Citește un fragment în avanpremieră din „Așa începe răul” de Javier Marías

Așa începe răul este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția Clasici Moderni Litera. Noul roman al lui Javier Marías este un studiu al granițelor infinit permeabile dintre eul privat și cel public, dintre observator și participant, o poveste despre dragoste și trădare, despre vieți trăite în umbra istoriei.

Despre Așa începe răul de Javier Marías

Madrid, 1980 – cinci ani de la moartea lui Franco. Juan de Vere se angajează ca asistent al lui Eduardo Muriel, un regizor de film aflat la declinul carierei. Muriel, personaj excentric, dar al cărui farmec îl subjugă pe tânărul Juan, îi dă într-o zi o sarcină ingrată: să afle adevărul despre presupusele fapte josnice ale unui prieten, săvârșite în timpul dictaturii.

În același timp, Juan se simte tot mai intrigat de misterul căsniciei dificile a lui Eduardo cu frumoasa Beatriz. Rând pe rând, toate secretele ies la lumină și, odată cu ele, profunde conflicte de conștiință.

Gravitatea crimelor cu impact social săvârșite în contextul unui regim totalitar este pusă în balanță cu gravitatea unor fapte de proporții mult mai reduse, dar cu urmări în viața personală. Asupra celor dintâi, societatea a convenit să păstreze tăcerea; cele din urmă merită răzbunarea continuă, atroce.

Citește un fragment în avanpremieră din Așa începe răul, în traducerea Laviniei Similaru

N‑a trecut prea mult timp de la povestea aceea – mai puțin decât durează de obicei o viață, și ce puțin e o viață, odată terminată, când se poate povesti în câteva fraze și lasă în memorie doar cenușă care se desprinde la cea dintâi scuturare și zboară la prima adiere de vânt –, și, cu toate acestea, astăzi ar fi imposibilă. Mă refer mai ales la ce li s‑a întâmplat lor, lui Eduardo Muriel și soției sale, Beatriz Noguera, în tinerețe, și nu neapărat la ce mi s‑a întâmplat mie cu ei când eu eram tânărul, iar căsătoria lor, o înde­lungată și persistentă nenorocire. Lucrul acesta din urmă ar mai fi cu putință și acum: ce mi s‑a întâmplat mie, dat fiind că și acum mi se întâmplă, sau poate e același lucru care nu se sfârșește. Și ar mai fi deopotrivă cu putință, presupun, ce a făcut Van Vechten și alte evenimente de pe vremea aceea. Pesemne că există Van Vechteni în toate timpurile, nu dispar și vor fi mereu, natura personajelor nu se schimbă niciodată, sau așa pare, a celor din realitate și a celor din ficțiune, sora ei geamănă, se repetă de‑a lungul veacurilor, ca și cum ar fi lipsite de imaginație cele două sfere, sau n‑ar avea încotro (fiind ambele opera celor vii, la urma urmelor, poate morții sunt mai inventivi), uneori avem senzația că ne‑am delecta cu un singur spectacol și o singură povestire, aidoma copiilor foarte mici. Cu infinitele variante care le dau un aer de învechite sau de noi, dar în esență mereu aceleași. Pesemne că au existat de asemenea bărbați ca Eduardo Muriel și femei ca Beatriz Noguera prin urmare, în toate timpurile, ca să nu mai pomenim de figuranți; și ca Juan de Vere cu grămada, așa mă numeam și așa mă numesc, Juan Vere sau Juan de Vere, depinde cine îmi pronunță numele sau se gândește la el. Figura mea nu are nimic original.

Pe atunci nu exista încă divorțul, și cu atât mai puțin se putea spera că va mai exista vreodată când Muriel și soția lui s‑au căsătorit, cu vreo douăzeci de ani înainte ca eu să mă amestec în viețile lor, sau mai degrabă ca ei s‑o străbată pe a mea, care era abia a unui începător, cum se spune. Însă din momentul în care te afli în lume ți se și întâmplă lucruri, roata ei vlăguită te încorporează cu scepticism și cu leha­mite, ca să te târască în silă, căci e bătrână și a triturat multe vieți fără grabă, în lumina veghii ei leneșe, luna rece care dormitează și se uită cu o singură pleoapă întredes­chisă, știe poveștile, înainte să se petreacă. E suficient să fii atent la cineva, ori să‑i arunci o privire indolentă și nu vei mai putea să te sustragi, chiar dacă te ascunzi, zăbo­vești liniștit în tăcere, nu ai inițiative și nici nu faci nimic. Chiar dacă vrei să nu fii remarcat, ai fost deja zărit, ca o mogâldeață îndepărtată în oceanul de care nu poți să faci abstracție, pe care trebuie să‑l eviți sau de care trebuie să te apropii; contează pentru ceilalți și ceilalți contează pe tine, până dispari. Nici aceasta nu a fost situația mea, în definitiv. N‑am fost pasiv pe de‑a‑ntregul și nici nu m‑am prefăcut miraj, n‑am încercat să devin invizibil.

Mereu m‑am întrebat cum îndrăzneau oamenii să se căsătorească – și au îndrăznit secole întregi – pe când căsăto­ria avea un caracter definitiv; în special femeile, cărora le era și mai greu să găsească ușurări, ori trebuiau să se străduiască de două sau de trei ori mai mult ca să le tăinuiască, de cinci ori dacă reveneau din aceste ușurări însărcinate și aveau de mascat o ființă nouă dinainte să i se configureze un chip și să și‑l poată arăta pe pământ: din clipa conceperii, sau a detectării, sau a presentimentului – să nu spunem din clipa anunțului –, și s‑o prefacă în impostor pentru întrea­ga sa existență, adesea fără ca ea să afle vreodată propria‑i impostură și nici originea bastardă, nici măcar când era bătrână și era pe punctul de a nu mai fi detectată de nimeni. Nenumărați sunt copiii care au luat drept tată pe cel care nu le era tată și drept frați pe cei ce le erau doar pe jumătate, ca să se ducă în mormânt cu credința și greșeala neatinse, sau este înșelăciunea la care i‑au supus imperturbabilele mame de la naștere. Spre deosebire de boli și de datorii – celelalte două lucruri care se „contractează“ cel mai mult în spaniolă, toate trei se exprimă cu același verb, ca și cum toate ar fi cu prognoză funestă sau de rău augur, ori în orice caz anevo­ioase –, pentru căsătorie era sigur că nu exista vindecare, nici leac, nici achitare. Ori le aducea doar moartea unuia dintre soți, câteodată năzuită în tăcere și mai rar provocată, indusă ori căutată, în general și mai tăinuită, ori mai degrabă în secret de nespus. Ori moartea amândurora, bineînțeles, iar atunci nu mai era nimic, doar ignoranții copii pe care îi avuseseră, dacă îi avuseseră și supraviețuiau, și o scurtă amintire. Sau poate o poveste, din când în când. O poveste diafană și aproape niciodată spusă, căci de obicei nu se spun cele din viața intimă – atâtea mame imperturbabile până la ultima suflare, și de asemenea atâtea femei care n‑au fost mame; ori poate că da, însă în șoaptă, ca să nu fie întru totul de parcă n‑ar fi fost, dar nici să nu rămână pe perna mută pe care s‑a prăvălit fața înlăcrimată, nici să nu poată s‑o vadă decât ochiul somnoros și întredeschis al lunii reci, care veghează neîncetat.

Ce spun criticii despre Așa începe răul

„Erudită, stranie, hipnotică și încântătoare… Unii îl citesc pe Javier Marías pentru capacitatea lui de a da viață celor mai mărunte momente ale existenței… Eu am descoperit că iubesc această carte pentru paginile ei de observații geniale, pentru reflecțiile autorului și pentru vocea lui elegantă, plină de suspans.“ (Los Angeles Times)

„Așa începe răul are toate calitățile care definesc romanele lui Marías: meditația filosofică, stilul de o eleganță delicată și suspansul unei compoziții tradiționale…“ (Wall Street Journal)

„Operă majoră a unui talent universal, Așa începe răul creează un suspans demn de Hitchcock într-o poveste hipnotică, pigmentată cu tensiune erotică și conflicte politice.“ (Minneapolis Star-Tribune)

Despre Javier Marías

Javier Marías, născut în anul 1951 la Madrid, este un prozator, eseist, traducător și jurnalist spaniol. Și‑a petrecut copilăria în Statele Unite, unde familia lui se refugiase în timpul dictaturii lui Franco. Prin intermediul tatălui său, filosoful Julián Marías, profesor universitar, a intrat în contact cu scriitori importanți ca Vladimir Nabokov sau Jorge Guillén. După revenirea în Spania, a studiat la Colegiul Estudio din Madrid, apoi a absolvit Facultatea de Filologie Engleză a Universității Complutense. Din 1983 predă cursuri de literatură spaniolă la Universitatea Oxford.

A publicat romanele Los dominios del lobo (1971), Travesía del horizonte (1973), El monarca del tiempo (1978), El siglo (1983), Bărbatul sentimental (El hombre sentimental, 1986), recompensat cu Premio Herralde, Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989), distins cu Premio Ciudad de Barcelona, Inimă atât de albă (Corazón tan blanco, 1992), pentru care a primit Premio de la crítica și IMPAC International Dublin Literary Award, Mâine în bătălie să te gândești la mine (Mañana en la batalla piensa en mí, 1994), răsplătit cu Premio Rómulo Gallegos și Prix Femina Étranger, Fața întunecată a timpului (Negra espalda del tiempo, 1998), trilogia Chipul tău, mâine (Tu rostro mañana, 2009), formată din volumele 1. Febră și lance (1. Fiebre y lanza, 2002), 2. Dans și vis (2. Baile y sueño, 2004), 3. Venin și umbră și adio (3. Veneno y sombra y adiós, 2007), Îndrăgostirile (Los enamoramientos, 2011), pentru care autorul a refuzat Premio Nacional de Narrativa, Așa începe răul (Así empieza lo malo, 2014), Berta Isla (2017), recompensat cu Premio de la crítica, Tomás Nevinson (2021). A scris de asemenea mai multe volume de povestiri, printre care Mientras ellas duermen (1990) și Când eram muritor (Cuando fui mortal, 1996), numeroase eseuri și articole.

În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.