A.J.R. Waterston
Citește un fragment în avampremieră din „București. Manual de explorare urbană pentru elevi” de Adrian Majuru
Volumul București. Manual de explorare urbană pentru elevi de Adrian Majuru este în curs de apariție la Editura Litera.
„Această carte nu este neapărat despre București, cât mai degrabă despre cum poate deveni Bucureștiul un vehicul folositor vieţii tale. Un oraș mare îţi pune la îndemână multe instrumente de cunoaștere – a lui și, implicit, a ta –, dar pentru asta trebuie să-l explorezi de pe meterezele fiecărei vârste.
Comunitatea și vecinătățile sunt primele hărți pe care le descoperi, apoi școala, care relevă noi anturaje, experiențe și orizonturi variate. Toate detaliile profesiei viitoare sunt gândite și însuflețite de mediul în care te dezvolți ca om activ.
Dar orașul oferă și hărți suprapuse, care invită și ele la explorare. În afara orizontului obișnuit, al unui timp care trece și al vârstelor care se succed linear, mai sunt și alte planuri care așteaptă să fie descoperite și care sunt modelate de același vehicul extraordinar care este orașul: profesiile, comunicarea variată în conținut, activitățile și, desigur, modificările impuse în cotidian și în comportamentul social de dezvoltarea tehnologiilor.
Iată de ce un manual de explorare urbană pentru București!“ spune scriitorul Adrian Majuru despre cartea sa.
Citește un fragment în avanpremieră din București. Manual de explorare urbană pentru elevi
POVESTEA ORAŞULUI
Se naște un oraș la marginea Orientului…
La 20 septembrie 1459, principele Valahiei, Vlad Ţepeș (Dracula, care a domnit în anii 1448 și 1456–1462), se afla în cetatea „Domniei Sale“, pe malul râului Dâmbovița, pentru a semna câteva documente de ordin intern. Unul dintre ele s-a păstrat până în zilele noastre și este sursa oficială din care izvorăște istoria Bucureștilor, fiind prima atestare documentară a orașului.
La vremea aceea, Bucureștiul era o reședință domnească sezonieră, căci capitala Valahiei era orașul Târgoviște, existent și astăzi, asemenea centrelor medievale ale celor două orașe, cuprinse în circuitul turistic.
Cum arăta centrul Bucureștilor între 1300 și 1500? În sectorul central al orașului, râul Dâmbovița forma spre sud un ostrov, iar brațul său era numit Dâmbovicioara. La nord de acest ostrov, Dâmbovița primea un afluent numit Bucureștioara. În acest spațiu se află acum Piața Unirii. Dâmbovicioara primea, la rândul ei, un mic afluent zis Gârlița, care izvora dintr-un lac adânc, Bălteț. Râul Dâmbovița a inundat, până la mijlocul secolului al XIX‑lea, întinse zone din vestul orașului, printre care mahalalele Izvor și Sfinții Apostoli. Gârlița se împreuna cu apele lacului Dudescu (după numele moșiilor primite de boierii Dudești în acele locuri), care se afla în vechea mahala a Dudeștilor, numită mai târziu Sfinții Apostoli.
Bucureștioara, lipsită de afluenți, avea însă un curs lung. Izvora dintr-un lac aflat în afara târgului și numit mai târziu Lacul Icoanei – astăzi, parcul Grădina Icoanei –, primea apoi apele unei bălți din zona Pieței C.A. Rosetti de azi, iar mai jos, spre mijlocul cursului său, forma un lac în spatele Spitalului Colțea de azi, care avea să poarte numele de Lacul Șuțului sau lacul de la Carvasara (vama de intrare în oraș). Bucureștioara se vărsa în Dâmbovița în aval de curtea domnească, înspre biserica Sf. Ioan cel Nou, astăzi înconjurată de câteva blocuri în Piața Unirii.
Lunca inundabilă și nelocuită a Dâmboviței era împrejmuită de gorgane – dealuri și platouri înalte ce fuseseră cândva vetre de sate. Cercetările arheologice din ultimii cincizeci de ani au dovedit existența lor, unele cu continuitate neîntreruptă din Evul Mediu timpuriu până azi, precum: Chitila, Mogoșoaia, Străulești, Pantelimon, Cernica, Cățelu, Popești-Leordeni, Bragadiru. Începând din 1950, acestei centuri de așezări, aflată la ceva distanță de actualul oraș, i-a urmat o altă centură de sate, azi dispărute și înglobate în urbe: Giulești, Giulești-Sârbi și Giulești-Ţigănie, Costeasca, Grivița, Bucureștii Noi, Dămăroaia, Băneasa, Tei, Bordei, Floreasca, Plumbuita, Colentina, Titan, Cioplea, Dudești, Vitan-Bârzești, Crângași, Belvedere, Balta Albă, Șerban Vodă, Progresu, Lupeasca, Cotroceni, Militari, Roșu. Ele deveniseră deja comune suburbane în 1929, multe fiind astăzi cartiere.
Aceste sate de mici dimensiuni, adunate în lunca Dâmboviței, relativ apropiate unele de altele și având locuri comune de traversare a Dâmboviței – viitoarele „poduri“ (în sensul de drumuri), precum cel al Cilibiului, devenit mai târziu Calea Șerban Vodă, sau al Calicilor, numit în 1878 Calea Rahovei –, au organizat un târg sezonier. Acesta se desfășura în afara satelor, lângă Bucureștioara și Lacul Șuțului, în perioada cuprinsă între Moșii de Primăvară și Moșii de Toamnă, de unde și numele de Târgul Moșilor, apărut mai târziu. El a supraviețuit până în anii ’50, și, de-a lungul istoriei Bucureștilor, a determinat, pe de o parte, creșterea demografică în întreaga regiune, iar pe de altă parte, a trezit interesul multor negustori de departe, din Balcani sau din Transilvania. Veniturile aduse principelui Valahiei de Târgul Moșilor au determinat autoritatea domnească să ridice, în secolul al XIV-lea, o mică fortificație în apropiere, care, inițial, avea rolul de a apăra această aglomerare de sate din zona de mijloc a cursului Dâmboviței, precum și de a strânge taxele vamale pe mărfurile negustorilor străini veniți la târg. În vecinătatea Târgului Moșilor și a cetății devenite, o sută de ani mai târziu, reședință domnească, apare și Târgul Bucureștilor, populat de negustori, comercianți și liber-profesioniști care s-au statornicit în preajma fortificației.
Prima mahala a târgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, care cuprindea zona locuită de negustori, meșteșugari și agricultori. Apoi, la vest de curtea domnească s-a format mahalaua Bălăceanului, un spațiu rezidențial al dregătorilor domnești și al familiilor de boieri aflați în slujba curții. Această mahala acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Calea Victoriei. La apus de Calea Victoriei era mahalaua Trâmbițașilor, locuită de oștenii domnești și de familiile lor. Plasată între Magazinul Victoria de azi și râul Dâmbovița la sud, ea va deveni, după 1700, mahalaua Sf. Ioan cel Mare, după numele mănăstirii și al hanului aflate pe locul actual al Palatului CEC.
În jurul Târgului Bucureștilor apar treptat noi așezări sătești, care vor deveni mahalale după 1600: a Săpunarilor și Scaunele, de carne și pește, la nord; Stelea, Udricani și Dobroteasa, spre est și sud-est; mahalaua Calicească, la sud de Dâmbovița, pe traseul actual al Căii Rahovei, dar rămasă mereu în afara orașului din pricina apariției altor așezări. Prima mahala urbană de aici a fost aceea a Postăvarilor, și i-a urmat, spre sud, dincolo de Dealul Mitropoliei, mahalaua Slobozia Domnească, destinată oamenilor liberi, în general străini. La apus de mahalaua Postăvarilor s-a format mahalaua Târnovului, numită, între 1650 și 1830, în alte trei feluri: Arhimandritului, Dudeștilor, și apoi Sfinții Apostoli.
Despre Adrian Majuru
Adrian Majuru este directorul Muzeului Municipiului București, istoric, antropolog, jurnalist și profesor la Facultatea de Urbanism și Arhitectură „Ion Mincu”.
