Citește un fragment în avanpremieră din „Atalanta” de Jennifer Saint

Atalanta, de Jennifer Saint este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Atunci când i se naște o fiică, regele din Arcadia este profund dezamăgit.

Abandonată pe munte, micuța și neajutorata Atalanta este lăsată la mila unei ursoaice și va fi crescută de aceasta, pe lângă puii ei, sub privirea protectoare a zeiței Artemis.

Jurând să-și demonstreze valoarea într-o expediție alături de cei mai faimoși eroi ai Greciei, Atalanta părăsește pădurea în care a trăit toată viața, pentru a se alătura argonauților conduși de Iason. Dar într-o lume stăpânită de bărbați, va putea ea oare să-și ocupe locul cuvenit în cadrul legendelor?

Debordând de pasiune, poftă de viață și aventură, Atalanta este povestea unei femei extraordinare.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE IRINA-MARINA BORȚOI

„PARTEA ÎNTÂI

1

A venit la mine în pădure după ce au plecat urșii. Ar fi fost o priveliște impunătoare pentru oricine, mai înaltă și mai puternică decât putea fi orice muritoare – deși eu nu știam asta pe vremea aceea –, cu un arc sclipitor în mână, un licăr îndârjit în ochi și o haită de câini de vânătoare la picioare. Însă chiar și așa micuță cum eram, curiozitatea mi‐era mai puternică decât teama. Când a întins mâna spre mine, am acceptat‐o.

Îmi amintesc când am zărit prima dată dumbrava în care m‐a condus, ieșind din pâlcul de chiparoși din spatele ei. Am fost orbită pentru o clipă de lumina aurie ce se reflecta din suprafața scânteietoare a iazului din fața noastră. Am strâns din ochi, i‐am deschis din nou și am clipit.

Dincolo de apă, săpată în versantul înclinat al muntelui, era o peșteră largă, presărată cu bolovani mari în fața intrării. Și, așezate pe porțiunile netede ale stâncilor, erau niște femei, nimfe, cum aveam să aflu că se numesc. Aerul fremăta de sporovăielile lor blânde și râsetele lor delicate. Am ridicat privirea la femeia care mă adusese aici, și ea a zâmbit.

Mi‐au oferit fructe de pădure, coapte și dulci. Îmi amintesc gustul apei reci și limpezi din care mi‐au dat să beau, cât de neîndemânatică eram cu pocalul pe care l‐au ținut la gura izvorului pentru mine. În noaptea aceea, nu am dormit lipită de blana călduroasă a urșilor, cu bătăile grele ale inimilor lor bubuindu‐mi în urechi, ci pe un pat din piei de animale, iar a doua zi m‐am trezit în zvonul unei femei care cânta.

Aveam să descopăr că Artemis era cea care venise după mine și mă adusese în dumbrava ei sacră. Artemis, zeița vânătorii, căreia îi aparțineau pădurea și toate viețuitoarele sale. Cu toții ne aplecam sub privirea ei de argint, cu toții ne înclinam în fața măreției sale, de la râmele care se târau în pământ până la lupii urlători. Pădurea din Arcadia scânteia de puterea ei.

M‐a încredințat nimfelor să mă crească. Era îndatorirea lor să mă învețe ceea ce ea găsea prea plicticos; îndatorirea lor să mă îndrume să înțeleg cum vorbesc ele și să învăț, poticnit la început, cum să răspund; îndatorirea lor să‐mi arate cum să țes pânza din care făceau tunicile simple pe care le purtau toate și cum să‐i cinstesc pe ceilalți zei și pe celelalte zeițe, despre care îmi spuneau cum se numesc, deși nici unii nu veneau vreodată în pădurea noastră. M‐au învățat de unde să adun fructe de pădure, cum să le ocolesc pe cele care m‐ar fi îmbolnăvit, m‐au avertizat să nu culeg ciupercile aparent inofensive, care mi‐ar fi scurs toată viața din mine. Am văzut că își dedicau viața lui Artemis; ele vedeau de pădure în locul ei, îi îngrijeau izvoarele, râurile, plantele și toate viețuitoarele din ea. În schimb, locuiau acolo, iubite și ocrotite de ea.

La început, vizitele ei mi‐au părut sporadice, imprevizibile. Din peștera unde dormeam alături de nimfe, priveam trecerea lunii pe cer, îi urmăream creșterea, dintr‐o seceră subțire într‐un glob strălucitor. Am învățat că niciodată nu se făcea din nou subțire fără ca ea să vină la noi. Cutreierând prin pădure, eram mereu atentă. Câinii care așteptaseră răbdători lângă ea când mă găsise prima dată mă urmau acum printre copaci, de parcă și ei își căutau stăpâna. Erau șapte, iar la început mi‐a fost mai ușor să stau cu ei decât cu nimfele. Blana lor moale îmi amintea de urși, și colții lor ascuțiți nu mă înfiorau niciodată. Fiecare foșnet de crengi sau pocnet de rămurele îmi atrăgea atenția în timp ce umblam, mă pironea în locul în care mă aflam, căutând printre grămezile de rădăcini noduroase orice semn al întoarcerii ei. Eram nerăbdătoare să se întoarcă și să vadă cât învățasem de fiecare dată în lipsa ei. Ori de câte ori pleca, surprinzătoare și neașteptată ca o ploaie bruscă de primăvară, simțeam cum îmi tresare inima.

Le chema pe nimfe să vină după ea, iar ele mă lăsau în urmă, alergând cu pași ușori printre copaci și întorcându‐se la asfințit, cu prada legată și atârnată peste umeri. În serile acelea, dumbrava se umplea de aroma de carne friptă, după care îmi lăsa gura apă. Tânjeam să mă duc și eu cu ele, tânjeam după ziua în care avea să mă creadă suficient de folositoare, cât să mă lase să vin cu ea.

Au mai trecut cinci ierni până când a venit la mine într‐o dimineață, la începutul primăverii, când abia se crăpa de ziuă, și a șoptit, la gura peșterii: „Atalanta?“, iar eu am sărit în picioare. Obrajii îi erau îmbujorați, ochii îi străluceau, tunica îi era încinsă lejer la mijloc, iar în mână avea arcul neted și frumos. A salutat câinii, apoi a înclinat din cap, făcându mi semn să o urmez în adâncurile pădurii, indicându‐mi să pășesc la fel de tăcut ca ea și să mă opresc să privesc în jur, cu mișcări iuți ca săgeata, la intervale frecvente. Am simțit cum crește presiunea înăuntrul meu, iar bucuria voioasă stârnită de acest nou sport amenința să explodeze în hohote de râs euforic, însă le‐am înghițit la loc, încordându‐mi bărbia la fel de tare ca ea și călcând exact pe unde călca și ea, pe pământul moale. Câinii mergeau în șir înaintea noastră, cu urechile ciulite și adulmecând cu poftă aerul. Când au prins mirosul pe care‐l căutau, ea m‐a tras iute la pământ, lângă ea, și m‐am chircit după un buștean căzut, trăgând cu ochiul peste mușchiul catifelat, în timp ce ea și‐a îngustat privirea și a țintit cu arcul.

Cerbul a ieșit dintre copaci, speriat de câini. Era o făptură maiestuoasă, cu coarnele întinzându‐i‐se în lung și‐n lat de pe fruntea‐i largă, poate cel mai măreț exemplar din câte văzusem până atunci. Săgeata ei i‐a străpuns grumazul într‐o clipită, înainte ca ochii lui de un cafeniu lichid să surprindă pericolul peste care dăduse, și animalul s‐a prăbușit la pământ, cu un firicel roșu șiroind de sub săgeata subțire din lemn, slobozită de arcul zeiței.

Ea mi‐a surprins privirea plină de admirație și a zâmbit. Data viitoare, mi‐a arătat cum să țin arcul, iar greutatea lui părea să‐mi zvâcnească în palme, tremurând de forță.

De atunci încolo, am trăit pentru zilele în care Artemis sosea în dumbravă, când mă chema în liniștea zorilor, cu arcul în mână. Vocea ei, răsunându‐mi grav și insistent în urechi, în timp ce îmi șoptea instrucțiunile: cum să pândesc mișcarea căprioarei ascunse adânc printre ferigi, cum să mă fac nemișcată, nevăzută, cu ochii pironiți asupra țintei, cu arcul încordat în mâini, până nu mai rămânea nimic pe lume, decât eu și prada mea. Expiram când săgeata zbura drept spre grumazul animalului, exact așa cum îmi arătase ea. Sub îndrumarea ei, mi‐am modelat un arc numai al meu și nu mergeam nicăieri în pădure fără el. Pentru mine, nu exista nimic mai dulce pe lume decât râsetele ei de încântare când nimeream ținta.

Pe lângă fiorul izbânzii și satisfacția uciderii, voiam să‐i fac pe plac. După cum îmi spuseseră nimfele, sub ocrotirea lui Artemis, aveam șansa să cresc liberă și voioasă. Ea nu trăia precum ceilalți zei, iar viața mea nu era nici ea ca a altor oameni. Artemis întorcea spatele sălilor de aur de pe Muntele Olimp, mărețul palat dintre nori unde locuiau ceilalți nemuritori. În schimb, ea a ales să‐și ducă viața în pădure, preferând să se scalde în iazuri, la lumina argintie a lunii, iar în timpul zilei, să alerge printre copaci, iute și grațioasă, cu o tolbă cu săgeți aruncată peste umăr și arcul mereu pregătit. Am văzut că îi făcea plăcere să aibă o muritoare care să crească după chipul și asemănarea ei, și eu mă bucuram la rându‐mi de asta, chiar dacă nu înțelegeam exact cât de multă recunoștință îi datoram cu adevărat.

Nu cunoscusem niciodată un cămin omenesc; nu cuprindeam cu mintea ce lucru rar e să fiu protejata unei zeițe, să‐mi petrec copilăria în simplitatea sălbatică și magia pură a pădurilor.

Poate că Artemis a ales să întoarcă spatele celorlalți olimpieni, însă pădurile din Arcadia erau pline de însoțitoarele ei. Nimfele care mă îngrijeau îi erau de‐ votate și o urmau peste tot: zeci de fiice fără vârstă ale râurilor, izvoarelor, oceanelor și vânturilor, tinere care alergau și vânau și se scăldau alături de zeiță.

Ele îmi spuneau povești. La început, cel mai mult îmi plăcea când mi‐o istoriseam pe a mea – cum fusesem părăsită pe munte și salvată de ursoaica mamă și apoi de Artemis. Astfel, păstram vii în memorie amintirile de la începutul vieții mele. Nu voiam să uit cine am fost înainte să vin să trăiesc alături de femeile acestea blânde și care râdeau mereu. Nu voiam să pierd ceea ce simțisem, euforia pe care o cunoscusem când mă agățam de blana ursoaicei, ținându‐mă bine în vreme ce goneam prin pădure, iar mușchii ei puternici se mișcau sub mine și copacii zburau pe lângă noi.

Eram însă plină de curiozitate, pe când îmi priveam noile tovarășe, din punctul meu de observație, cocoțată pe un bolovan de lângă iaz, la umbra crengilor delicate ale sălciilor. Una era Phiale, care, în lunile de vară, atunci când apa scădea, putea mereu să facă să curgă mai multă din izvoare, chiar dacă din ele nu mai rămăsese decât un firicel subțire, în timp ce Crocale plutea grațioasă pe pământ, lăsând în urma ei flori ce se deschideau. Când pământul se usca și se întărea, copt de căldura soarelui, Psekas putea să facă să cadă ploaia din cer, ca să hrănească solul însetat. M‐am întrebat cum de învățaseră asemenea trucuri.

– Ați locuit mereu în pădure? le‐am întrebat.

– Nu mereu, mi‐a zis Phiale. Unele dintre noi suntem fiicele titanului Oceanus, fluviul uriaș care încinge pământul de jur împrejur. Tatăl nostru ne‐a trimis la Artemis când eram copile și de atunci locuim aici.

Asta mi‐a stârnit altă întrebare: deși eu creșteam repede tot timpul și eram deja aproape la fel de înaltă ca nimfele, ele de ce nu păreau să se schimbe niciodată?

– La fel ca Artemis, am crescut din copilărie și am căpătat forma asta și așa vom rămâne, a explicat Phiale. În vreme ce zeița nu va muri niciodată, noi putem fi vătămate de fiarele sălbatice sau… în alte feluri. S‐a oprit o clipă. Nimfele pot fi ucise, la fel ca animalele pe care le vânați în pădure. Dar ravagiile trecerii vremii nu ne vor atinge niciodată.

– Dar eu? am întrebat.

Mi‐a cuprins obrazul în palmă și mi‐a netezit șuvițele de păr care îmi ieșiseră din coada împletită.

– Tu ești muritoare, Atalanta. Nu ești ca nici un alt muritor care a trăit vreodată, dar vei crește și vei îmbătrâni ca orice om.

– Nu o înspăimânta.

Apropiindu‐se din partea îndepărtată a dumbrăvii, cu părul desprins din coadă și fața mânjită cu urme de țărână, Callisto se întorcea de la vânătoare. Și‐a aruncat sulița deoparte, lăsând‐o să cadă cu un zăngănit pe o piatră, și s‐a așezat pe pământ, lângă bolovanul pe care ședeam eu.

– Nu mă înspăimântă, am zis eu, apoi am întins mâna și am cules o frunză din buclele încurcate ale lui Callisto.

– Firește că nu, a spus ea, lăsând capul pe spate și închizând ochii în fața luminii blânde a soarelui.

– Ești ostenită? a întrebat‐o Phiale.

Callisto a ridicat mâna și mi‐a prins degetele într‐ale ei.

– Am vânat cu Artemis, dar a gonit mult prea departe. Nu pot să țin pasul cu ea. Un zâmbet înțepător i‐a ridicat colțurile gurii. Nu ca Atalanta noastră, care poate deja să alerge toată ziua pe versanți cu ea și să se întoarcă înviorată și gata de și mai multă alergătură.

Phiale a râs.

– Atalanta e doar tânără, de‐asta e așa de plină de energie.

– Nu crezi că va fi formidabilă când va fi crescut de tot? Eu așa cred. Callisto mi‐a strâns degetele și apoi a deschis ochii, privind în sus la mine. Ai să‐mi iei numaidecât locul de cea mai apropiată însoțitoare, a zis ea.

Nu era nici un strop de amărăciune în glasul ei, nici o urmă de gelozie. A spus‐o simplu și sincer, cu afecțiunea pe care mi‐o arăta mereu. Pieptul mi s‐a umflat de mândrie și am întors privirea, neștiind cum să răspund.

Am simțit‐o în aceeași clipă, furnicătura bruscă din aer, de parcă pădurea însăși ar fi fost în alertă în așteptarea sa. Însemna un singur lucru. Artemis era aici.

A intrat în luminiș cu pași mari, iar nimfele au sărit să o slujească. Ea stătea în mijlocul lor, cu un cap și jumătate mai înaltă decât toate, și ținea în mână o lance pătată de sânge. Încă strălucea de fiorul și efortul vânătorii. Le‐a dat sulița, arcul și tolba cu săgeți unor nimfe care stăteau gata să o ajute, iar ele le‐au așezat cu grijă la marginea peșterii. În timp ce ele se ocupau de arme, Crocale i‐a dat jos tunica de pe umeri și i‐a strâns părul în creștet, în timp ce zeița intra goală în apă.

Artemis a oftat de mulțumire când soarele de la amiază a prins‐o în strălucirea sa, scoțându‐i în evidență chipul întors spre cer, curbele umerilor și ale sânilor. Era o clipă atât de frumoasă, atât de armonioasă, încât cred că toate am fost suspendate în ea.

– Au fost și niște bărbați la vânătoare în dimineața asta, a spus Callisto.

Era ceva semnificativ în tonul ei, un fel de înțeles care a trecut de la ea la Phiale în timp ce se priveau una pe alta și apoi pe Artemis, care încă se îmbăia fericită.

Eu m‐am îndreptat mai tare de spate.

– Cât de aproape au ajuns?

– Nu foarte, a râs Callisto.

– Niciodată nu se apropie, am zis eu.

Bărbați, câini și cai. Pătrundeau din când în când în pădurea noastră, cu cornii mugind și zbieretele lor tunătoare speriind păsările din vârfurile copacilor, dar în tot zgomotul și haosul lor, niciodată n‐au știut măcar o clipă cât de aproape erau de mine, de vreo nimfă sau chiar de zeiță.

Chipul lui Phiale era neobișnuit de sever.

– Nu fi atât de sigură, a zis ea. Au mai ajuns și altă dată în adâncurile pădurii.

Am ridicat din umeri.

– Nu sunt suficient de iuți cât să ne întrezărească mai mult decât o clipă.

– Nu trebuie să‐i lași nici măcar să te întrezărească, a zis Phiale, scuturând din cap, iar eu am simțit un licăr de iritare din pricina îngrijorării sale.

– E adevărat, nu trebuie.

Callisto s‐a ridicat în picioare, s‐a dus în peșteră, a luat de acolo o cupă cu gura largă și a scufundat‐o în izvorul care umplea mereu iazul.

– Un vânător a găsit odată dumbrava asta sacră, a spus Phiale. Callisto stătea pe jumătate în umbrele peșterii, așa că nu‐i zăream fața, dar privirea lui Phiale era hotărâtă și serioasă, fixată asupra mea în timp ce vorbea. S‐a îndepărtat de tovarășii lui și, în timp ce‐i căuta, a nimerit drept pe malurile iazului.

– Chiar așa?

Nu eram sigură dacă să o cred sau nu. Poate că era o glumă sau o poveste pe care o spunea ca să‐mi pună la încercare naivitatea.

– Artemis se îmbăia, la fel ca acum, a continuat Phiale.

Nimfele care i se alăturaseră lui Artemis în apă râdeau și împroșcau totul în jur, și prin vacarmul acela nu aveau cum să audă povestea ei, dar chiar și așa, Phiale a coborât vocea atât de mult, încât a trebuit să mă chinui să o aud.

– Nimfele s‐au aruncat în iaz, adunându‐se în jurul zeiței ca s‐o ferească de privirea lui, dar el parcă rămăsese împietrit în loc, holbându‐se la ea.

Fără să vreau, am simțit un val de neliniște.

– Ea ce a făcut?

– Bărbatul avea doi câini cu el, a zis Callisto. Artemis era furioasă, așa cum n‐am văzut‐o niciodată. Îmi amintesc chipul ei, cum s‐a uitat la câini și apoi iar la bărbat. Era liniște, nimeni nu mișca, iar apoi, dintr‐odată, a lovit apa cu palma, împroșcându‐l peste față. Glasul ei… nu mai era ca glasul lui Artemis, era mai grav, înfiorător. I‐a spus să se ducă și să le spună tovarășilor lui că a văzut‐o goală pe zeiță.

Phiale a continuat povestea.”

CE SPUN CRITICII DESPRE ATALANTA

„Absolut superb. Aceasta este o repovestire care își găsește cu desăvârșire locul pe tărâmul magic al mitologiei, fără a-și pierde, câtuși de puțin, sufletul omenesc. Atalanta este povestea plină de lirism, captivantă și profund înduioșătoare a unei femei cu o viață remarcabilă.“ Elodie Harper

„Jennifer Saint îl atrage cu măiestrie pe cititor spre legenda Atalantei, aducând la viață lumea Greciei antice. Scriitura abundă în descrieri și detalii elaborate: parcă și auzi foșnetul frunzelor verzi și simți briza sărată pe obraji, în vreme ce Argo înaintează pe mare, în expediția sa. O poveste a aventurilor și iubirii ce triumfă împotriva sorții, o legendă străveche, tivită cu aur.“ Luna McNamara

„O altă repovestire uluitoare, de proporții mitice… Într-o lume în care bărbații încearcă mereu să-i îngrădească libertatea Atalanta trebuie să lupte pentru locul care i se cuvine și să-și lase propria amprentă legendară asupra lumii.“ BookTrib

„O reinterpretare uimitoare, plină de aventuri care te țin cu sufletul la gură, Atalanta aduce la viață o eroină aflată la înălțime în panteonul vechilor zei și al eroilor legendari.“ Sue Lynn Tan

„Îndrăzneț… O poveste fascinantă despre o războinică puternică și inteligentă, care nu se dă nicicând în lături de la o luptă cinstită, onorabilă.“ Booklist

„Incredibil… Un roman plin de pasiune și aventură, în care se împletesc mai multe mituri, într-o tapiserie plină de viață și de culoare.“ The Nerd Daily

„Captivant… Sfârșitul este atât de frumos, încât a făcut ca fiecare moment care a dus acolo să merite din plin așteptarea.“ Kirkus

DESPRE JENNIFER SAINT

Fascinată dintotdeauna de mitologia Greciei antice, Jennifer Saint a urmat studii clasice la King’s College din Londra. Și-a petrecut următorii treisprezece ani lucrând ca profesoară de engleză, împărtășindu-le elevilor săi dragostea pentru literatură și scriere creativă. A debutat cu romanul Ariadna (2021), care a devenit rapid bestseller și a fost urmat de Electra (2022) și Atalanta (2023), alte două reinterpretări moderne ale unor mituri antice.