Citește un fragment din „Fata care a evadat de la Auschwitz” de Ellie Midwood
Fata care a evadat de la Auschwitz de Ellie Midwood a apărut la Editura Litera în colecția „Buzz Books“. Cartea spune povestea adevărată, tulburătoare a Malei Zimetbaum, al cărei eroism nu va fi nicicând uitat și al cărei destin tragic a schimbat cursul istoriei…
Nimeni nu scapă cu viață de la Auschwitz. Mala, deținuta cu numărul 19880, a înțeles acest lucru de când a coborât din trenul de vite cu care a fost adusă și a pășit pe porțile iadului. Ca mesageră și interpretă pentru SS, ea se folosește de statutul ei privilegiat în lagăr pentru a salva cât mai multe vieți cu putință, ducându-le pe furiș câte o bucată de pâine celor disperați de foame. Edward − deținutul cu numărul 531 − este unul dintre veteranii lagărului. Deși arată ca toți ceilalți, cu capul ras și uniforma sa vărgată, Edek este, în secret, unul dintre membrii mișcării de rezistență. Și are un plan de evadare.
Citește un fragment în avanpremieră din „Violonista de la Auschwitz” de Ellie Midwood
Amândoi sunt închiși pentru simplul păcat de a exista. Dar când se întâlnesc, umbrele întunecate ale Auschwitz-ului sunt luminate de un licăr de speranță. Edward o convinge pe Mala că imposibilul poate deveni posibil. O face să creadă că, deși sunt înconjurați de un gard electric, deși mitralierele sunt ațintite asupra lor din nesfârșitele turnuri de pază, iar reflectoarele scrutează fiecare petic de teren, pot scăpa totuși din lagărul de exterminare. Își fac unul altuia o promisiune solemnă – vor evada împreună sau vor muri împreună. Ceea ce urmează reprezintă una dintre cele mai impresionante povești de dragoste din toate timpurile…
O carte pe zi: „Violonista de la Auschwitz” de Ellie Midwood
Milioane de oameni au intrat pe porțile Auschwitz-ului, dar ea a fost prima femeie care a reușit să evadeze din acel infern.
Citește un fragment în traducere din limba engleză de Adina și Gabriel Rațiu
Edek era sătul. Revelația sumbră apăru odată cu primele raze de soare care‑și revărsau lumina roșie peste acoperișurile barăcilor, în timp ce Edek se uita cum ofițerul SS Brück strivea fără milă capul unui deținut sub crampoanele de oțel ale cizmei. Deși victima încetase de mult să mai miște, gardianul era foarte perseverent și continua să‑l calce în picioare cu aversiunea fermierului care zdrobește un șoarece cu lopata.
În definitiv, asta erau deținuții în ochii SS‑ului – niște paraziți. Încă din prima zi, naziștii își exprimaseră deschis sentimentele față de nou‑sosiți. Edek se număra printre primii deținuți politici întâmpinați cu acest „discurs de bun venit“, imediat ce coborâseră din tren, buimaci și orbiți de lumină, pe temuta rampă de la Auschwitz, în iunie 1940. Șapte sute douăzeci și opt de oameni s‑au instalat în ziua aceea în fostele barăci poloneze. Tot în ziua aceea, Edward Galiński, cadet la marină, încetase să mai existe. Din momentul acela, devenise Häftling – deținutul – 531, condamnat la muncă silnică pentru…
De ce‑l acuzase mai exact secția poloneză a Gestapoului? Trecuse atât de mult timp de când îl forțaseră să semneze mărturisirea, încât Edek nu mai ținea minte detaliile. Un neamț ochelarist și mieros la vorbă îi explicase politicos că, pentru a ieși din beciul Gestapoului, Herr Galiński trebuia să‑și pună semnătura sub textul indescifrabil, în limba germană, și să admită că a complotat împotriva Reichului, împreună cu alți membri ai intelighenției poloneze. Edek încercase să‑i explice că e fiu de instalator și nici măcar n‑a visat vreodată că ar putea face parte dintre elitele intelectuale, darămite să participe la comploturile lor. Neamțul încuviințase înțelegător din cap, îi trăsese câțiva pumni sănătoși în tâmple, apoi se ștersese bine cu batista și îl sfătuise să se mai gândească.
Până la finalul săptămânii, Edek semnase mărturisirea.
Toată lumea a făcut asta, până la urmă, îi explicase amabil ofițerul de la Gestapo, vârând dosarul lui Edek între multe alte dosare gri, cu svastica pe copertă, care stăteau înșirate pe lângă pereții noului său birou de la penitenciarul din Tarnov. Dincolo de ferestrele cu zăbrele, în locul steagurilor poloneze, înlăturate după invazia germană din 1939, fluturau pe fațade drapelele purpurii cu Hakenkreuz. În curte, pe lângă zidul ciuruit de gloanțe, se întindeau bălți roșii de sânge. Aici erau împușcați inamicii Reichului – jurnaliști și liberali, în marea lor parte, care ațâțau populația de rând și o zăpăceau cu idei împotriva propagandei oficiale de stat. Pe agitatori, Gestapoul îi lichida primii. Erau mult prea recalcitranți pentru gustul naziștilor.
Nazistul nu mințise, după cum a aflat Edek de la unul dintre bărbații încărcați în același tren de Auschwitz. Toți erau acuzați de aceleași fapte.
– Singura noastră vină e că suntem oameni tineri și sănătoși, capabili să pună mâna pe arme și să cheme lumea la revoltă împotriva scârbelor de naziști, i‑a zis unul dintre ei, trăgând din țigară cu ochii pierduți în gol.
La picioare, avea o bocceluță cu lucrurile pe care fiecare deținut le putea lua cu sine la noua destinație, al cărei nume paznicii lor îl țineau ascuns ca pe un secret sinistru. Vorbea în șoaptă, căci scârbele de naziști mai sus menționați luaseră locul polițiștilor polonezi la gară și stăteau pe o bancă în același vagon, fixându‑i pe polonezi cu ochii lor mici și dușmănoși și răstindu‑se de câte ori vreunul îndrăznea să ridice privirea spre fereastră.
–E de ajuns ca să ne trimită undeva, departe de lume, sub acuzația de complot, a continuat bărbatul. Femeile, copiii și bătrânii nu reprezintă o amenințare. De‑asta i‑au lăsat în pace. Deocamdată, cel puțin.
Tânărul se numea Wiesław.
Acum, trei ani și jumătate mai târziu, stătea lângă Edek și se uita la gardianul care strivea capul deținutului. O singură ocheadă aruncată la chipul prietenului său îl convinse pe Edek că și acesta era sătul.
– Trebuie să scăpăm de‑aici, murmură Edek în poloneză.
Spre marele lui ghinion, gardianul SS Brück îl auzise. Se răsuci imediat, uitând de victima îngropată în noroi.
– Iar vorbiți în limba aia scârboasă a voastră?
Gâfâia. Vena de la gât i se umflase sub gulerul strâmt, cu însemne naziste.
– Vrei să petreci câteva zile în Strafblock ca să‑ți bagi mințile‑n cap?
Edek lăsă ochii în pământ și își ceru numaidecât scuze. Îi ajungea câte zile petrecuse deja la carceră. Strâmtă ca un coteț de câine, carcera era o cutie de ciment, fără ferestre și unde nu aveai nici măcar suficient spațiu cât să poți sta în picioare; doar o găleată în colț, în care să‑ți faci nevoile, și un blid cu mâncare pe care‑l primeai o dată pe zi. Dar nu disconfortul fizic era pedeapsa, ci singurătatea într‑o beznă totală, care, încet, dar sigur, îți fura mințile. După doar câteva ore, te cuprindea senzația înfiorătoare că ești îngropat de viu și oricât ai fi țipat, nu‑ți era de nici un folos. Cel care crease aceste blestemății se asigurase că invențiile lui sunt perfect izolate fonic. Puteai să urli până leșinai; doar cei patru pereți și ecoul propriei voci răgușite răspundeau rugilor tale deznădăjduite.
DESPRE ELLIE MIDWOOD
Ellie Midwood este o scriitoare de ficțiune istorică premiată, autoarea mai multor romane devenite bestselleruri, printre care se numără Violonista de la Auschwitz (The Violinist of Auschwitz), Fata care a evadat de la Auschwitz (The Girl Who Escaped from Auschwitz), The Girl Who Survived și The Girl on the Platform.
Este poliglotă și pasionată de yoga și de istoria Germaniei naziste. Ellie locuiește în New York împreună cu logodnicul ei.
Te-ar mai putea interesa și: