minte. Oriunde.  

Citește și: Ascultă playlistul inspirat din romanul „Colibri” de Sandro Veronesi

Alina Purcaru, scriitoare și critic literar, îți recomandă volumul Povești de vară de Mieko Kawakami

Pe lângă frumusețe, romanul scriitoarei Mieko Kawakami, Povești de vară (tradus nu demult la Editura Litera, de Dana-Ligia Ilin) are și mult adevăr. Mult și crud, în contrast puternic cu plutirea eterată, la granița cu fantasticul, la care cei mai mulți se așteaptă atunci când se gândesc la proza japoneză. Romanul lui Mieko Kawakami începe abrupt, inventariind semnele sărăciei în care cresc două surori, Natsuko și Makiko, aspru încercate de viață. Prima va metaboliza tot parcursul de privațiuni și precaritate visând (și reușind) să scrie romane. A doua va munci așa cum au muncit și mama, și bunica ei: în localuri de mâna a doua din Osaka, pe bani puțini, uzându-și nervii și trupul. Povestea urmărește, sinuos, relația dintre ele, cărora li se alătură și fiica lui Makiko, Midoriko, afectată, la rândul ei, de sechelele cu care vin sărăcia și lipsa de orizont.

Pornind de la acest trio legat prin multă afecțiune, traumă, dar și sprijin constant, Mieko Kawakami scrie sublim despre șanse, drepturi și opțiuni, ajungând să discute relația dintre scris și bani, dintre scris și traumă, dintre scris, sexualitate și maternitate. Într-o proză care se înfiripă din milioane de detalii, scriitoarea trezește la viață o întreagă lume, cu stratificările, ierarhiile și prejudecățile care o structurează, o lume în centrul căreia așează discuția despre alegerile, corpurile și visele femeilor. E și o carte construită pe contrastele dintre două mari orașe, Tokyo și Osaka, al căror aer invadează poveștile. E și un fin roman senzorial, greu de lăsat din mână, dar și o proză care sfidează reguli de construcție, asumându-și, în mod liber, frumusețea digresiunilor și a unor descrieri desprinse din registrul poeziei. Nu în ultimul rând, este și o poveste despre dileme morale și riscuri. Avem, așadar, de-a face cu un regal complex, o meditație despre libertate, despre creație și despre îndrăzneala de a alege altfel, împotriva oricăror modele.

Am crezut mereu că vacanța de vară trebuie onorată cu cele mai frumoase alegeri de lectură, așa că recomand Povești de vară cu toată căldura și cu plăcerea nealterată a descoperirii.

Citește un fragment în avanpremieră din „Povești de vară” de Mieko Kawakami

Marius Chivu, scriitor și critic literar, îți recomandă volumul Matematica vieții și a morții de Kit Yates

Când nu citesc ficțiune sau eseuri literare, cărțile de popularizare a științei sunt preferatele mele. Despre matematică citesc mai rar, însă cele șapte eseuri ale lui Kit Yates (un oxfordian doctor în biologie matematică) mi-au deschis ochii. Ce înseamnă matematica în medicină, cum e folosită matematica în aplicarea legii, de ce matematica este marele dușman al statisticilor media, conform căror principii matematice funcționează algoritmii care ne sugerează ce produse am putea cumpăra online și, deloc în ultimul rând, cum folosim matematica atunci când vrem să combatem bolile, eventual o pandemie. Pe lângă matematică, e și o carte doldora de informații culturale, istorice, tehnologice. În plus, nu oricine citește o astfel de carte în vacanță, așa că țineți coperta la vedere – veți face impresie!  

Citește și: O carte pe zi: „Matematica vieții și a morții” de Kit Yates

Cristina Vidrașcu, director editorial la Editura Litera, îți recomandă volumele Fecioarele de Alex Michaelides și Femei invizibile de Caroline Criado Perez

Încep prin a mărturisi că Alex Michaelides este unul dintre autorii mei preferați din genul thriller psihologic. Am avut imensa bucurie de a-i fi publicat prima carte – bestsellerul absolut Pacienta tăcută, o carte-fenomen vândută într-un număr-record de 50 de țări și în peste 4 milioane de exemplare. A fost cu siguranță una dintre cele mai bune cărți citite de mine în 2019 și, dacă ne uităm la vânzările extraordinare înregistrate în România până în prezent, nu sunt deloc puțini cititorii în acord cu mine. Scriitura excelentă, ritmul alert și, nu în ultimul rând, finalul absolut năucitor și neașteptat au transformat Pacienta tăcută într-una dintre cele mai cunoscute și bine vândute cărți ale ultimilor ani.

Am așteptat cu sufletul la gură noua lui carte, nu doar în calitate de editor, dar mai ales în calitate de cititor, și mă bucur să pot afirma că Fecioarele mi-a depășit chiar și cele mai mari așteptări. Am primit manuscrisul, în regim de maximă confidențialitate, într-o seară din decembrie anul trecut. Am început să îl citesc pe loc (uitând că nu aveam pregătită cina pentru copii și, mai ales, că trebuia să termin ultimele pregătiri pentru Crăciun) și am devorat fiecare pagină din această carte extraordinară până târziu după miezul nopții.

La fel ca în Pacienta tăcută, intriga noului roman este plasată într-un mediu pe care autorul îl cunoaște bine. Mariana Andros, o psihoterapeută strălucită, devine obsedată de grupul Fecioarelor, o societate secretă de la Cambridge, atunci când o membră a acestuia, prietenă de-a lui Zoe, nepoata ei, este găsită moartă. Ea însăși absolventă a acelei universități, Mariana ajunge la convingerea că, în pofida alibiului său, vinovat de crimă este un profesor de tragedie greacă, frumos și charismatic, adorat de colaboratori și de studenți. Cartea este foarte bine construită, cu o narațiune bine dozată și documentată, cu un ritm potrivit cadrului sinistru, dar, mai presus de toate, cu un final complet surprinzător. Twist-ul și precipitarea neașteptată a evenimentelor în această concluzie șocantă, care contrazice orice credeai că știi până atunci, erau deja lucruri pe care le așteptam, după ce citisem Pacienta tăcută. Dar, chiar și așa, nimic nu mă pregătise pentru ceea ce urma să citesc în ultimele pagini din Fecioarele.

Considerat de critici cel mai important roman despre mediul universitar de la Istoria secretă a Donnei Tartt, Fecioarele este un thriller literar captivant care împletește mitologia greacă, psihologia, obsesia și crima. Este un lucru universal știut în industria noastră că, după un debut fulgerător, așa cum a avut Alex Michaelides, este infinit mai greu să livrezi o a doua carte la fel de bună – pentru că așteptările cititorilor sunt atât de sus, e dificil pentru un autor să-și depășească frica de a dezamăgi. Mă bucur din suflet că Alex infirmă acest mit prin romanul său minunat și că ne oferă, încă o dată, măsura imensului său talent.

Abia aștept să citiți și voi Fecioarele – sunt sigură că va fi o încântare! 

Și, dacă tot vorbim despre Fecioare și femei, schimb registrul cu o carte de nonficțiune, printre cele mai interesante lecturi din ultima perioadă. 

În octombrie 2018, chiar în timpul Târgului de la Frankfurt, am primit un vraf de foi de la un agent, împreună cu mesajul imperativ „lasă tot ce citești acum și aruncă-ți un ochi” pe o schiță de carte. Erau cuprinsul și primele 10 pagini din ceea ce a devenit peste un an cartea Femei invizibile, scrisă de Caroline Criado Perez.

M-a intrigat de la primele rânduri și mi-am dat seama că publicarea ei este o absolută necesitate. Era primul proposal pe care îl primeam care să trateze într-o manieră extrem de bine documentată, dar totuși accesibilă, un subiect atât de delicat – subreprezentarea femeilor și lipsa acută de date statistice și studii despre femei. Deși, ca femeie, am simțit mereu că mai e drum lung până la egalitatea între sexe și că discriminarea femeilor este sistemică, nu mi-am putut imagina vreodată că lipsa de date statistice și studii despre femei are rezultate atât de devastatoare.

Telefonul meu este prea mare pentru mine (la femei, incidența simptomelor și tulburărilor musculo-scheletale în urma folosirii tastaturii de telefon, de exemplu, este mai mare), dozajul de paracetamol este același pentru mine și soțul meu, deși diferența de greutate dintre noi este de cel puțin 40%, iar când Apple a lansat sistemul său de monitorizare a sănătății, care numără pașii, bătăile inimii sau alcoolul din sânge, a uitat că 50% din populația planetei ar avea nevoie de un calendar al ciclului menstrual (nici nu mai zic că Siri inițial putea găsi Viagra sau doamne de noapte, dar în caz de viol răspundea: „Nu știu ce vrei să spui prin «am fost violată»”). Și v-ați gândit vreodată că manechinul cel mai folosit în testele de impact la mașini are 1,77 metri și 76 de kilograme? Asta înseamnă că o femeie care are un accident de mașină prezintă un risc cu 47% mai mare să fie grav rănită decât un bărbat. Închei cu o statistică fermă care se referă la munca neremunerată: la nivel global, ea este realizată în proporție de 75% de femei, care fac asta între 3 și 6 ore pe zi, în comparație cu media bărbaților, de doar 30 de minute.

Cartea, extrem de bine documentată și foarte clar scrisă, a câștigat numeroase premii, printre care și Financial Times / McKinsey Book of the Year Award 2019, și asta mă bucură nespus, dar aș fi mai fericită dacă mai multe femei din România ar vrea să o citească, în încercarea de a înțelege care ar fi următorii pași de făcut. Vă invit să o citim împreună și să deschidem astfel o dezbatere atât de necesară pentru societatea noastră.

Citește și: INTERVIU VIDEO cu Alex Michaelides, autorul bestsellerului „Pacienta tăcută”

Deschide galeria foto pentru a vedea mai multe titluri!

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Citiți continuarea articolului aici!