Citește un fragment din „Vara noastră de demult” de Roxanne Veletzos

Vara noastră de demult, un „roman istoric superb scris și impecabil cercetat”, a apărut la Editura Litera în colecția „Blue Moon”. De la ororile celui de-al Doilea Război Mondial până la tensiunile revoltei maghiare din 1956 și dincolo de acestea, Vara noastră de demult este o poveste impresionantă despre prețul secretelor, despre liniile neclare dintre sacrificiu și obsesie și despre rezistența spiritului uman.

Ungaria, 1943: În timp ce războiul trece de granițele țării, tânăra și impetuoasa Eva César sosește în orașul idilic Sopron pentru a-și petrece ultima vară înainte de nuntă, pe moșia familiei sale aristocrate. Tânjind să se elibereze de sub dominarea unui tată sever, ea numără zilele până la căsătoria cu un medic de la Crucea Roșie amabil și devotat, pe care îl admiră foarte mult.

O carte pe zi: „Vara noastră de demult” de Roxanne Veletzos

Dar viața Evei se schimbă atunci când îl întâlnește pe Aleandro, un violonist și artist rom fermecător și pasionat. Cu toate că vremurile și societatea le sunt potrivnice, Eva și Aleandro se îndrăgostesc profund ‒ doar pentru a fi despărțiți de un gest brutal izvorât din ură.

În timp ce sunt măturați de valurile războiului, Eva și Aleandro încearcă să uite povestea lor de dragoste. Cu toate acestea, amintirea obsedantă a acelei veri le va remodela destinele și va duce la decizii care vor avea ecou de-a lungul generațiilor.

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Monica Grecu

Când troncănitul tramvaielor de pe străzile Budapestei s-a domolit, iar pietonii grăbiți au început să fie din ce în ce mai rari, Eva César s-a sprijinit de pielea răcoroasă cu care erau capitonate scaunele mașinii de oraș a tatălui ei și a oftat lung și adânc. Peste două ore, avea să se afle pe proprietatea de la țară a familiei sale din Sopron, fără nimic altceva de făcut decât să se bucure de soarele atât de necesar, să savureze bucatele glorioase ale Dorei și să se apuce (în sfârșit!) de cele trei cărți de biologie pe care le ascunsese în valiză sub straturi de haine, ca pe niște cutii cu bomboane de ciocolată furate.

Fusese o primăvară exasperantă, plină de petreceri și cine nesfârșite în oraș, și avusese de scris un adevărat fluviu de bilete de mulțumire pentru cadourile sosite, în pachete elaborate, pentru viitoarea ei nuntă. Îl despachetase totuși pe fiecare dintre ele, prefăcându-se încântată, deși în sinea ei era enervată că, în condițiile în care Europa era în plin război, se presupunea că ea ar fi trebuit să primească cadouri atât de fastuoase. Un șir nesfârșit de bibelouri, inele de cristal pentru șervete, vaze de sticlă colorată suficient de mari ca să încapă în ele toate buchetele de flori din Budapesta la un loc. Toate, își imagina ea, aveau să fie depozitate undeva într-o cămară după nuntă, adunând praf. Nu i-ar fi folosit prea mult în noua ei viață cu Eduard.

Planificarea nunții în sine se asemăna mai degrabă cu negocierea unui tratat de pace, reducând la zero momentele pe care le-ar fi putut păstra pentru lectură. Chiar și probele de rochii (toate cele șase) ajunsese să le considere ca pe o vizită săptămânală la dentist. La ultima programare, făcuse tot ce îi stătuse în putință să nu se aplece, să nu bată din picior și să nu lovească micile muște care păreau captivate de inflorescențele de tul și dantelă de pe umerii ei. Avusese un impuls copleșitor de a trece pe lângă croitoreasa care îi zăbovea la picioare și de a fugi. Oare femeia asta cu gura plină de ace și concentrarea unui matematician nu înțelegea ce se întâmpla în afara pereților cu lambriuri din lemn de trandafir ai atelierului ei? Nu știa că, în timp ce ea insista ca fiecare perlă de pe trena de un metru și jumătate să fie prinsă la intervale exacte, oamenii se chinuiau prin tranșee fără cizme adecvate, murind pe capete în nămeții Rusiei?

Apoi, zărise un ziar recent, împăturit în trei pe măsuța joasă de lângă canapeaua presărată cu modele și suluri de mătase, și își dăduse seama că, desigur, femeia știa exact ce se întâmpla.

Toată lumea din cercul familiei ei știa, dar toți păreau să se uite în altă parte. Toți, în afară de dragul ei Eduard, păreau mult mai preocupați de faptul că eclerurile cu ciocolată dispăruseră complet din Budapesta sau că băile Széchenyi deveniseră supraaglomerate. Nimeni nu era îngrijorat de faptul că zeci de mii de soldați maghiari fuseseră uciși la Stalingrad, în timp ce ei încă mai sărbătoreau Anul Nou.

Bietul Eduard. În timp ce mașina ei se deplasa pe străzi, Eva și-l imagina chiar în acel moment, cu capul aplecat, concentrat, împingându-și la loc ochelarii rotunzi de sârmă care îi alunecaseră pe vârful nasului, în timp ce extrăgea o bucată de șrapnel din umărul unui soldat. Plănuise să i se alăture în Sopron până la sfârșitul primăverii, când ceea ce mai rămăsese din Armata a II-a maghiară se retrăsese de pe Frontul de Est și soldații răniți începuseră să se adune cu miile în spitalele din Budapesta.

Bineînțeles, ea fusese de acord ca el să rămână mobilizat atât timp cât era nevoie de el. În plus, aici, sub nasul tatălui ei, fiecare mișcare și conversație a lor ar fi fost observată, fiecare cuvânt, măsurat. Nu ar mai fi existat plimbări duminicale la braț, pe strada Andrássy, schimbând păreri despre ceea ce ar fi putut să se întâmple în Ungaria  dacă alianța cu Germania ar fi continuat. Nici cafeaua și țigările Gauloises la braseria de vizavi de Piața Eroilor, unde el i-ar fi povestit în detaliu despre ultimul garou pe care îl aplicase și despre cum, exact când se pregătea cu încrâncenare pentru o amputare, reușise să oprească fluxul de sânge și să salveze membrul condamnat. Sau cum un glonț putea să intre în corp într-un mod care nu punea în pericol nici un organ, apoi să se împrăștie sub piele ca o floare scoasă din pălărie de un magician.

În timp ce mașina vira pe autostrada principală, începând să parcurgă cele două sute de kilometri care despărțeau Budapesta de Sopron, Eva și-a aprins o țigară și s-a gândit cu un oarecare amuzament la ziua în care începuse fascinația ei pentru anatomie. Avea opt ani, iar în acel Ajun de Crăciun, printre alte cadouri, primise un set de creioane nou-nouțe și o carte de colorat. Se așezase la masa din bucătărie mai târziu în acea seară cu cartea ei și o ceașcă de ciocolată caldă oferită de unul dintre servitori. Acolo, în zdrăngănitul oalelor și al cratițelor, printre farfuriile de spălat, a deschis pentru prima dată cartea și s-a întrebat în acea primă clipă dacă unchiul ei nu cumva o luase din greșeală de la librărie. Era o carte de desene, dar nu avea de completat flori, nici nori sau castele. Acolo, în toată forma sa glorioasă, Eva a zărit pentru prima dată corpul uman gol.

Dar nu doar corpul, ci și tot ceea ce se ascundea în coridoarele sale secrete, hărți complicate ale unor sisteme despre care ea nu știuse niciodată că existau. În timp ce Eva se uita la ilustrațiile de pe pagina opusă paginilor cu desene în alb și negru pe care trebuia să le coloreze, s-a mirat că propriul ei corp conținea asemenea complexități. Că sub netezimea liniștită a pielii sângele pompa prin labirinturi de vene; că totul, de la mușchii gâtului până la tendoanele din degetele de la picioare, era conectat într-o constelație perfectă. Toată noaptea și-a petrecut-o copiind ilustrațiile – tendoanele, arterele, organele, cu forme asemănătoare unor fructe exotice ciudate.

Un roman istoric superb scris și impecabil cercetat, care se întinde pe decenii și continente și are o distribuție de personaje bogat desenate. (Jillian Cantor)

Despre Roxanne Veletzos

Roxanne Veletzos s-a născut în București. Pe când era adolescentă, s-a mutat în California, unde a început să scrie povestiri având ca subiect Europa de Est, la început ca o experiență cathartică prilejuită de trecerea la o nouă cultură, apoi pur și simplu din pasiune.

Și-a luat licența în jurnalism de la California State University, Northridge, și a lucrat ca redactor, editor web și director de marketing pentru o serie de companii aflate în topul Fortune 500 realizat de revista Fortune.