Citește un fragment în avanpremieră din „Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat”, de Adrian Goldsworthy

Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat, de Adrian Goldsworthy, este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Caesar Augustus a luptat și a complotat pentru a ajunge la puterea absolută. A devenit primul împărat al Romei și a domnit 44 de ani înainte de a muri liniștit, în patul propriu. Sistemul pe care l-a creat avea să reziste secole.

Cu toate acestea, în ciuda succesului excepțional, este un bărbat greu de descifrat și mult mai puțin cunoscut decât unchiul său, Iulius Caesar. Povestea sa nu este mereu edificatoare: și-a omorât oponenții, și-a exilat fiica atunci când aceasta nu s-a conformat așteptărilor și a făcut și a desfăcut alianțe fără prea multe constrângeri, pe măsură ce a urcat scara puterii. Totuși, pacea și stabilitatea pe care le-a promovat au fost reale și, sub domnia sa, imperiul a prosperat.

Citește și: Citește un fragment în avanpremieră din „Rege și împărat. Viața lui Carol cel Mare“, de Janet L. Nelson

În această biografie mult așteptată, Goldsworthy își folosește din plin cunoașterea aprofundată a surselor antice, relatând evenimentele petrecute pe parcursul lungii vieți a lui Augustus în detalii niciodată dezvăluite până acum. Goldsworthy ne prezintă portretul omului din spatele miturilor: un manipulator, propagandist și adevărat regizor al politicii de culise, versat, generos, dar și crud. Sub domnia lui Augustus imperiul a prosperat, dar succesul său a fost permanent în pericol, iar traseul, intens imprevizibil.

Citește un fragment în traducere de Cosmin Nedelcu

„INTRODUCERE

În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Sfânta Evanghelie după Luca, spre sfârșitul secolului I d. Hr.

Această scurtă mențiune în povestea Nașterii Domnului trebuie să fi fost prima dată când am auzit de Augustus și, chiar dacă e greu să dai dovadă de precizie în cazul unor amintiri atât de timpurii, probabil aveam o vârstă foarte fragedă. La fel ca majoritatea oamenilor care aud sau citesc aceste cuvinte, mă îndoiesc că le-am acordat prea multă atenție și abia mai târziu a crescut pasiunea mea pentru istorie și am dezvoltat o fascinație deosebită pentru tot ce este legat de Roma antică. Nu poți studia istoria romană fără să dai peste Augustus și moștenirea sa. A fost primul împărat, cel care a înlocuit în cele din urmă o republică ce dăinuise aproape jumătate de mileniu cu o monarhie mascată. Sistemul pe care l-a creat a oferit imperiului vreo 250 de ani de stabilitate în care a fost deopotrivă mai extins și mai prosper ca niciodată. În secolul al III-lea d.Hr. s-a confruntat cu decenii de criză și a supraviețuit doar după o reformă profundă, dar, chiar și așa, împărații „romani“ care au domnit de la Constantinopol până în veacul al XV-lea s-au simțit succesorii de drept ai puterii și autorității lui Augustus.

Fără îndoială importantă, povestea lui este în același timp extrem de dramatică. Când le vorbesc studenților mei despre Augustus, fac mereu o pauză pentru a le reaminti că nu împlinise nici măcar 19 ani când s-a aruncat în teribil de violenta politică romană – așadar aproape mereu mai tânăr ca toți din sala de curs. Este deseori dificil să ne amintim acest amănunt când relatăm ce a realizat, croindu-și cu dibăcie și fără scrupule calea printre întortocheatele alianțe ale acelor ani de război civil. Strănepotul lui Iulius Caesar, care a fost asasinat, a fost desemnat principalul moștenitor în testamentul acestuia și i-a primit numele, preluându-l pentru a indica adopția sa completă. La Roma, se pleca de la presupunerea că puterea nu se moștenește, însă înarmat cu acest nume i-a strâns în jurul lui pe susținătorii dictatorului decedat și și-a proclamat intenția de a-și asuma toate funcțiile și statutul tatălui. Și tocmai asta a izbutit să ducă la bun sfârșit, deși sorții îi erau potrivnici și rivali mult mai experimentați i se opuneau. Marc Antoniu a fost ultimul dintre ei, înfrânt și mort până în 30 î.Hr. Ulterior, tânărul și sângerosul conducător din războaiele civile a reușit să se reinventeze în chipul preaiubitului protector al statului, însușindu-și numele Augustus, cu nuanțele lui religioase, fiind într-un final supranumit „părinte al patriei sale“, o personalitate care unește, nicidecum una care dezbină. A deținut puterea supremă vreme de 44 de ani – o perioadă foarte lungă pentru orice monarh – și, când a murit de bătrânețe, nu s-a pus nicio clipă problema ca succesorul pe care-l nominalizase să nu-l urmeze.

Cu toate acestea, în pofida remarcabilei sale biografii și a profundei influențe avute asupra istoriei unui imperiu care a modelat cultura lumii occidentale, Caesar Augustus a dispărut din conștiința publicului larg. Pentru majoritatea oamenilor, este un nume pomenit în slujbele de Crăciun sau în piesele școlare despre Nașterea Domnului și nimic mai mult. Nimeni nu prea mai stă să se gândească că iulie este denumită după Iulius Caesar, dar bănuiesc că și mai puțini își dau seama că august și-a căpătat numele după Augustus. Iulius Caesar este celebru, așijderea Antoniu și Cleopatra, Nero, Alexandru cel Mare, Hannibal, poate Hadrian și câțiva dintre filosofi, dar nu și Augustus. Unul dintre motive este că Shakespeare nu a scris niciodată o piesă despre el, poate pentru că tragediile naturale sunt puține la număr în cazul unui bărbat care trăiește până la adânci bătrâneți și își dă duhul în patul său. Apare ca Octavius în Iulius Caesar și ca Caesar în Antoniu și Cleopatra, dar în niciuna dintre piese personajul său nu este deosebit de atrăgător, spre deosebire de Brutus, Antoniu – sau chiar de protagoniști minori precum Enobarbus. Destinul său este să slujească îndeosebi ca termen de comparație pentru Antoniu – un om slab, ba chiar laș, însă rece și manipulator, în vreme ce Antoniu este brav, foarte atletic, neprefăcut și pătimaș. Contrastul exista deja în sursele antice și își avea rădăcinile în războiul de propagandă purtat la vremea respectivă; a avut doar tendința de a deveni mai pronunțat în prelucrările moderne ale poveștii – să ne gândim bunăoară la interpretarea glacială, cu nuanțe sadice, oferită de Roddy McDowall în faimosul film epic din 1963, Cleopatra.

Calculat, duplicitar și extrem de nemilos, un asemenea Augustus încurajează spectatorii să fie plini de compătimire față de Antoniu și Cleopatra, făcându-le astfel moartea cu atât mai tragică, pentru că, în fond, aceste narațiuni sunt despre ei. Nicio piesă de teatru, niciun film și niciun roman în care Augustus apare ca element central nu a captivat vreodată imaginația populară. În romanul lui Robert Graves, Eu, Claudius, Împărat – și în splendida dramatizare de la BBC, care este acum cel puțin la fel de cunoscută –, din nou, el nu este mai mult decât un personaj secundar care iese în evidență. Această perspectivă este mult mai plină de înțelegere, Augustus având rolul diferit al unui bătrân simplu și emotiv – doar uneori amenințător – căruia Livia, soția criminală și uneltitoare, îi zădărnicește planurile. Asemenea povești sunt palpitante și antrenante, însă singure nu oferă niciun fel de înțelegere reală a motivului pentru care Augustus a fost atât de important, făcând ca legătura dintre tânărul intrigant și bătrânul împărat adesea tras pe sfoară să fie cu atât mai greu de stabilit.

Viața lui Augustus este mult mai complexă, iar această poveste mai cuprinzătoare este departe de a fi plictisitoare. Unul dintre marile pericole este să presupunem că succesul său a avut un caracter inevitabil, pornind fie de la geniul său politic, fie – aceasta e o perspectivă mai veche – de la tendințele de ansamblu care au făcut ca instaurarea unei
monarhii la Roma să nu fie nimic mai mult decât o chestiune de timp. Longevitatea lui Augustus i-a surprins pe toți, așa cum prin surprindere i-a luat și succesul pe care l-a avut, mai ales în primii ani. De cele mai multe ori, aventurierul se întrevede mai limpede decât organizatorul migălos. Augustus și-a asumat riscuri, îndeosebi în timpul războaielor
civile, și nu toate aceste riscuri i-au fost răsplătite. În el a existat mai mult Iulius Caesar decât ne dăm uneori seama, în special prin abilitatea de a se debarasa de necazurile pe care el însuși le provocase. Și nu există nici o dovadă reală a vreunui plan îndelung gândit de creare a noului său regim; dimpotrivă, imaginea este una a improvizației și a experimentu‐
lui, de alcătuire a sistemului învățând din greșeli, evenimentele întâmplătoare jucând un rol aproape la fel de mare ca planificarea. Imaginea personajului rece ca gheața care manipulează se estompează și ea când vedem un bărbat care s-a străduit – și a dat deseori greș – să-și înfrâneze patimile și firea violentă. Este acel Augustus care a avut o idilă cu Livia, pe atunci căsătorită și gravidă, și l-a silit pe soțul ei să divorțeze și apoi să le oficieze nunta, la doar câteva zile după ce femeia născuse. Este un episod la care ne-am aștepta mai degrabă din partea lui Antoniu – sau poate mai cu seamă a lui Nero, stră-strănepotul lui Marc Antoniu și al surorii lui Augustus.

Pasiunea era însoțită de o doză consistentă de cruzime. Augustus, Antoniu și camaradul lor triumvir Lepidus erau cu toții vinovați de asasinate în masă, îndeosebi în timpul proscrierilor – „Să moară ăștia dar. Sunt însemnați“, în versiunea lui Shakespeare – și cu nenumărate alte ocazii. Faptul că se întâmpla rareori ca alte căpetenii războinice din această epocă să se comporte mai bine nu-i absolvă de asemenea barbarie. Ne este de multe ori greu să-l găsim agreabil pe tânărul Augustus, în pofida moderației sale de mai târziu, iar strădania de a reconcilia doi indivizi la prima vedere diferiți le-a dat bătăi de cap celor mai mulți biografi ai săi. Adeseori, soluția este să-i împărțim efectiv viața în două. Ascensiunea sa inițială de până la victoria de la Actium se pretează cu ușurință narațiunii, ticsită cum este de bătălii și de intrigi, precum și de personaje foarte cunoscute precum Cicero, Brutus, Sextus Pompeius și Cleopatra. Și apoi mulți biografi vor sări la anii săi târzii și se vor apleca asupra pretinsei intrigi care a învăluit alegerea succesorilor săi – nefiind deloc o coincidență că aceste două povești distincte oglindesc temele alese de Shakespeare și, respectiv, Graves. Mai mult, alți autori, mai cu seamă cei din lumea academică, vor pune de obicei capăt povestirii lor în 30 î.Hr., pentru restul vieții lui dezbătând subiecte mai generale – de pildă, „Augustus și Senatul“, „Augustus și provinciile“, „Augustus și religia“.

Biografia are puțini susținători în universul academic, în ciuda – poate în parte din cauza – imensei atracții pe care o exercită asupra unui public
mai general. Am scris biografia lui Iulius Caesar deoarece nici una dintre lucrările mai recente despre el nu era în întregime satisfăcătoare – fie nu erau detaliate, fie acopereau doar un singur aspect al vieții sale. Fiecare aborda ori cariera sa politică, ori pe cea militară, dar niciodată ambele – o distincție care i-ar fi nedumerit pe romani. În vreme ce lucram la acea
carte, am știut că într-o bună zi va trebui să scriu una de o anvergură similară despre Augustus, deoarece nimeni nu a scris încă una pe care o merită. Există opere care tratează cum se cuvine aspecte ale vieții sale, câteva prezentări succinte excelente, dar nimic care să vorbească despre întreaga sa viață într-o manieră cu adevărat amănunțită. Marele cusur al abordării tematice este că omul tinde să se piardă în discuții despre politică, idei sau despre imagistica folosită de regim. Separația se produce mult prea iute, asemenea saltului de la tânărul la bătrânul Augustus, în care se pierde orice sens real al felului în care unul s-a preschimbat în celălalt.

La fel ca în Caesar: The Life of a Colossus, scopul este să scriu ca și cum ar fi vorba despre biografia unui om de stat modern, ridicând aceleași întrebări, chiar dacă sursele noastre îngreunează găsirea unui răspuns, și încercând pe cât ne stă în putință să înțelegem omul.“

Citește și: Citește un fragment din „Condamnarea celor vii”, de Marco De Franchi

Ce spun criticii despre Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat

„O lectură esențială pentru oricine este interesat de Roma antică.“, The Independent

„Superbă, informație de cea mai înaltă ținută științifică, o carte pe care nu o poți lăsa din mână.“, Simon Sebag Montefiore

„Adevărata expertiză a lui Goldsworthy este cea de istoric militar, iar acest lucru oferă biografiei sale forță și viață: descrierea pe care o face relației dintre Augustus și legiunile sale este plină de măiestrie.“, Robert Harris, Sunday Times

„O carte pe care o citești cu aviditate, extrem de reușită; te vei bucura de o adevărată colecție de personaje și evenimente.“, Daily Express

Despre Adrian Goldsworthy

Adrian Goldsworthy este autor de cărți de istorie, dar și de ficțiune pe teme istorice, având un doctorat obținut la Universitatea Oxford. Prima sa carte, The Roman Army at War, a fost unanim recunoscută drept o lucrare deosebită, originală ca abordare și impresionantă ca stil. Titluri precum The Fall of the West, Caesar, In the Name of Rome, Cannae și Roman Warfare s-au vândut în mai mult de un sfert de milion de exemplare și au fost traduse în aproape 20 de limbi. Colaborează cu regularitate la realizarea de documentare pe teme romane.