Citește un fragment în avanpremieră din „Arta regală a otrăvurilor”, de Eleanor Herman

Arta regală a otrăvurilor, de Eleanor Herman, este noua apariție editorială Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Povestea otrăvurilor este povestea puterii. Secole la rând, familiile regale s-au temut de agonia care le inducea vomă și crampe teribile provocată de acel ceva invizibil adăugat în mâncare sau în băutură de un potențial dușman. Pentru a evita otrăvirea, aceștia se bazau pe degustători, pe coarne de unicorn și pe antidoturi testate pe condamnați. Servitorii lingeau tacâmurile familiei regale, le probau lenjeria și gustau conținutul oalelor de noapte.

Ironic, stăpânitorii îngroziți de otrăvuri se otrăveau fără să știe în fiecare zi cu cosmetice, medicamente și cu un trai în mizerie în cel mai concret sens al cuvântului. Femeile foloseau produse de machiaj cu mercur și plumb. Bărbații își ungeau cu rahat chelia. Medicii prescriau clisme cu mercur, creme cu arsenic, băuturi cu plumb cu poțiuni din grăsime și cranii umane, proaspăt procurate de la călău. Cele mai luxoase palate erau doar un pic mai curate decât latrinele. Când privim portrete din secolele trecute, nu vedem ce se află sub hainele somptuoase și dincolo de duhoarea trupurilor nespălate – păduchi înfruptându-se din zonele intime și viermi care cuibăreau în intestine.

În Arta regală a otrăvurilor, Eleanor Herman combină accesul ei unic la arhivele regale cu descoperiri de ultimă generație ale științei criminalistice pentru a spune povestea adevărată a palatelor strălucitoare ale Europei: una a medicinei șocante, a cosmeticelor otrăvitoare, a excrementelor mereu prezente, a unui mediu ideal pentru boli și, uneori, pentru crime.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE VALENTINA GEORGESCU

Capitolul 1

Otravă – de la copioasele ospețe până în nădragii regali

Imaginați‐vă un rege cum se uită cu nesaț la un festin de cărnuri fripte, sosuri cremoase, prăjituri glazurate cu miere și vin din cel mai ales. Deși îi chiorăie mațele de foame, personajului nostru s‐ar putea să‐i piară pofta de mâncare dacă ia în calcul că orice se află pe masă ar putea, de fapt, să‐i provoace o moarte îngrozitoare în următoarele ore.

Să fi fost temerile sale nefondate? Oare toate acele personaje de la palat care au murit prematur și subit nu au decedat în urma otrăvirii, ci din cauza unor boli nediagnosticate de medici confuzi? Vai, nu! Deși zvonurile au pus eronat multe dintre decesele capetelor încoronate pe seama otrăvii, consemnările dovedesc că frica de otrăvire era mai mult decât o paranoia la palat.

Italia era centrul comerțului cu otrăvuri. Atât familia domnitoare de Medici din Toscana, cât și Republica Venețiană au înființat fabrici de otrăvuri producând atât toxine, cât și antidoturi, pe care le testau pe animale și pe deținuții condamnați. Spre deosebire de romanii din Antichitate, care foloseau otrăvuri pe bază de plante pentru asasinarea moștenitorilor imperiali și a soacrelor sâcâitoare, otrăvitorii din perioada Renașterii foloseau otrăvuri din metale grele – letalul cvartet alcătuit din arsenic, antimoniu, mercur și plumb.

Printre cele patru milioane de documente din Arhivele Medici de la Florența există numeroase referiri la otravă. În 1548, ducele Cosimo I a pus la cale un complot pentru asasinarea lui Piero Strozzi, un comandant militar care se opunea guvernării Medici, strecurându‐i otravă în mâncare și în băutură. În februarie acel an, un corespondent anonim îi scria codat lui Cosimo: „În timpul călătoriei sale, Piero Strozzi se oprește de obicei să bea de câteva ori“. Autorul cerea „ceva care să‐i otrăvească apa ori vinul, cu îndrumări despre folosință“.

În 1590, fiul lui Cosimo, marele duce Ferdinando, suspectat că și‐ar fi otrăvit fratele mai mare, Francesco, pentru a obține tronul cu trei ani mai devreme, îi scria mijlocitorului său din Milano: „Ți se va trimite puțină otravă, iar solul îți va spune cum s‐o folosești… Și suntem încântați să promitem 3 000 de scuzi și chiar 4 000 celui care va pune otrava. Cantitatea trimisă este suficientă pentru a otrăvi o carafă întreagă de vin, nu are nici miros, nici gust și este foarte puternică. Trebuie amestecată foarte bine în vin, iar dacă se vrea otrăvirea pe rând a câte unui singur pahar de vin, se va lua o jumătate de uncie de substanță, mai bine mai mult decât mai puțin.“

Misteriosul Consiliu al celor Zece – unul dintre principalele organe de conducere ale Republicii Venețiene între anii 1310 și 1797 – a ordonat asasinarea prin „mijloace tainice,
atente și abile“ – o aluzie clară la otravă. Într‐un studiu nou, Matthew Lubin de la Universitatea Duke și Universitatea Carolina de Nord din Chapel Hill a identificat 34 de cazuri de otrăviri politice sponsorizate de statul venețian între 1431 și 1767. 11 dintre tentative au eșuat, nouă au reușit, în două cazuri victimele vizate se pare că au murit din cauze naturale înainte să consume otravă, iar în 12 cazuri rezultatele nu au fost consemnate. După toate probabilitățile, au existat mult mai multe tentative de otrăvire ale venețienilor asupra indezirabililor politic decât au fost consemnate.

Consiliul plătea botaniști de la învecinata Universitate din Padova ca să creeze otrăvuri. Analele consiliului includ două rețete detaliate pentru obținerea otrăvii din 1540 și 1544, care necesitau următoarele ingrediente: sublimat (clorură de mercur, un cristal alb otrăvitor), arsenic, arsenic roșu, orpiment (cristale galbene de trisulfură de arsen), salmiac (clorură naturală de amoniu), sare gemă, crisocol (o pulbere albastră sau verde din cupru corodat) și distilat de ciclamă, o floare care înflorește în decembrie în Veneția.

Popularitatea larg răspândită a otrăvii a durat până în secolul al XVII‐lea. Până să fie executată, în 1659, o femeie pe nume Giulia Toffana vânduse otrăvuri timp de 50 de ani în Napoli și în Roma, în mare parte femeilor care se doreau văduve, omorând aproximativ 600 de persoane. Ea a creat ceea ce avea să fie cunoscut drept Aqua Toffana, o fiertură toxică de arsenic, plumb și beladona, incoloră și insipidă, putând fi cu ușurință amestecată în vin, și care a rămas otrava preferată mult timp după moartea Giuliei. Pentru a păcăli autoritățile, ea își vindea otrava drept apă sfințită, în flacoane de sticlă cu chipuri de sfinți pe ele, ori în recipiente pentru cosmetice.

În 1676, Marie‐Madeleine‐Marguerite d’Aubray, marchiză de Brinvilliers, în vârstă de 46 de ani, a fost executată la Paris întrucât folosise Aqua Toffana ca să‐și ucidă tatăl și doi dintre frați, pentru a le moșteni proprietățile. În timpul interogatoriului, ea a declarat: „Jumătate din oamenii de seamă sunt implicați în astfel de lucruri, iar dacă aș vorbi, i‐aș distruge“. Și, într‐adevăr, trei ani mai târziu, 319 persoane din Paris și din împrejurimi au fost arestate – inclusiv mulți curteni –, iar 36 dintre ele au fost condamnați la moarte pentru otrăvire.

Ce spun criticii despre Arta regală a otrăvurilor

„Bârfe savuroase din istorie.“ Buzzfeed

„Morbid de inteligentă...“ The New York Times

„Un festin macabru și amuzant… [Herman] scrie cu talent și mult umor, combinând cercetările detaliate cu povestea simplă, ceea ce o face în aceeași măsură palpitantă și sinistră.“ The Washington Times

„Când fascinante, când gata să îți întoarcă stomacul pe dos, descrierile diverselor tipuri de otrăvuri îi vor șoca și delecta pe amatorii de istorie și pe entuziaștii macabrului.“ Publishers Weekly

„O istorie mortală care te lasă cu gura căscată în timp ce îi devorezi paginile.“ Booklist

Despre Eleanor Herman

Eleanor Herman este istoric, autoare a volumului În pat cu regele, bestseller New York Times. Printre alte cărți ale sale se numără: Mistress of the Vatican, King Peggy, Legacy of Kings, Blood of Gods și Royals. A avut numeroase apariții la National Geographic Channel, The History Channel și American Heroes Channel, pentru a oferi comentarii de specialitate pe diverse teme. De aceeași autoare, la Editura Litera, au apărut volumele În pat cu regele (2020) și În pat cu regina (2021).