Citește un fragment în avanpremieră din „Cartea copiilor pierduți” de Kristin Harmel

Cartea copiilor pierduți de Kristin Harmel a apărut la Editura Litera, în colecția „Blue Moon”. În această poveste inspirată din fapte reale, Eva Traube Abrams, o bibliotecară aproape de pensie din Florida, aranjează cărți pe rafturi când îi cad ochii pe o fotografie din New York Times. 

Se blochează; este imaginea unei cărți pe care nu a mai văzut-o de mai bine de șaizeci de ani – o carte pe care o recunoaște ca fiind Cartea copiilor pierduți.

Articolul care însoțește cartea vorbește despre jefuirea bibliotecilor de către naziști în întreaga Europă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – o experiență pe care Eva și-o amintește bine – și despre încercarea de a reda cărțile celor de la care au fost furate. Cartea din fotografie, un text religios din secolul al XVIII-lea, este unul dintre cele mai fascinante cazuri. Pare să conțină un fel de cod, dar cercetătorii nu știu de unde provine – sau ce înseamnă codul. Doar Eva deține răspunsul, dar are ea oare puterea de a rememora vechile întâmplări?

Citește și: Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Cartea copiilor pierduți” de Kristin Harmel

Proaspătă absolventă în 1942, Eva a fost nevoită să fugă din Paris și să se refugieze într-un mic oraș de munte din Zona Liberă, unde a început să falsifice documente de identitate pentru copiii evrei care fugeau în Elveția neutră. Dar ascunderea oamenilor are un preț și, împreună cu un falsificator misterios și chipeș pe nume Rémy, Eva decide că trebuie să găsească o modalitate de a păstra numele reale ale copiilor care sunt prea mici pentru a-și aminti cine sunt cu adevărat. Înregistrările pe care le păstrează în Cartea copiilor pierduți vor deveni vitale atunci când celula de rezistență pentru care lucrează este trădată, iar Rémy dispare.

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Mihaela Magdalena Dumitru

Este sâmbătă dimineață, iar eu sunt pe la jumătatea turei mele la Biblioteca Publică Winter Park atunci când o văd.

Cartea pe care mi-au căzut ochii ultima dată, în urmă cu șase decenii.

Cartea despre care credeam că a dispărut pentru totdeauna.

Cartea care a însemnat totul pentru mine.

Mă privește dintr-o fotografie din New York Times, pe care cineva l-a lăsat deschis pe ghișeul unde se returnează cărțile. Lumea se cufundă în tăcere când mă întind spre ziar, iar mâna îmi tremură la fel de tare ca ultima dată când am atins această carte.

– Nu este posibil, șoptesc eu.

Mă uit la fotografie. Din ea mă privește un bărbat în jur de șaptezeci de ani, cu părul subțire și alb ca neaua și cu ochi ca de broască, ascunși în spatele lentilelor bulbucate.

„La șaizeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un bibliotecar german încearcă să returneze cărțile furate proprietarilor lor de drept“, scrie în ziar, iar mie îmi vine să îi strig bărbatului din imagine că eu sunt proprietarul de drept al cărții pe care o ține în mâini, volumul decolorat și legat în piele, cu colțul din dreapta jos jupuit și cotor aurit, pe care este scris titlul Epitres et Evangiles. Îmi aparține mie – și lui Rémy, un bărbat care a murit cu multă vreme în urmă, un bărbat la care am jurat după război să nu mă mai gândesc.

Dar a fost prezent în gândurile mele în această săptămână, în ciuda voinței mele. Mâine, 8 mai, lumea va sărbători a șaizecea aniversare a Zilei Victoriei în Europa. Îmi este imposibil, cu toate aceste tinere prezentatoare de știri care vorbesc cu mare solemnitate despre război, de parcă ar putea vreodată să îl înțeleagă, să nu mă gândesc la Rémy, să nu mă gândesc la timpul petrecut împreună atunci, să nu mă gândesc la oamenii pe care i-am salvat și la felul cum s-a sfârșit totul. Deși fiul meu îmi spune că este o binecuvântare să am o minte atât de ageră la vârsta mea înaintată, așa cum se întâmplă cu toate binecuvântările, și aceasta vine la pachet cu neajunsuri.

În majoritatea zilelor, nu îmi doresc decât să uit.

Clipesc ca să alung amintirea nepoftită a lui Rémy și îmi reîntorc atenția la articol. Omul din imagine este Otto Kühn, bibliotecar la Zentral-und Landesbibliothek din Berlin, care și-a asumat misiunea de a returna cărțile furate de naziști. Se pare că există peste un milion de asemenea cărți numai în colecțiile bibliotecii sale, dar cea pe care o ține în mână în fotografie – cartea mea – este cea despre care spune că îl ține treaz noaptea.

– Acest text religios, i-a spus Kühn reporterului, este preferatul meu între multele mistere care ne ocupă rafturile. Publicată la Paris în 1732, este o carte foarte rară, dar altceva o face să fie extraordinară. Este unică pentru că înăuntrul ei găsim o enigmă greu de descifrat: un fel de cod. Cui i-a aparținut? Ce înseamnă acest cod? Cum a ajuns în posesia germanilor, în vremea războiului? Acestea sunt întrebările care îmi bântuie gândurile.

Simt lacrimi în ochi, lacrimi care nu au ce căuta aici. Le șterg, furioasă că mă dovedesc și acum la fel de emotivă, după toți acești ani.

– Ce plăcut trebuie să fie, zic eu încet către fotografia lui Kühn, să fii bântuit de întrebări, și nu de stafii.

– Hmm, doamnă Abrams? Vorbiți cu ziarul?

Vocea lui Jenny Fish, asistenta directorului bibliotecii, mă smulge din ceața amintirilor. Este genul care se plânge în legătură cu orice – și pare că îi face plăcere să sugereze la fiecare pas că, întrucât am optzeci și șase de ani, aș face bine să mă gândesc cât mai curând la pensionare. Îmi aruncă mereu ocheade suspicioase, ca și cum nu i-ar veni să creadă că la vârsta mea mai vreau să lucrez aici.

Nu înțelege ce înseamnă să iubești cărțile cu atâta pasiune, încât să simți că mori fără ele, că nu mai poți respira, că nu mai poți exista. Îmi este imposibil să pricep, de fapt, de ce s-a făcut bibliotecară.

– Chiar așa, Jenny, răspund eu, fără să ridic capul.

– Da, bine, atunci probabil nu ar trebui să o faceți în fața vizitatorilor, zice ea fără nici o urmă de ironie. Ar putea crede că sunteți senilă.

Nu are simțul umorului.

– Îți mulțumesc, Jenny. Sfaturile tale sunt întotdeauna utile.

Ea dă din cap, solemnă. Se pare că este dincolo de puterea ei de înțelegere că cineva care arată ca mine – minionă, cu părul alb, cu înfățișare de bunicuță – ar fi capabilă de sarcasm.

Dar astăzi nu am timp pentru ea. Nu mă pot gândi decât la carte. Cartea care conține atâtea secrete. Cartea care mi-a fost luată înainte de a descoperi dacă cuprindea răspunsul de care aveam disperată

nevoie.

Iar acum, la depărtare de numai un drum cu avionul, se află omul care deține cheia ce va deschide totul.

– Să îndrăznesc? murmur eu, privind fotografia lui Otto Kühn.

Îmi răspund la propria întrebare înainte să mi se strecoare îndoiala în minte. Trebuie. Le-o datorez copiilor.

– Doamnă Abrams?

Este tot Jenny, care mi se adresează pe numele de familie, deși i-am spus de o mie de ori să îmi spună Eva, la fel cum li se adresează celorlalte bibliotecare, pe numele de botez. Dar, vai, pentru ea nu sunt altceva decât o bătrânică. Recompensa, după ce ai traversat deceniile în pas de marș, este un proces treptat de ștergere.

– Da, Jenny? ridic eu privirea într-un final.

„Harmel s-a inspirat din povestea adevărată a unor cetățeni francezi care au luptat împotriva ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cu curaj și convingere. (…) Tulburătoare și magnifică.” (Fiona Davis)

Citește și: INTERVIU VIDEO cu Kristin Harmel, autoarea romanului „Ultima geană de lumină”

DESPRE KRISTIN HARMEL

Kristin Harmel este autoarea a peste douăsprezece bestselleruri New York Times, inclusiv The Book of Lost Names, The Room on Rue Amélie sau The Sweetness of Forgetting. De asemenea, este cofondatoarea și gazda unui popular serial web, Friends and Fiction. Locuiește în Orlando, Florida.