LiteraBlog Citește un fragment în avanpremieră din „Arta argumentării”, de Bo Seo

Citește un fragment în avanpremieră din „Arta argumentării”, de Bo Seo

Arta argumentării. Cum ne învăță dezbaterea să ascultăm și să fim auziți, de Bo Seo este noua apariție editorială Litera, colecția Introspectiv. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

De două ori campion mondial la dezbatere și fost antrenor al echipei de dezbateri de la Harvard, Bo Seo spune povestea inspirațională a vieții sale în dezbateri competitive și dezvăluie secretele atemporale ale comunicării și persuasiunii eficiente.

Când Bo Seo avea 8 ani, el și familia lui au migrat din Coreea în Australia. La acea vreme, nu vorbea engleză și, deloc surprinzător, a întâmpinat probleme la școală. Dar, apoi, în clasa a cincea, s-a întâmplat ceva ce avea să-i schimbe viața: a descoperit dezbaterea competitivă. A fost cucerit imediat. S-a dovedit, poate în mod contraintuitiv, că dezbaterea era activitatea perfectă pentru cineva timid și nesigur de sine. A devenit o modalitate pentru Bo nu numai de a-și găsi vocea, ci și de a excela social și academic. Și nu este singurul: președinții, judecătorii Curții Supreme și directorii generali sunt toți concurenți la dezbateri. Și nu este o coincidență. Urmărindu-și propria călătorie de la copil imigrant la campion mondial, Seo arată cum abilitățile de a dezbate – culegerea de informații, găsirea adevărului, luciditatea, organizarea și persuasiunea – sunt adesea piatra de temelie a unei cariere de succes și a vieții fericite.

Citește și: Fragment în avanpremieră din „Când viața îți mai dă o șansă”, de Jojo Moyes

Având perspective din strategiile, structura și istoria sa, Seo învață cititorii abilitățile de dezbatere competitivă și, făcând acest lucru, arată cum își pot îmbunătăți comunicarea cu prietenii, familia și colegii deopotrivă. El îi duce pe cititori într-o aventură intelectuală palpitantă în subcultura excentrică și strălucitoare a dezbaterii competitive, atingând subiecte de la politica radicală a lui Malcom X la inteligența artificială. Seo demonstrează dincolo de orice îndoială că, departe de a fi o sursă de conflict, dezbaterea de bună-credință ne poate îmbogăți viața de zi cu zi. Într-adevăr, aceste argumente bune sunt esențiale pentru o democrație înfloritoare și sunt mai importante ca niciodată într-o perioadă în care incorectitudinea este peste tot, iar democrația noastră pare atât de pusă în pericol.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE OANA-CELIA GHEORGHIU

„Înainte să împlinesc nouă ani, mi-am pierdut abilitatea de a mă contrazice. Am trăit pierderea ca pe o formă de erodare; nu a existat vreun moment de blocaj, ci doar o diminuare lentă, dar constantă. La început, m-am opus. Deși cuvintele mi se opreau în gât, găseam metode să-mi exprim obiecțiile. Dar apoi au început să mă obosească eforturile, riscul și dezvăluirea de sine pe care le presupun contrazicerile. Așa că am început să lâncezesc în perioadele de liniște dintre discuții și, odată ajuns acolo, mi-am spus că aș putea găsi o modalitate de a trăi în acest loc sigur și ascuns.

Era iulie 2003, și tocmai mă mutasem împreună cu familia din Coreea de Sud în Australia. Decizia de a emigra – în căutare de noi șanse în viață, muncă și educație – mă entuziasmase la început, dar acum, în Wahroonga, o suburbie bogată și liniștită aflată la nord de Sydney, vedeam că e o prostie. Lăsam în urmă prieteni buni, mâncare gătită cu condimente adevărate și 48 de milioane de oameni care ne vorbeau limba. Și pentru ce? Înstrăinarea pe care o simțeam – prin raioanele cu produse congelate de la Wools-worth sau cățărat la locul de joacă din parcul local – avea calitatea enervantă de a fi fost aleasă cu curaj. Mama și tata răspundeau nemulțumirilor mele cu înțelegere, dar și cu neclintire. Aveam senzația, după felul în care repetau cuvântul tranziție, că disconfortul și confuzia fuseseră luate în calcul în vreo schemă mare a lucrurilor.

Părinții mei erau destul de diferiți unul de celălalt. Tata crescuse într-o familie mare, conservatoare, dintr-un orășel aflat în extremitatea estică a peninsulei coreene. Mama fusese crescută de orășeni progresiști din Seul. El se ferea de confortul material, ea avea o pasiune pentru lux. El iubea oamenii, ea prețuia ideile. Cu toate acestea, etapele emigră-
rii scoseseră la lumină calități pe care le împărtășeau: independența feroce și hotărârea de a-și îndeplini visurile.

Mi-am petrecut primele săptămâni în Sydney pe bancheta din spate a unei mașini închiriate, în timp ce părinții mei alergau în toate părțile să rezolve o listă de chestiuni. Cumpărat de mobilă, înregistrare fiscală, închirierea unui apartament – fiecare ne lega mai tare de acest oraș, dar nici una nu oferea vreun sentiment de atașament. Când am întrebat dacă pot să fac și eu ceva, părinții mi-au spus că am o singură treabă: „Acomodează-te la școală, bine?“

Localnicii din Wahroonga îi spuneau școlii generale din suburbia lor Școala Boschet. Înconjurat de o rezervație naturală, campusul școlii părea tot timpul pe punctul de a fi cucerit de vegetație. Tufe dese se cățărau pe ferestrele claselor și ciuperci cât urechile apăreau pe scaunele amfiteatrului părăsit. Pe timp de vară, locul era verde și luxuriant. Dar, în dimineața aceea geroasă de august a primei zile din clasa a III-a, frunzele sclipeau într-un argintiu palid și marginile campusului erau învăluite în umbre.

La tabla din clasa a III-a H, domnișoara Hall, o tânără îmbrăcată într-un albastru prăfuit, avea o expresie atât de blândă încât părea să-i dizolve fiecare unghi al feței. Mi-a făcut semn să intru și, în timp ce eu mă îndreptam spre partea din față a clasei, a scris pe tablă cu o caligrafie perfectă: „Bo Seo, Coreea de Sud“. În fața mea, vreo 30 de perechi de ochi s-au mărit la vederea acestei combinații improbabile de cuvinte.

Am fost în centrul atenției clasei toată săptămâna. Pe terenul de joc am aflat că distracția care stârnea cele mai multe râsete era așa-zisa contrazicere. Un coleg de clasă lăuda vreo realizare a civilizației occidentale – „ce bună e pâinea albă!“ –, iar eu răspundeam, folosindu-mă de cele câteva zeci de cuvinte în engleză pe care le aveam la dispoziție: „Ba nu, e mai bun orezul!“ Ceilalți copii clătinau din cap, dar nu-și puteau ascunde euforia la gândul unui conflict.

Totuși, în cursul lunii, pe măsură ce noutatea prezenței mele dispărea, contrazicerile dintre mine și colegii mei au căpătat un alt ton. Când se isca vreun conflict pe terenul de sport sau într-un proiect de grup, încercările mele șovăielnice de a mă exprima produceau exasperare și accese de furie. În asemenea situații de pierdere sau de câștig am înțeles că diferența dintre a fi ciudat și a fi contrazis nu era mare și că un gest sau câteva cuvinte greșit înțelese ori interpretate puteau duce la victorie.

Partea cea mai neplăcută a trecerii dincolo de barierele lingvistice este adaptarea la conversația față în față – la ritmurile ei rapide, suprapuse și la numeroasele schimbări de atitudine. Într-o ceartă, aceste dificultăți se intensifică. Limba devine mai puțin precisă, iar presiunea limitează resursele. Împiedicându-mă în cuvinte dezlânate și în propoziții incorecte – fragmente de limbaj lipsit de coerență – n-am ajuns niciodată prea departe.

Câțiva copii, împinși nu atât de răutate cât de un instinct sălbatic al puterii, au profitat de avantajul lor. S-a strâmbat și au întrebat dacă înțelege cineva ce spun. Alții au încercat din răsputeri să se înțeleagă cu mine, apoi au renunțat la amabilitate și s-au îndepărtat cu un sfios „nu contează“. Luni întregi, am încercat să nu mă dau bătut. Sinele bătăios, sinele negociator, sinele rugător – fiecare și-a încercat norocul.

Apoi, pe la finalul anului școlar, în noiembrie 2003, m-am trezit că nu mai eram în stare să mă contrazic. Nici o chestiune sau principiu nu părea să justifice prețul contrazicerii. Dacă încercam să trec peste acest raționament, picioarele, stomacul și gâtul meu se revoltau împreună.

Așa că am învățat să afișez un surâs distant. În clasă, mă grăbeam să-mi recunosc neștiința, iar pe terenul de sport îmi admiteam greșeala. Chiar dacă abilitățile lingvistice se îmbunătățeau, gama de cuvinte pe care mă bazam cel mai mult s-a redus la da și bine. În primele zile ale compromisului meu am memorat dezacordurile pe care nu le-am exprimat, dar pe care aș fi putut să le reiau vreodată. Apoi, cu timpul, aceste amintiri s-au șters.

Până la începerea clasei a V-a, în ianuarie 2005, găsisem căi de a profita de caracterul meu agreabil. Rapoartele școlare îmi lăudau buna dispoziție și capacitatea de a urma instrucțiuni. Printre prieteni, mediam conflicte și duceam discuțiile spre consens. Părinții mei le transmiteau rudelor rămase în Coreea de Sud că mă adaptam excepțional. Și chiar așa era. Chiar dacă fusesem pe vremuri jenat de incapacitatea mea de a-mi păstra punctul de vedere, consideram acum că adevărata rușine consta în însăși alegerea conflictului – în fețele roșii, în scuipatul zburând prin aer, în inutilitatea exercițiului. Simțeam că găsisem făgașul pe care puteam să ies cu bine din copilărie.

Apoi, într-o după-amiază de primăvară din martie 2005, ceva s-a schimbat și s-a terminat cu un obicei care dura de aproape doi ani.

***

Intrând în sala de conferințe după masa de prânz, m-am blestemat pentru actul meu de autotrădare. Cu trei zile înainte, diriginta mea de la clasa a V-a, domnișoara Wright, solicitase voluntari pentru o nouă activitate școlară: „Dezbaterea este o contrazicere structurată în care două echipe se luptă pentru inima și mintea publicului, o bătălie a inteligenței!“ Aproape toată lumea a refuzat oferta, dar, când profesoara mi-a făcut semn să mă opresc în timp ce ieșeam din clasă, m-am trezit dând din cap că îi accept cererea. Ca să evit o ceartă, alesesem dezbaterea.

Regulile erau simple. O terță parte neutră ne aloca un subiect („Trebuie să interzicem toate grădinile zoologice“) și desemna o echipă alcătuită din trei persoane să susțină ideea și o alta să o combată, indiferent de convingerile reale ale vorbitorilor. Primul susținător deschidea dezbaterea, care se muta apoi de la o echipă la cealaltă până când toți vorbitorii își epuizau timpul alocat (în cazul nostru, patru minute).

La finalul rundei, arbitrul – o altă parte neutră, de obicei cu experiență în dezbatere – oferea o sentință privind echipa câștigătoare. Membrii echipei de dezbatere erau evaluați in- dividual după trei criterii: modul de vorbire, substanța argumentelor și metoda sau strategia folosită în contribuția lor. Totuși, pentru sentința finală, arbitrul trebuia să-și întrebe conștiința un singur lucru: care echipă îl convinsese?

Nu dormisem bine cu o noapte înainte. Cu toate că într-o dezbatere obișnuită echipele au la dispoziție un timp limitat pentru a-și pregăti cazul (undeva între 15 minute și o oră), nouă ni se acordaseră câteva zile. Mi s-a părut o binecuvântare. Dificultatea contrazicerilor de zi cu zi stătea, pentru mine, în caracterul lor imediat. Cât mi-aș fi dorit în asemenea dispute să pot opri timpul, fie și pentru o clipă, să-mi adun gândurile și să invoc limba corectă. Acum, ca prim vorbitor, puteam să-mi planific totul din timp, ceea ce am și făcut, cercetând și scriind până la ore târzii.

Sala de conferințe fusese aranjată simplu. Pe scenă erau două mese, fiecare cu câte trei scaune, la mică înălțime deasupra unei mulțimi de 60 și ceva de copii așezați în rânduri șerpuitoare. Evitând privirile publicului, am pășit în urma celor doi coechipieri ai mei: Isabella, o sportivă cu pași mari, și Tom, un puști nevrotic ale cărui picioare se îndreptau agitate spre destinație. Deasupra noastră, ploaia răpăia pe acoperișul din metal ca un semn rău-prevestitor.

Adversarii noștri de la a V-a J, cealaltă clasă de-a V-a, își ocupaseră deja locurile și, în timp ce urcam treptele să ajungem la nivelul lor, ne-au aruncat priviri disprețuitoare. Cele două fete din echipa lor și-au reluat repede pălăvrăgeala, făcând cu mâna prietenelor din public. Dar al treilea membru, Arthur, un elev-model cu ochelari cu rame subțiri, continua să se holbeze în direcția noastră. Avusesem probleme cu Arthur pe terenul de joacă, unde se folosea de inteligența lui ca să-și demonstreze cunoștințele superioare în domenii variind de la botanică până la al Doilea Război Mondial și își lăsa oponenții fără replică prin argumente mitraliate și întreruperi permanente.

Totuși, pe această scenă, unde ni se promiseseră timp și atenție egale, Arthur părea, cumva, mai puțin intangibil. Dacă până atunci nu-i observasem decât sprâncenele arcuite și pantofii perfect lustruiți, acum i-am remarcat o mică pată pe cămașă și alunița de pe obrazul drept.

În centrul scenei, domnișoara Wright și-a dat pe spate coama de păr și a deschis dezbaterea cu o voce tunătoare: „Bună ziua tuturor și bine ați venit! Ceea ce urmează să vedeți este o dezbatere. Într-o dezbatere, când cineva – oricine – își susține discursul, toți ceilalți trebuie să asculte în tăcere.“ Și-a lipit un deget de buze și a condus grupul cu un „șșșșșt“ lung de 20 de secunde. Apoi, cu cealaltă mână, domnișoara Wright a luat un caiet. „Întoarceți-vă caietele pe lateral și desenați șase coloane, una pentru fiecare vorbitor. Vreau să scrieți în coloane toate argumentele prezentate de fiecare persoană. Regula în dezbatere este că fiecare argument necesită un răspuns, pentru simplul fapt că a fost enunțat.“ Publicul s-a grăbit să-i urmeze instrucțiunile. Unii copii au folosit rigle să tragă linii perfecte, egale, alții le-au trasat de mână. „Când se termină runda, iată cum vom decide cine a câștigat: nu pe baza poziției pe care o susținem sau pe baza vorbitorului, ci în funcție de calitatea argumentelor. Întrebări?“

Următorul lucru pe care l-am auzit a fost subiectul – „Trebuie să interzicem toate grădinile zoologice“ –, urmat de numele meu. Am simțit greutatea concentrării atenției întregii săli asupra mea. Printre aplauze răzlețe, mi-am adunat cartonașele cu notițe și m-am îndreptat spre centrul scenei.

Ceea ce am văzut de la marginea podiumului nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem până atunci. Fiecare pereche de ochi din public era ațintită asupra mea. Fiecare gură stătea căscată, dar în liniște. Arbitrul, un profesor de la clasa a VI-a, își ținea pixul pe un carnet gol, gata să-și noteze ideile mele. Pentru prima dată de când mă mutasem în Australia, am simțit că aș putea fi auzit.

Petrecusem ani întregi evitând contrazicerile. Fusese oare greșeala mea faptul că nu le acceptasem?”

DESPRE BO SEO

Bo Seo este jurnalist și autor coreean-australian. Recunoscut la nivel mondial în domeniul dezbaterilor: Dublu campion mondial la dezbateri, a câștigat atât World Universities Debating Championship în 2016, cât și World Schools Debating Championships în 2013.

Bo Seo este autorul cărții Arta Argumentării. Un volum despre cum abilitățile dezvoltate în dezbateri pot fi aplicate atât în discursul public, cât și în relațiile personale.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.