Citește un fragment în avanpremieră din „Condamnarea celor vii”, de Marco De Franchi

Condamnarea celor vii, de Marco De Franchi, este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Doi copii care seamănă izbitor sunt răpiți la un interval de câteva zile într-o zonă rurală din Toscana. Unul din ei a reușit să scape și povestește ce s-a întâmplat, dar Valentina Medici, comisar la Serviciul Central Operativ din Roma, este sigură că ascunde ceva. Apoi un alt copil dispare, iar timpul se scurge nemilos. Făptașul trebuie prins cât mai repede, în speranța că băiatul răpit ar putea fi salvat.

Valentina suspectează un complot macabru, dar este crezută doar de Fabio Costa, un coleg tras pe linie moartă după un incident despre care nimeni nu vrea să vorbească. Împreună trebuie să caute un ucigaș feroce, cu o obsesie morbidă, legată cumva de opera lui Caravaggio, care pare să fie întotdeauna cu un pas înaintea lor. Este prima ei investigație oficială, dar Valentina ajunge să se teamă că va fi și ultima. Pentru că nimeni nu poate să se cufunde atât de adânc în tenebre și să iasă apoi la suprafață nevătămat…

Romanul de debut al lui Marco De Franchi, cu ecouri din Dan Brown și Tăcerea mieilor, este o carte cu un ritm implacabil, în care răsturnările de situație se succedă cu o repeziciune amețitoare până la finalul imprevizibil.

Citește un fragment în traducere de Georgiana-Monica Iorga

„ 1. Copilul alerga pe marginea drumului asemenea unui animal speriat în toiul nopții. Îi amintea bărbatului din mașină de bine‐cunoscuta fotografie a lui Kim, fetița vietnameză care fugea disperată în timp ce napalmul îi ardea pielea. Dar nu se aflau în Vietnam, ci pe drumul expres 74, zis și Maremmana, care pe acea porțiune mărginea culmile prăpăstioase ale unui sat numit Sorano, cu luminile sale pâlpâind în noapte, înainte de a traversa șesul din împrejurimile orașului Grosseto. Bărbatul se asigură că nu venea nicio altă mașină din spate și încetini cu grijă, oprindu‐și Toyota Highlander lângă peretele stâncos. Zona din jur nu era luminată decât de farurile mașinii sale. Copilul își continuă cursa, dispărând dincolo de curba pe lângă care tocmai trecuse șoferul. Bărbatul coborî din mașină și porni pe urmele lui. Nu mai avusese timp să‐și ia vesta galbenă reflectorizantă și se ruga să nu mai treacă alte vehicule. Tocmai în locul acela drumul se îngusta, iar dacă o mașină ar fi ieșit brusc din curba spre care se îndreptase copilul, n‐ar mai fi avut timp să frâneze.

Copilul părea cu adevărat îngrozit, iar bărbatului îi era teamă că, dacă l‐ar fi strigat, s‐ar fi speriat și mai mult, poate chiar ar fi fost în stare să intre în pădure, unde s‐ar fi pierdut în hățiș. Odată ajuns acolo, ar fi fost de negăsit.

Pesemne că băiețelul era epuizat. Îl ajunse din urmă în numai câteva minute și îl opri.

– Stai! îi ordonă gâfâind.

Privea șocat brațul dezgolit, slab și înghețat pe care tocmai îl înșfăcase, când băiatul se răsuci și‐l mușcă de mână. Bărbatul țipă de durere, dar își reprimă instinctul de a‐l împinge. În schimb, îl îmbrățișă, într‐un efort de a domoli avalanșa de pumni și picioare, și‐i șopti:

– Încetează, liniștește‐te, te rog! Vreau să te ajut. Nu vreau decât să te ajut!

Băiatul strigă niște fraze de neînțeles, își roti ochii și apoi leșină în brațele lui.

Chiar în clipa aceea opri o altă mașină, care îi încadră ca într‐o scenă cu lumina pătrunzătoare a farurilor. Bărbatul rămase nemișcat, conștient de impresia pe care i‐o lăsa șoferului imaginea aceea. Un necunoscut robust, masiv care ținea la pieptul său trupul neînsuflețit al unui copil de zece‐doisprezece ani, complet dezbrăcat.

2. Mașina era un Subaru mare albastru‐deschis, un plămân pe patru roți, așa cum îl numise Angelo Zucca, asistentul care îi era șofer. Valentina ar fi preferat ceva mai puțin bătător la ochi. Însă darurile din partea familiei nu se discută, iar familia sa era Serviciul Central Operativ din cadrul Poliției Naționale.

Călătoria fusese scurtă. Mai puțin de două ore, dacă punem la socoteală și jumătatea de oră necesară pentru a ieși din traficul de pe centura Romei. Valentina profitase de timpul acesta ca să analizeze pe laptop informațiile primite la plecare. Erau destul de puține, probabil insuficiente pentru solicitarea intervenției SCO, însă directorul, Giuseppe Falcone, fusese ferm:

– Te vei ocupa tu de acest caz, nu unul dintre subalternii tăi. N‐am încredere în responsabilul echipei mobile din Grosseto, există riscul să fi subevaluat cazul. Trebuie să vedem cât mai repede dacă într‐adevăr este nevoie de intervenția noastră. În caz contrar, saluți, faci stânga împrejur și te întorci imediat!

Valentina executase ordinul, ca de fiecare dată. Fata care îi aștepta la intrarea în sediul poliției era minionă, firavă, cu o claie de păr negru creț.

– Doamna comisar Medici? o întrebă în timp ce‐i strângea mâna. Fără a‐i oferi ocazia să răspundă, adăugă: Eu sunt inspectorul Blasi. Roberta Blasi. Mă bucur să vă cunosc!

Strângerea de mână a lui Blasi, spre deosebire de aspectul său fizic, era energică. Ochii îi străluceau. Angelo Zucca se prezentă, cu obișnuitul său aer indiferent, apoi Blasi le făcu semn s‐o urmeze în secția de poliție.

– Infracțiunile contra persoanei nu sunt de competența mea, le explică în timp ce treceau pe lângă corpul de gardă, în același timp făcându‐i semn ofițerului de la intrare că nu era nevoie ca nou‐veniții să se legitimeze. Dar, dacă nu vă deranjează, vă voi prezenta eu cazul.

– Nu sunteți dumneavoastră cea care se ocupă de investigații? întrebă Valentina surprinsă când intrau în biroul echipei mobile. Blasi se îmbujoră.

– Povestea asta nu e de competența echipei mele. Dar noi eram în tură atunci când am fost solicitați, așa că am intervenit primii… Nu știm încă foarte clar despre ce este vorba. Mulți dintre cei de aici nu cred că a fost o sechestrare de minor în adevăratul sens al cuvântului.

– Și dumneavoastră?

– Eu încă nu știu ce să cred.

– Bine! zise brusc Valentina, deranjată de cheia facilă în care fusese abordată situația. Atunci, explicați‐mi ce s‐a întâmplat cât mai clar puteți.

Angelo Zucca profită de situație și, cu un surâs enigmatic ascuns de barba stufoasă, se așeză pe marginea unui birou. Avea o mare experiență în cadrul Serviciului Operativ, iar atitudinea lui s‐ar fi putut traduce astfel: „Nu vă enervați, doamnă comisar, ăștia nu‐s decât niște polițiști de provincie, n‐avem ce să le facem!“ Valentina cunoștea bine mecanismul acela psihologic: de fiecare dată când specialiștii SCO se interpuneau într‐o investigație declanșată de polițiștii „din partea locului“, aceștia din urmă manifestau un soi de neîn-
credere și adesea începea o adevărată competiție pentru rezolvarea cazului. Numai că pe ea nu o interesa o astfel de competiție. Sarcina ei era să intervină atunci când
primea ordin, să stabilească dacă Serviciul Operativ avea motive temeinice de a lua parte la investigații și să plece cât mai repede cu putință. Avea atât de mult de muncă din urmă, încât nu‐și permitea să piardă timpul cu jocurile politice ale anchetatorilor.

– După cum știți, copilul se numește Fosco Agnelli, începu inspectorul Blasi. În decembrie va împlini doisprezece ani. O fire vioaie, dar și cu probleme. Un caracter dificil. A dispărut ieri după‐amiază din Sorano, un sat cu nici trei mii de locuitori, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea. A plecat de la școală la ora 13 fix, dar n‐a mai ajuns acasă. Am verificat, și nu
sunt mai mult de șase sute de metri. E imposibil să se fi rătăcit, mai ales pentru unul ca el, un localnic. Luisa Marini, mama lui, îl aștepta cu masa de prânz și i‐a anunțat imediat dispariția. Tatăl, de care este despărțită, locuiește în Franța. L‐am contactat de îndată, însă, evident, nu știa nimic despre cele petrecute. După cum v‐am semnalat, aseară, cu puțin înainte de miezul
nopții, copilul a fost găsit la câțiva kilometri de sat. S‐a intersectat cu el reprezentantul unei companii farmaceutice care se întorcea acasă pe șoseaua Maremmana… este drumul care face legătura între lacul Bolsena și mare. Trebuie să menționez că are destul de multe curbe și traversează întreaga zonă. Copilul era gol, fără haine și încălțăminte. Fugea pe drum, țipând ca un posedat.

Polițista tăcu, iar Valentina întrezări cu surprindere semnele unei înduioșări sincere în privirea ei. O atitudine neobișnuită pentru o profesionistă care trebuie să mai fi întâlnit astfel de cazuri.

– Bietul copilaș, zise Blasi peste câteva clipe, cine știe prin ce‐o fi trecut! Mare noroc că n‐a fost lovit de vreo mașină.

Valentina dădu din cap aprobator. Dintr‐un motiv necunoscut, acea dovadă neașteptată de compasiune o tulburase.

– Toate acestea ni le‐ați comunicat deja, spuse. Sper că mai sunt și alte informații. Ați menționat că este un copil‐problemă?

– Într‐adevăr. Despărțirea părinților săi nu a fost chiar floare la ureche, iar băiatul cu siguranță a avut de suferit. Este tratat de un psiholog și… a mai fugit și altă dată de acasă.

Valentina avu un moment de reflecție. Poate că în spatele acelei dispariții nu era nici un mister, iar drumul ei până acolo fusese inutil. Deși găsirea băiatului fără haine reprezenta un detaliu demn de atenție.

– Presupun că a avut parte de un control medical.

– Sigur! Blasi își consultă notițele de pe o foaie, dar era evident că nu avea nevoie de ele. În afară de șocul suferit, se prezintă într‐o stare fizică bună. În perioada aceasta nu e foarte frig, astfel că nu s‐a găsit nici un semn de hipotermie. Ipoteza de lucru este că a stat la adăpost pe undeva până cu puțin timp înainte de a fi găsit. Nici o urmă de traumă ori violență. A fost supus unui control medical de rutină: analize de sânge, urină, electrocardiogramă, tot ce era necesar, iar acum așteptăm rezultatele.

– Nu prezintă semne de iritație în gât? întrebă Valentina. Acesta este efectul eterului, știați?

Fata dădu din cap aprobator, întorcându‐i privirea cu o intensitate care nu‐i scăpă Valentinei.

– Nu are nici o problemă cu gâtul. Și eu m‐am gândit la eter, doamnă comisar, spuse cu însuflețire. Medicul nu l‐a exclus, dar vrea să aștepte rezultatele analizelor înainte de a se pronunța. Afirmă că, la prima vedere, nu sunt indicii ale administrării unor substanțe narcotice. Cert este că, așa cum vă spuneam, Fosco a mai dispărut și altă dată de acasă, și aici nimeni nu crede să fi fost vorba despre altceva.

– Dar de data asta a fost găsit în pielea goală și speriat. S‐a mai întâmplat și altă dată la fel?

– Cu siguranță, nu! răspunse Blasi, continuând s‐o fixeze cu privirea ca și cum ar fi cântărit dacă se putea încrede în comisar. Nu era nici o îndoială, fata aceea aștepta niște răspunsuri.

– Îmi imaginez că l‐ați interogat serios pe bărbatul care l‐a găsit.

– Chiar în noaptea aceasta, eu însămi. L‐am pus în situația de a se simți sub presiune, dar a reacționat foarte bine. Se numește Saverio Genovesi, este reprezentant farmaceutic și se întorcea acasă când l‐a zărit pe Fosco. E un om cumsecade, fără antecedente penale. El era și mai speriat decât băiatul. Blasi aruncă o privire în spate ca să se asigure că n‐o auzea nimeni înainte de a continua: Este o chestiune delicată, iar șeful meu este circumspect. Nu consideră că este vorba despre un caz grav, spune că a informat SCO doar pentru că așa pre-
vede procedura. Dar până când nu ies la iveală elemente care să indice o sechestrare sau violențe de ordin sexual, nu are de gând să investească alte resurse. Vreau să zic, în afară de mine. Dar…

– Dar?

– Dar eu cred că Fosco Agnelli a pățit ceva. Și aș vrea să știu ce anume.

Blasi părea hotărâtă, dar, din experiență, Valentina știa că adesea polițiștii exagerează cazurile de care se ocupă pentru a‐și demonstra competența. Uneori, se poate întâmpla dacă ești femeie, iar superiorul tău are tendința de a‐ți încredința numai anchetele pe care nu le‐a vrut nimeni sau cele care sunt de nerezolvat. Poate că responsabilul acelei echipe mobile apreciase corect situația ori poate o subevaluase. Oftă. Îi revenea ei sarcina de a găsi răspunsul. […] “

Ce spun criticii despre Condamnarea celor vii

„Romanul acesta este ca un magnet de care e aproape imposibil să te desprinzi. Un joc al minții sub o presiune care nu slăbește nicio clipă. Cititorul e ținut într-o încordare permanentă, iar curiozitatea îi este ațâțată suplimentar la fiecare pagină, o combinație excepțională care îl face să aștepte nerăbdător deznodământul – departe de cel anticipat, după cum va constata. Aceasta este frumusețea thrillerelor cu adevărat bune.“, Corriere della Sera

„Ai senzația că parcurgi cele peste cinci sute de pagini într-o clipită, deoarece fiecare nouă descoperire este mai șocantă decât precedenta.“, Il Venerdì – la Repubblica

„Un thriller surprinzător, plin de răsturnări de situație… o experiență de lectură care nu trebuie ratată.“, ELLE Italia

Despre Marco De Franchi

Marco De Franchi recunoaște că are o latură noir care a fost mereu în el încă de la început. Incă de mic și-a dorit să fie scriitor la fel de mult cât și-a dorit să devină detectiv. El are, de fapt, un trecut ca șef al poliției, perioadă în care a lucrat la Serviciul Central Operațional, birou care este cel mai aproape de FBI. Experiențele sale în domeniu au fost fundamentale pentru scrierea thrillerului „La condanna dei viventi“, publicat de Longanesi. Locuiește între Pisa și Livorno împreună cu soția sa, Debora, și cei doi copii ai lor.