Citește un fragment din „Bluebird” de Sharon Cameron
Bluebird este al doilea roman al autoarei Sharon Cameron trauds la Editura Litera și este un thriller plin de acțiune și romantism și un tablou deopotrivă înfricoșător și impresionant al nedreptăților terifiante și al secretelor mortale care ies la suprafață în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.
Citește un fragment în avanpremieră din „Necunoscuta din Paris” de Santa Montefiore
În anul 1946, Eva lasă în urmă ruinele Berlinului în favoarea străzilor din New York, pășind dintr-un război traumatizant și mistuitor în altul, cu mult mai rece, în care puterea e mai importantă decât principiile, iar minciunile sunt mai răspândite decât adevărul. Eva deține cheia unui secret mortal: Proiectul Bluebird, un experiment teribil din lagărelele de concentrare, capabil să răstoarne balanța puterii în lume.
Citește un fragment în avanpremieră din cartea „La limită“ de Virginia Feito
Atât americanii, cât și sovieticii vor să pună mâna pe Bluebird, dar nimeni n-ar trebui să aibă acces vreodată la așa ceva. Dar Eva n-a venit în America pentru secrete sau putere. N-a venit nici măcar pentru a-și construi o nouă viață. Singurul motiv pentru care se află aici este să facă dreptate.
Citește un fragment în traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi
Un pământ fără dărâmături.
Eva se apleacă peste parapetul navei și privește marea plumburie. Nu vede niciun morman de piatră arsă. Nicio groapă fumegândă, nici urmă de beton spart. Doar ziduri. Un oraș de ziduri. Întregi, cu aspect solid, se înalță cărămidă peste cărămidă. Clădiri frumoase, nebombardate, plutesc pe un țărm de ceață cenușie și murdară.
Este o lume nouă. Asta îi spuseseră. Lumea veche s‑a transformat în cenușă. A ars precum hârtia, în focurile Berlinului.
„Uneori“, se gândește Eva, „oamenii îți spun minciuni.“
Ar trebui să vadă o statuie, dar nu o găsește în mijlocul ceții.
Eva se sprijină de parapet și se apleacă, cu genunchii sprijiniți de metal, cu picioarele fixate în tocurile pantofilor. Poate vedea creștetele descoperite sau cu pălării de pe puntea inferioară și apa care se transformă în spumă dedesubt. Și orașul se întinde, tot mai mare, tot mai aproape, ancorat în orizontul mișcător.
Închide ochii. Lasă vântul să‑i agațe părul. Să‑i biciuiască obrajii. Parcă s‑ar afla intr‑o mașină cu geamurile deschise. Parcă s‑ar arunca de pe o stâncă.
Puțin, simte că zboară.
Când redeschide ochii, orașul s‑a pierdut în ceața de pe țărm și o insulă i‑a luat locul. Vede copii acolo, jos, jucandu‑se în neguri, sărind pe și de pe un zid menit să‑i împiedice să cadă în port. Copiii sunt fascinanți. Ei nu știu nimic despre grenade neexplodate. Sau despre ziduri care se prăbușesc dacă te urci pe ele. Și nimeni nu‑i va împușca aici pentru a le lua pantofii.
Uitase că există și asemenea copii.
Un foșnet ca bătaia din aripi a unui fluture, și Brigit e lângă ea. Eva coboară iute pe punte și o ia de mână. Brigit le zâmbește copiilor. Zâmbetul ei luminează ceața.
Secundul trece în grabă pe lângă ele, iar ea se crispează. Se chircește în sine. Secundul își atinge șapca, așa cum a mai făcut de sute de ori, și dispare, ca o pisică, pe o scară. Eva o înconjoară pe Brigit cu brațul și o strânge mai tare de mână.
Brigit nu este la fel ca acei copii. Nu va mai fi niciodată ca ei.
Tocuri ascuțite țăcăne pe punte.
– Eva! Brigit! strigă domnișoara Schaffer. Ce căutați aici? Unde vă sunt pălăriile? Unde vă sunt gențile?
– Valizele noastre sunt în cabină, domnișoară Schaffer, răspunde Eva.
Are o engleză îngrijită. Corectă. Dar nu înțelege cuvântul „geantă“ folosit de domnișoara Schaffer. Valizele care li s‑au dat nu seamănă cu niște genți. E greu de știut ce pricepe Brigit, pentru că Brigit nu vorbește. Dar trebuie să fi prins ceva engleză, căci Eva îi vede mâna țâșnind spre cap, parcă surprinsă că nu descoperă nicio pălărie.
– Grăbiți‑vă, rogu‑vă, se agită domnișoara Schaffer. Strânge o mapă la piept. Pe mânecă are brodată o emblemă cu o supernovă neagră și roșie, în opt colțuri. Nu puteți face cunoștință cu America așa, cu capetele dezgolite. Ar fi indecent.
„Indecent“, se gândește Eva. Opusul decenței, adică al civilizației. A cunoscut mulți oameni indecenți la viața ei, și majoritatea purtau pălării pe cap.
Domnișoara Schaffer dispare pe scară, iar secundul urcă înapoi pe vas. Acum, că domnișoara Schaffer nu e prin preajmă, îi zâmbește Evei, cu viclenie. Pentru că ea l‑a lăsat să o sărute. Și să‑și pună mâinile pe bluza ei. Pentru aspirină, când Brigit era bolnavă și doctorul a zis că alții sunt în stare și mai gravă.
– Ce‑i corect e corect, spusese secundul.
Brigit e cu un picior pe parapet, cu trupul aplecat în față, spre punțile inferioare. Eva o apucă de fustă și o trage înapoi.
Cu Brigit trebuie să fie rapidă.
– Nu, șoptește Eva, luand‑o iar de mână și bătand‑o pe braț. Nu pe acolo. N‑ar fi trebuit să‑i permită să se cocoațe pe parapet.
Secundul clatină din cap, dezgustat. Dar Brigit doar încerca să se uite la copii. Eva ar fi sărit. Sau s‑ar fi lăsat să cadă în gol.
Secundul nu știe că Eva i‑a pus șobolanul mort în sacul cu rufe.
„Ce‑i corect e corect.“
– Kommen Sie mit, șoptește Eva.
Vorbește în germană doar cu Brigit. O duce departe de parapet, departe de secund, două rânduri de scări mai jos, în lumina galbenă, electrică a punților inferioare. După colț, Eva deschide o ușă mică, de lemn.
Pălăriile lor stau una lângă alta pe un pat îngust din cabina strâmtă pe care au împărțit‑o peste sălbăticia apei mării. Eva detestă cabina. Pereții sunt prea aproape. Dar poate să încuie oricând ușa, iar asta îi place mult. Și celorlalți pasageri la fel. Se tem de Brigit.
Așa și trebuie.
Eva încuie ușa și o așază pe Brigit pe singurul scaun disponibil.
Îi așază bluza, care nu mai e atât de albă, dar este foarte bine călcată, și îi trage găicile nasturilor în jos, acolo unde vor să se caște deasupra bustului ei. Îi prinde pălăria cu ace. Este o pălărie urâtă, cafeniu‑inchis și diformă, dar Brigit o face să pară frumoasă. Clipește din ochii ei albaștri, limpezi, iar Eva se întoarce spre oglindă. Părul ei este sălbatic, de culoarea pălăriei lui Brigit.
CE SPUN CRITICII DESPRE BLUEBIRD
„Povestea unei supraviețuiri extraordinare.“ (Publishers Weekly)
„O ficțiune istorică importantă, scrisă cu măiestrie.“ (Kirkus Review)
Despre Sharon Cameron
Sharon Cameron a fost premiată pentru romanul de debut din 2009 cu Sue Alexander Most Promising New Work Award de către Society of Children’s Book Writers and Illustrators. Romanul istoric Lumina din întuneric s-a aflat în selecția pentru adolescenți a clubului de carte al actriței Reese Witherspoon – Reese’s Book Club. Volumul prezintă povestea extraordinară a Stefaniei Pogorska, o adolescentă poloneză care a ținut ascunși în podul casei părintești treisprezece evrei. Când nu scrie, Sharon poate fi găsită răsfoind tomuri prăfuite, trăgând cu arcul sau îndeletnicindu-se cu neobosita ei căutare de pasaje secrete.
De aceeași autoare: