Citește un fragment din „Duminicile iubirilor pierdute” de Valérie Perrin

Duminicile iubirilor pierdute, al doilea volum al scriitoarei franceze Valérie Perrin tradus la Editura Litera, a apărut în colecția „Buzz Books” și spune povestea lui Justine, o tânără de 21 de ani fascintă de povestea lui Hélène, o rezidentă de aproape o sută de ani a azilului de bătrâni unde lucrează ca infirmieră medicală.

O carte pe zi: „Duminicile iubirilor pierdute” de Valérie Perrin

Viața ei este un roman: întâlnirea cu Lucien în 1933, dragostea lor, războiul, evreul Simon ascuns în pivniță, trădarea, Gestapo-ul, deportarea… Treptat, Justine îi smulge bătrânei secrete grele și ajunge să le confrunte pe cele ale propriei familii. Deopotrivă amuzant și melancolic, Duminicile iubirilor pierdute este un roman al trecutului, al prezentului și al iubirilor nerecunoscute.

VIDEO. „Apă proaspătă pentru flori” de Valérie Perrin, dezbătută la Clubul de carte Litera: „Poate sta foarte bine în bagajul pentru vacanță”

Citește un fragment în traducere din limba franceză de Claudiu Brăileanu

M‑am dus să cumpăr un carnețel de la magazinul universal al lui moș Prost. Am ales unul albastru. Nu voiam să scriu romanul lui Hélène pe un calculator, pentru că aveam de gând să‑i plimb povestea în buzunarul bluzei.

M‑am întors acasă. Pe copertă am scris: Doamna de pe plajă. Iar pe prima pagină:

Hélène Hel s‑a născut de două ori. O dată pe 20 aprilie 1917, la Clermain, în Bourgogne, și a doua oară în ziua când l‑a întâlnit pe Lucien Perrin, în 1933, chiar înainte de sosirea verii.

Pe urmă am ascuns carnețelul între saltea și pat, ca în peliculele alb‑negru la care se uită bunicul duminica seara, la Cinema la miezul nopții.

M‑am întors apoi la lucru, pentru că eram de gardă.

Mă numesc Justine Neige. Am douăzeci și unu de ani. De trei ani lucrez la căminul de bătrâni La Hortensii. Sunt infirmieră. De obicei, căminele de bătrâni poartă nume de copaci, precum La Tei sau La Castani. Dar al meu a fost construit pe niște tufe de hortensii. Așa că nimeni nu a mai căutat nume de arbori, chiar dacă întreaga clădire se află la marginea pădurii.

Două lucruri îmi plac în viață: muzica și oamenii de vârsta a treia. Sâmbăta, cam o dată la trei săptămâni, dansez la clubul Paradis, aflat la treizeci de kilometri de Hortensii. Clubul este un fel de cub din beton armat plantat în mijlocul unei câmpii, cu o parcare improvizată unde fac câteodată schimb de săruturi franțuzești cu băieții, pe la ora cinci dimineața.

Îi iubesc, desigur, și pe fratele meu Jules (de fapt, este vărul meu), și pe bunicii din partea tatălui meu decedat. Jules este singurul tânăr din casa unde mi‑am petrecut copilăria. Am crescut cu persoane de vârsta a treia prin preajmă.

Am sărit peste o generație.

Viața mea se împarte în trei: am grijă de bătrâni ziua, îi ascult noaptea și dansez sâmbăta, ca să îmi redobândesc liniștea sufletească pierdută în anul 1996, din cauza vârstei a doua.

Vârsta a doua sunt părinții mei și cei ai lui Jules. Au avut proasta inspirație să moară împreună într‑un accident de mașină, într‑o duminică dimineața. Am văzut articolul decupat de bunica dintr‑un ziar. Nu‑l mai ascund acum de mine, dar cu o condiție: să nu‑l recitesc. Am văzut și fotografia mașinii.

Din cauza lor, eu și Jules ne‑am petrecut toate duminicile la cimitirul satului, ca să punem flori proaspete la mormântul lor. Un monument mare unde sunt puse, între doi îngerași, fotografia de la căsătoria tatălui meu și cea de la căsătoria unchiului. Două mirese: una blondă și alta brunetă. Cea din urmă este mama. Blonda este mama lui Jules. În fotografie, mirele blondei și cel al brunetei par a fi un singur bărbat. Același costum, aceeași cravată și același zâmbet. Tata și unchiul erau gemeni. Cum se face că aparent același om s‑a putut îndrăgosti de două femei diferite, în același timp? Și cum se face că două femei au simțit sentimente identice pentru același om? Iată veșnicele întrebări pe care mi le mai pun în timp ce trec de gardul cimitirului. Și nu găsesc pe nimeni să‑mi răspundă. Așa se face că mi‑am pierdut liniștea: pentru că‑mi lipsesc răspunsurile lui Christian, Sandrine, Alain și Annette Neige.

În cimitir, morții mai vechi odihnesc în partea de jos, iar cei mai noi sunt amplasați în zone strâmte, cu toții un pic răsfirați. Ca și cum ar fi sosit cu întârziere. Familia mea se odihnește în partea de sus a satului. La cinci sute de metri de casa bunicilor.

Satul meu se numeşte Milly. Are vreo patru sute de locuitori. Ar trebui să iei o lupă ca să‑l găseşti pe hartă. Rue Jean‑Jaurès este cea cu magazine. În mijlocul satului, o bisericuţă în stil roman şi curtea ei. Comerțul nu este foarte dezvoltat: pe lângă băcănia lui moş Prost, mai există o casă de pariuri sportive, un service auto şi un salon de coafură care şi‑a închis porţile anul trecut pentru că patronul s‑a săturat să nu facă altceva decât să vopsească şi să coafeze părul. Magazinele de haine şi florăriile au fost înlocuite de bănci şi de un laborator de analize medicale. Sau, dacă nu, au fost lipite ziare pe interiorul vitrinelor ori s‑au mutat oameni acolo, iar în locul pantalonilor de vânzare sunt acum perdele albe.

Aproape că sunt tot atâtea anunţuri cu „De vânzare“ câte case în sat. Dar, cum prima autostradă se află la mai mult de şaptezeci de kilometri, iar prima gară la cincizeci, nimeni nu cumpără.

Mai este şi o şcoală primară. Unde am învăţat eu şi Jules.

Ca să mergi la gimnaziu, la liceu, la un medic, la far-macie sau să îţi cumperi pantofi, trebuie să iei autobuzul.

După plecarea patronului salonului de coafură, eu îi aranjez bunicii părul. Se aşază în bucătărie cu părul ud. Îmi dă bigudiurile, unul câte unul, iar eu îi răsucesc şuviţele albe şi le prind cu un elastic, ca să le ţină strâns. Când termin, îi pun o plasă pe cap, îi usuc părul sub o cască, ea aţipeşte cinci minute, pe urmă desfac bigudiurile, iar coafura rezistă până săptămâna următoare.

Ce spun criticii despre Duminicile iubirilor pierdute

„Un roman frumos despre amintiri și moșteniri, evidențiat de o scriitură sensibilă.“ (Delphine Perras, L’Express)

„O eroină originală și simpatică, un univers surprinzător, o povestitoare foarte talentată.“ (Nathalie Dupuis, Elle)

DESPRE VALÉRIE PERRIN

Valérie Perrin s-a născut în 1967 în Remiremont, în Munții Vosgi, Franța. A crescut în Burgundia și s-a stabilit la Paris în 1986. Romanul ei Les Oubliés du dimanche (2015) a câștigat premiul Booksellers Choice Award, iar ediția tipărită a fost bestseller mult timp după publicare. Romanul Apă proaspătă pentru flori (Changer l’eau des fleurs – Albin Michel, 2018) a câștigat Premiul Maison de la Presse, Paperback Readers Prize și a intrat pe listele ABA Indies Introduce și Indie Next List în 2020. A fost tradus în peste treizeci de limbi. Figaro Littéraire a numit-o pe Perrin unul dintre cei mai bine vânduți zece autori din Franța în 2019, iar în Italia, Apă proaspătă pentru flori a fost cea mai bine vândută carte din 2020. Perrin locuiește acum în Normandia.