LiteraBlog Citește un fragment din „Timpul Soarelui” de Tracy Rees

Citește un fragment din „Timpul Soarelui” de Tracy Rees

Timpul Soarelui de Tracy Rees a apărut la Editura Litera în colecția „Blue Moon” și are în centrul ei două femei ce trăiesc în 1950, respectiv 2014.

1950. Chloe vizitează micul orășel Tenby din Țara Galilor în fiecare vară. Stă la mătușa ei și își petrece zilele lungi și idilice pe plajă, alături de cel mai bun prieten, Llew. În fiecare an este la fel, până când întâlnește un băiat mai mare, plin de farmec, de care se îndrăgostește instantaneu. Dar în noaptea primei lor întâlniri, Chloe își dă seama că vor urma consecințe care ar putea-o bântui pentru totdeauna.

Citește un fragment din „Bluebird” de Sharon Cameron

2014. Nora a considerat întotdeauna succesul ca pe ceva de la sine înțeles, până când viața ei începe să se năruie dintr-odată. Tulburată de anxietate și de coșmaruri, se trezește atrasă de plajele din Tenby. Dar orașul ascunde mai multe secrete, iar Nora va descoperi în curând că această localitate de lângă mare are puterea de a vindeca până și cele mai dureroase amintiri.

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Anca Irimia Ionescu

După ce fusese la terapie ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe. Numai că nu se schimbaseră în nici unul dintre felurile în care se așteptase ea. Înainte de prima ședință, într-o seară prăfuită de iunie, făcuse o listă cu toate modurile în care spera că i se va îmbunătăți viața. Nu fusese niciodată la consiliere și de aceea voia să fie pregătită.

Un timp, viața a continuat la fel ca mai înainte, cu excepția acestor vizite o dată pe săptămână în Belsize Park ca s-o vadă pe Jennifer. Apoi, cam după trei luni, coșmarurile au devenit mai persistente, anxietatea s-a intensificat, iar relațiile cu mama ei s-au înrăutățit simțitor. S-a despărțit și de partenerul ei, Simon, cu numai câteva luni înainte să împlinească 40 de ani. Nici unul dintre aceste lucruri nu fusese pe lista ei.

Acum, într-o zi geroasă de decembrie, stătea la fereastra camerei de așteptare, crem, a lui Jennifer și privea fix în întunericul unei străzi din nordul Londrei. Una sau două frunze ofilite au trecut purtate de vântul iernii, plutind în derivă, prin raza de lumină a unui stâlp stradal. Pe Nora nu o deranja faptul că așteaptă. Se gândea cum să-i explice lui Jennifer ce făcuse.

– Astăzi mi-am dat demisia! a exclamat ea, patruzeci de minute mai târziu.

Jennifer a spus că făcea deseori asta – și-a mușcat limba și nu a spus nimic cu adevărat important, până când a fost prea târziu, așa că nu mai era timp să discute ca lumea. De regulă, Nora nu-și dădea seama cât de importante erau aceste omisiuni, până când Jennifer le lua și le analiza ca un arheolog care examinează o bucată de piatră ordinară și declară că este un vârf de săgeată. Dar acum, chiar și Nora știa că asta este important.

Ar fi vrut să amâne mărturisirea cu încă o săptămână, dar, dacă nu putea să-i spună lui Jennifer, care fusese instruită ca să asculte capriciile motivațiilor umane, cum va putea să spună aceasta personalului de la serviciu? Cum îi va spune lui Simon (care mai păstra legătura cu ea, deși se despărțiseră)? Și – o, Doamne – cum îi va spune mamei ei?

– Înțeleg. Ai vrea să vorbești ceva mai mult despre asta? a întrebat Jennifer, fără să lase să se vadă că este câtuși de puțin alarmată, așa cum Nora era sigură că ar trebui să se simtă.

Jennifer avea o mare de păr castaniu și un ten frumos, crem. Probabil că era numai cu vreo zece ani mai în vârstă decât Nora, dar parcă era cu câțiva eoni mai bătrână. Înțeleaptă? Maternă?

– Hm, da, bine. A fost după pauza de prânz, a spus Nora și s-a strâmbat.

Nu la asta se referea Jennifer, e clar.

– Olivia a fost foarte surprinsă, dar s-a purtat frumos. Nu știu de ce am făcut-o. Hm… am văzut o plajă.

– O plajă?

Nora a oftat. Nu avea cum să explice aceasta fără să pară nebună. Probabil că era chiar nebună. Oamenii nu-și părăsesc locul de muncă pentru că vor să meargă la plajă!

– Da. Cu ochii minții. Știu că sună nebunește. Nu… nu știu de ce am făcut asta, a repetat Nora.

Cum ar fi putut să explice vreodată? Cu siguranță că nu era nimic altceva decât un vis aiurit cu ochii deschiși, dar dorea  să-i spună viziune. I se părea că aproape i se taie răsuflarea când se gândește cât este de important. Strălucise dintr‑odată ca un diamant și nu putuse să i se împotrivească; o făcuse să simtă ceva cunoscut și clocotitor. Speranță, probabil. Dar acum, după toate celelalte, va fi și șomeră. Jennifer spusese că adesea, când cineva începe terapia, lucrurile mai întâi se înrăutățesc și abia după aceea se îmbunătățesc. Nu glumea!

– Mai avem numai câteva minute, Nora…, a început Jennifer. Din anumite motive, ora de terapie avea cincizeci de minute. Nu se uitase la ceasul de mână, iar singurul ceas din încăpere era deasupra capului ei, dar se pare că lui Jennifer timpul îi curgea prin vene. Oricum, mă bucur dacă vrei să mai stai câteva minute ca să mai discutăm puțin despre asta.

Serios? Jennifer nu depășea niciodată timpul. Poate că era mai șocată decât părea. Mulțumesc.

– Atunci, ce ar fi să-mi spui exact ce s-a întâmplat astăzi, ca și când s-ar petrece chiar acum?

Nora a încuviințat din cap. A închis ochii așa cum o învățase Jennifer și s-a dus cu gândurile înapoi, mai devreme în aceeași zi. Exact așa cum fusese la serviciu în pauza de masă. Toți ceilalți colegi din departament plecaseră, dar ea, ca de obicei, mânca la birou. Vedea cu coada ochiului dulapul metalic cenușiu, strălucirea ecranului alb al monitorului și capsatorul negru așezat frumos în spatele tastaturii.

– Este pauza de prânz, a început Nora. Sunt în birou. Îmi spun că am noroc, pentru că biroul meu are două ferestre. Numai că, atunci când mă uit pe una din ele, văd coridorul. Iar cealaltă dă spre curtea din interiorul clădirii. Ce rost are o curte în interiorul clădirii? Dar cel puțin este verdeață – câteva ferigi care cresc pe un bolovan… Mai ții minte, săptămâna trecută ai spus că…

– Concentrează-te, Nora, a murmurat Jennifer. Ești în birou…

– O, da. Așa că decid să mă duc jos, în curte, să-mi dezmorțesc picioarele. Mă duc la ferigi și le ating… sunt din plastic.

Ce spun criticii despre Timpul Soarelui

„Rees este o scriitoare elegantă și inteligentă, cu darul de a-și îmbogăți romanele încântătoare cu personaje vii și bine conturate, cu detalii istorice bogate, cu inteligență emoțională și cu un simț al istoriei deosebit de autentic.” (Lancashire Post)

„Autoarea are darul de a crea personaje cu voci puternice și distincte, iar atunci când citești un roman de Tracy Rees este ca și cum te-ai așeza la un ceai și la o discuție cu un vechi prieten.” (Historical Novel Society)

Citește un fragment în avanpremieră din „Necunoscuta din Paris” de Santa Montefiore

Despre Tracy Rees

Tracy Rees este absolventă a Facultății de Limbi Moderne și Medievale de la Cambridge. După o carieră de opt ani ca editor de nonficțiune, a devenit consilier pentru bolnavii de cancer și familiile acestora. Misterul fetei de zăpadă este primul ei roman. Tracy locuiește în Swansea, Țara Galilor.

Citește un fragment în avanpremieră din „Cele șapte surori. Sora pierdută” de Lucinda Riley

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.